Omul la care merită să ne gândim când ne facem vaccinul

• Drew Weissman obișnuiește să le ureze cercetătorilor tineri „o viață de frustrare”. Pentru că frustrarea este un element de progres. „Persoana care îşi atinge obiectivul este cea care s-a confruntat cu frustrarea, care a înţeles-o şi a folosit-o în propriul său beneficiu. Am căzut de multe ori, am cedat, am fost ignoraţi. Dar ne-am ridicat şi nu am renunţat”

Luni bune, vederi şi scrisori din întreaga lume au curs, vârâte de curier pe sub uşa biroului sobru al lui Drew Weissman de la Şcoala de Medicină a Universităţii Pennsylvania.

Din Australia. Washington. New York. Străinii îi scriu de mână să-i mulţumească acestui reticent cercetător în vârstă de 63 de ani, ai căror ani de muncă minuţioasă, alături de partenerul său ştiinţific, Katalin Kariko, au alcătuit coloana vertebrală a vaccinurilor împotriva coronavirusului. 

Aţi făcut îmbrăţişările şi apropierea posibile din nou.

Mulţumim pentru eforturile de cercetare şi persistenţă.

Recomandări

Un posibil scenariu în războiul dintre Rusia și Ucraina. Sergiy Gerasymchuk, expert ucrainean în securitate: „Numai epuizarea ambelor părți poate duce la o încetare viabilă a focului” | Interviu

Weissman e nedumerit să vadă acest val de admiraţie, mai ales când i se cer autografe şi fotografii. Aprecierea lumii este şocantă pentru acest cercetător, care nu vorbeşte mult şi al cărui chip rar trădează emoţii. 

Cu aceeaşi faţă puţin expresivă cu care a acceptat unele dintre cele mai prestigioase premii din ştiinţă şi medicină, precum Premiul de cercetare medicală Lasker-DeBakey – care e de multe ori acordat ca preambul pentru un premiu Nobel -, povesteşte acum cursa lungă şi frustrantă care l-a adus aici.

Din manual de instrucţiuni genetice în medicament

Mai mult de două decenii, Weissman şi Kariko au muncit umăr la umăr în laborator ca să transforme ARN-ul mesager (manualul de instrucţiuni genetice ce le spune celulelor cum să construiască proteine) în medicament. 

Dacă ADN este ca un plan arhitectural pentru viaţă, ARN mesager este ordinul care face ca acest plan să devină realitate.

Cei doi oameni de ştiinţă erau siguri că acest proces natural poate fi exploatat pentru a revoluţiona felul în care sunt făcute vaccinurile şi cum sunt tratate bolile. Însă cei care veghează porțile clasice ale ştiinţei – editorii jurnalelor, evaluatorii pentru granturi, investitorii – nu erau la fel de convinşi. ARN mesager era instabil, susceptibil să se dezintegreze. 

Recomandări

Guvernul Colectiv. La nouă ani de la tragedie, demisionarul Victor Ponta și colegii lui de cabinet sunt în continuare în prim-planul politicii

Când era injectat la animale, declanşa un răspuns inflamatoriu, le făcea mai mult rău decât bine.

Apoi însă, nu s-a întâmplat nimic. „Telefoanele nu au sunat. Nimănui nu i-a păsat”, spune Weissman. „Dar noi ştiam care e potenţialul şi nu ne-am oprit din a lucra la asta”. 

Pandemia este începutul poveştii ştiinţifice 

Interesul pentru acest domeniu de cercetare a luat avânt în lumea foarte specializată a biotehnologiei în ultimii ani, dar pandemia a propulsat abrupt această tehnologie pe cea mai mare scenă imaginabilă a lumii. 

Primele vaccinuri de acest tip, Pfizer/BioNTech şi Moderna, folosesc ARN mesager pentru a învăţa corpul cum să recunoască şi să blocheze coronavirusul. Tehnologia lor devenise „mainstream” peste noapte.

Weissman vrea să folosească vaccinuri mRNA pentru a învinge gripa, pentru a opri următoarea pandemie de coronavirus, pentru a preveni herpesul, pentru a eradica HIV. Vrea un tratament care să vindece anemia falciformă, boală ereditară a sângelui, care să poată fi trimis în Africa, spre deosebire de tratamentele actuale.

Recomandări

Maia Sandu obține o victorie a la Pirus: o victorie importantă care anunță un an foarte greu

S-a născut având 40 de ani

În copilăria sa din Massachusetts, Weissman s-a remarcat ca fiind mai disciplinat, mai capabil şi cu mai multă stăpânire de sine decât alţi copii, îşi aminteşte sora lui mai mică, Stephanie Weissman.

