ComenteazăTimișoreana, berea românească cu cea mai îndelungată tradiție, a rămas aproape de români chiar și în afara granițelor țării, oferind comunităților din diaspora ocazia de a se bucura de rețeta maeștrilor berari Timișoreana chiar la mare depărtare de țară. „Ne-am dorit ca toți cei care trăiesc departe de casă să aibă acces la unul dintre produsele care au o puternică istorie pentru noi, românii, și care îi fac să simtă că au păstrat o legătură cu tradițiile locale. Timișoreana este unul dintre aceste produse, iar comunitățile de români l-au primit cu foarte mare plăcere încă de la început”, declară Mihai Bârsan, VP Marketing Ursus Breweries.
Timișoreana este apreciată și de românii de peste Prut, din Republica Moldova, care se bucură de gustul berii Timișoreana de mai mult de doi ani de zile. Acest lucru a fost posibil datorită parteneriatului cu cel mai mare producător de bere din Republica Moldova care produce sub licență marca Timișoreana. „Ne bucurăm că povestea Timișoreana a reușit să meargă mai departe, geografic vorbind, și a devenit una dintre berile preferatele ale moldovenilor”, adaugă Mihai Bârsan.
Anual, mii de hectolitri de bere Timișoreana ajung către românii din comunitățile cele mai numeroase din diaspora. Cantitatea este suficient de mare pentru ca spectatorii de pe Arena Națională să ciocnească o halbă de bere la 50 de meciuri consecutive.
Cum au primit vestea românii de peste hotare?
„Soțul meu a plecat de acasă de peste 12 ani și a locuit, pe rând, o perioadă în Italia și o perioadă în Franța, acolo unde se află și acum. El ne vizitează mai des pe noi, mai ales de sărbători sau în concediile pe care este nevoit să și le ia, însă am fost și noi, eu și fata, de vreo două ori cât timp muncea încă în Italia. Sigur am văzut pe masă, acolo unde stătea, câteva sticle de Timișoreana, și știu că e alegerea care mai domolește dorul serilor cu prietenii sau al grătarelor unde strângeam toată familia. Ce să vă mai zic, știu că îi lipsesc gusturile de acasă, că îmi spune ori de câte ori vorbim la telefon, și știu că se bucură enorm el și cei care lucrează în străinătate deschid seara o Timișoreana când dupa ce se întorc de la muncă” (Cristina)
„De câteva luni m-am întors în țară, însă am locuit aproape cinci ani într-un orășel din Spania împreună cu soțul meu. Sunt o persoană care a luptat mult cu dorul de casă, de familie, de obiceiurile mele de acasă. Fiul meu și nora au venit și ei la un moment dat, lucru ce m-a ajutat, însă dintr-o dată aveam o familie de care trebuia să am grijă, departe de acasă. Produsele românești sunt ușor de găsit în regiunile aglomerate din Spania, nu și în orășelele mici, din păcate. De aceea, fiul meu obișnuia să împrumute mașina unui coleg cu care mergeam până la primul supermarket cu produse de acasă și căreia îi umpleam portbagajul până la refuz cu pufuleți, halva, slăninuță, varză murată, eugenii, napolitane. Și bere, bere cât să ducem și-n comunitatea de români din locul unde stăteam. De fiecare dată Timișoreana, pentru că era bucuria bărbaților atunci când stăteau de povești după o zi de muncă. Timișoreana era la fel de bine primită și în duminicile în care ne strângeam toți românii din oraș, cu care ne împrietenisem de-a lungul timpului, și găteam împreună sau pur și simplu stăteam de vorbă în limba noastră!” (Raluca )
„Nu am stat mult prin străinătate, nu mi-a plăcut așa mult. Am plecat după fratele și cumnatul meu, însă nu am putut niciodată să mă adaptez traiului departe de casă. Am locuit în Franța doar opt luni, când am hotărât să mă întorc acasă la soție și să abandonez gândurile de străinătate. Nu era nici acolo singur, însă eu am fost mereu foarte atașat de casa mea, de familia mea și de lucrurile dragi pentru care muncesc. Singurele momente de bucurie erau atunci când împreună cu cei cu care eram plecat deschideam câteva doze de Timișoreana (singura bere românească care ne aduce aminte atât de tare de acasă) și povesteam pățăniile de peste zi. Stăteam la povești cu o Timișoreana în mână exact cum stăteam acasă, după ce ne bucuram de o masă copioasă în familie. Și parcă așa ne era mai puțin dor” (Viorel)