ComenteazăDiscromiile dentare reprezintă abaterea vizibilă clinic de la culoarea fiziologică a structurii dentare și constituie o disfuncție fizionomică frecventă în rândul pacienților ce solicită efectuarea tratamentului estetic. Cauzele și manifestările clinice sunt variate, necesitând, astfel, o abordare terapeutică diferită de la caz la caz. În acest context, se pot diferenția două tipuri de discromii, precum, discromiile extrinseci și cele intrinseci, ultimele variind cu momentul acțiunii agentului cauzator din timpul dezvoltării dinților.
Modalitățile terapeutice
La ora actuală există multiple posibilități de abordare a discromiilor dentare, iar printre cele mai utilizate în ultima decadă este tratamentul de albire a dintillor. Această metodă terapeutică este realizabilă cu ajutorul unor tehnici biologice neinvazive și există posibilitatea efectuării acestui tratament, atât în cabinet, cât și la domiciliu, cele două putând fi combinate, potentandu-se reciproc.
Cum se realizează acest tratament?
Scopul urmărit prin albirea dinților este acela de a altera structura tridimensională/ de a fragmenta moleculelele pigmentate existente la nivelul structurii smalțului/ dentinei. Acest lucru este posibil prin utilizarea unor agenți oxidanti puternici ce pot modifica culoarea dinților , fără, însă, a le afecta structura. Manoperele terapeutice ce au la baza acest principiu poartă denumirea generic de “bleaching” sau albirea dintilor.
Cum se realizează albirea dinților?
Procedeul utilizat presupune o reacție chimică de oxido-reducere, tip “REDOX” în care agenții chimici permeabilizeaza smalțul și dentina prin penetrarea acestora și reacționează cu substanțele colorante, conducând, astfel, la îndepărtarea pigmentarii discromice. Pe lângă tehnicile de albire, în anumite situații particulare pot fi necesare asocierea unor alte metode de tratament, precum:
– Fațetele vestibulare
– Microabraziunea smalțului – tehnici indirecte, tehnici semidirecte sau directe
– Tratament protetic – se realizează doar în situațiile în care există discromii severe asociate cu leziuni distrofice sau în cazul în care metodele amintite anterior nu au avut rezultate.
Ce agenți chimici sunt utilizați în procedeul de albire a dinților?
-Peroxidul de hidrogen – un compus instabil din punct de vedere chimic ce poate fi disociat prin două modalități: fotodisociere desfășurată sub influență luminii/ căldurii, din care rezultă oxigen liber și reacția de disociere anionică la ph bazic din care vor rezulta ionii perhidroxil cu putere de oxidare superioară ionilor de oxigen. Acești produși rezultați de pe urmă reacțiilor menționate vor penetra smalțul și dentina, oxidand, în acest fel, substanțele colorante de la acest nivel.
“Power bleaching” este o tehnică specială în care utilizarea peroxidului de hidrogen este de elecție.
-Perboratul de Na – este utilizat de elecție în decolorarile intracoronare, “walking bleach”, existând sub trei forme precum, monohidrat, trihidrat și tetrahidrat, având capacități decolorante diferite. Perboratul de Na este mai sigur și mai ușor de controlat decât peroxidul de hidrogen.
-Peroxidul de carbamida
Indicații tratamentului de albire a dinților vitali
- colorațiile genetice
- colorațiile după un traumatism
- colorațiile date de medicamente
- colorațiile dobândite odată cu înaintarea în vârstă
- fluoroze
- reducerea diferenței de culoare între dintii cu proteze fixe unitare estetice și cei naturali restanți
- înaintea restaurărilor coronare prin fatetare compozită/ceramic
Contraindicațiile absolute
- Alterări structurale importante
- Hipersensibilitate/ hiperestezie dentară
- Afecțiuni generale grave
Contraindicațiile relative
- În sarcina/ alăptare
- Dintii cu restaurări coronare voluminoase (material composite/amalgam)
- Copiii sub ani ce prezintă o camera pulpara voluminoasă