Studiind la Universitatea Brandeis, a cunoscut-o pe viitoarea lui soţie, Mary Ellen Weissman. Un prieten comun le-a făcut cunoştinţă, fiindcă ea nu se descurca prea bine la algebră. Lui Mary i s-a părut rezervat, dar deştept şi amuzant. 

Când întâmpina dificultăţi în a înţelege conceptul de „infinit”, Drew i-a explicat: „Imaginează-ţi că ai putea avea toate hainele pe care ţi le doreşti. Acela e infinitul”.

Omul care își consumă greu stocul de cuvinte

După ce-a absolvit la Brandeis, Weissman a urmat cursuri de medicină şi cercetare la Şcoala de Medicină a Universităţii Boston. Părea să meargă prin viaţă cu un sentiment bine pronunţat despre cine era şi ce voia să facă, deşi nu vorbea mult despre asta.

Familia lui glumeşte că e ca şi cum avea o raţie zilnică de cuvinte. Mary Ellen îşi aminteşte cum soţul ei a întrerupt-o cândva, spunându-i fără urmă de răutate: „Am vorbit deja astăzi”.

Ce-a fost dintotdeauna evident e că ştiinţa era centrală în viaţa lui. Era curios. Se pregătea să devină medic, fiindcă voia să fie un om de ştiinţă mai bun, spune Mary Ellen, care e psiholog de copii. 

Visa că munca lui va duce la un vaccin sau o terapie care să ajute oamenii. 

O întâlnire norocoasă

În 1991, Weissman a început să lucreze în laboratorul lui Anthony S. Fauci, directorul Institutului Naţional de Alergie şi Boli Infecţioase din SUA.

Acolo a reuşit să facă o grămadă de legături între laborator şi sănătatea oamenilor. Înainte de Google, dacă era o întrebare de diagnostic oriunde în lume, oamenii sunau la laboratorul lui Fauci ca să-i dea de capăt.

Weissman a devenit fascinat de o celulă imună recent descoperită, care îşi întindea ramurile ca un copac, la microscop – având membre care se extindeau şi se retrăgeau. Aceste celule dendritice dinamice erau cheia felului în care sistemul imun învăţa să învingă patogenii şi Weissman credea că ar putea fi cea mai bună ţintă pentru vaccinuri.

„Aceste celule circulă în organism căutând corpuri străine”, explică Weissman. Când şi-a format propriul laborator, voia să lucreze la targetarea acestor celule. 

S-au văzut la un aparat de copiat

La scurt timp după ce-a ajuns la Universitatea Pennsylvania, în 1997, Weissman a dat întâmplător de o cercetătoare maghiară, Kariko, la aparatul unde făceau fotocopii.

Înainte ca jurnalele ştiinţifice să apară online, oamenii de ştiinţă obişnuiau să tragă la xerox articolele ca să rămână la curent cu cele mai recente descoperiri.

Kariko şi Weissman lucrau în departamente diferite, dar concurau mereu pe timp la acelaşi xerox.

Weissman s-a întrebat dacă ar putea fi şi o cale să administrezi o proteină virală străină pentru celulele dendritice, pe care voia să le ţintească în dezvoltarea de vaccinuri.

A întrebat-o pe Kariko dacă ar putea sintetiza nişte ARN mesager pentru el, ca să încerce asta într-un experiment.

Au început să facă împreună cercetare pentru ARN mesager, ca proiect extra pentru un laborator specializat pe HIV. Weissman şi-a adus acolo experienţa ca imunolog şi interesul său pentru dezvoltarea de vaccinuri. 

Kariko şi-a adus cunoştinţele extensive despre ARN, experienţa în biochimie şi un entuziasm nemărginit pentru această muncă.

„El a înţeles că ea [Kariko] avea ceva ce mulţi oameni nu înţelegeau”, spune Mark Dybul, de decenii coleg cu Weissman.

Confruntați cu eșecul, nu au renunțat

Primul obstacol a fost unul ştiinţific. ARN declanşa un răspuns inflamatoriu periculos. A fost o piedică semnificativă pentru Kariko, care sperase să folosească ARN mesager ca tratament la nivelul creierului. Dacă nu puteau găsi o cale să oprească inflamaţia, acela ar fi fost finalul drumului pentru ARN ca terapie. Eșecul. Weissman rămânea intrigat de faptul că molecula putea deveni un bun vaccin. Era tipul de frustrare ştiinţifică cu care amândoi erau obişnuiţi. Timp de şapte ani au lucrat pe ARN mesager, încercând să înţeleagă cum îl pot transforma dintr-un proces biologic într-o tehnologie medicală.

În fața rezervei lumii științifice, s-au străduit să-și ducă ideile la oameni

Însă jurnalele științifice de top nu erau interesate de cercetarea lor. Weissman îşi aminteşte că până şi cu jurnalul înalt specializat Immunity a fost un lung du-te-vino până la publicare. 

Au căutat granturi. Au fondat o companie ca să facă din tehnologia lor o modalitate prin care să salveze vieţile oamenilor.

Haitao Hu, om de ştiinţă care s-a alăturat echipei la scurt timp după descoperirea lor din 2005, spune că laboratorul lui Weissman era un loc remarcabil pentru a învăţa cum să fii om de ştiinţă.

Un paradox al ştiinţei este că, pe măsură ce cercetătorii au mai mult succes, deseori ajung să conducă laboratoare mari, să călătorească mult, să ţină conferinţe şi să scrie aplicaţii pentru granturi, încât ies tot mai mult din laborator. 

Weissman era curios, nu ambiţios. Urmărea ideile acolo unde îl duceau şi se concentra mai mult pe mentoratul cercetătorilor săi decât pe călătorii.

„El se bucura de ştiinţă, de cercetarea de bază”, spune Hu.

Când Weissman întâmpina o problemă în laborator, deseori începea un proiect acasă. Construia ceva. Făcea pe instalatorul. Adăuga ceva casei. Deseori, când lucra la ceva complet diferit, găsea şi o cale să rezolve problema lui din laborator, povesteşte Rachel, fiica lui cea mai mare.

Mai era o problemă de rezolvat cu ARN mesager înainte să fie util în medicină: instabilitatea lui fundamentală. După mai mulţi ani de lucrat la asta, în 2014 a venit cu soluţia Norbert Pardi, un om de ştiinţă care s-a pregătit sub coordonarea lui Weissman şi Kariko.

Recent, când a primit o diplomă onorifică de la Universitatea Drexel, Weissman le-a urat medicilor tineri din audienţă: „o viaţă de frustrare”.

Persoana care îşi atinge obiectivul este cea care s-a confruntat cu frustrarea, care a înţeles-o şi a folosit-o în propriul său beneficiu. Am căzut de multe ori, am cedat, am fost ignoraţi. Dar ne-am ridicat şi nu am renunţat.

Succesul

Weissman a aflat că vaccinul Pfizer (bazat pe descoperirile lui) s-a dovedit incredibil de eficient când Mary Ellen l-a întrerupt din muncă într-o dimineaţă din noiembrie. Auzise vestea la ştiri.

Weissman a procesat informaţia şi apoi i-a spus că trebuie să se întoarcă la muncă. Totuşi, şi-a sunat părinţii, care au 80 şi ceva de ani, să le spună.

Când vaccinul a primit aprobarea de la un panel federal de experţi, ceea ce însemna că probabil urma să primească undă verde şi de la FDA, Rachel l-a sunat pe FaceTime.

Faţa lui, îşi aminteşte fiica, era cea tipică: fără cine ştie ce expresie. Fusese în şedinţe toată ziua.

„Mulţumesc că mi-ai salvat viaţa şi că ai salvat lumea”

Oamenii de ştiinţă încă dezbat exact cât de mult modificările chimice făcute de Kariko şi Weissman au contribuit la succesul vaccinului. Dar un alt vaccin bazat pe ARN mesager, care nu încorpora aceste modificări, a eşuat. Weissman crede că ştie de ce. Cu mai mult de un an înaintea pandemiei, el şi colegii au arătat că ARN-ul modificat este cheia unui răspuns imun robust. Acesta generează celulele T, care apoi fac celulele imune să producă anticorpii. ARN-ul mesager nemodificat, pe de altă parte, declanşează molecule ce blochează celulele T.

Când Friedman, colega din studenţie, şi-a primit vaccinul, l-a sunat pe Weissman.

„Cu plăcere”, crede că a răspuns el. 

Apoi, mereu atent, Weissman i-a reamintit: trebuie să rămână 15 minute în centrul de vaccinare, în caz de vreo reacţie adversă.

Foto principală: EPA

Urmărește-ne pe Google News