Până când arestul și trădarea ne vor despărți. Cum a distrus închisoarea relația unui cuplu de disidenți ruși: „Cel mai rău lucru a fost să văd cât de slab era bărbatul pe care mă bazam”

Artista Ludmila Razumova și soțul ei, Alexander Martinov, duceau un stil de viață liber, cu excursii în natură și multe activități în aer liber. Când Rusia a invadat Ucraina, în noaptea zilei de 24 februarie 2022, cei doi au plecat de acasă – din regiunea Tver, care se învecinează cu regiunea Moscova – pentru a participa la protestele din capitala Rusiei. Însă când au văzut represiunea severă a forțelor de ordine, cuplul a fost descurajat.

Reveniți acasă, au început să iasă noaptea pentru a picta graffitiuri de protest pe pereții clădirilor din orașul lor și din satele dimprejur. După o lună, au fost arestați și acuzați de vandalism. Ulterior, s-a adăugat pe lista acuzațiilor și cea de dezinformare cu privire la Armata rusă.

Stresul din detenție și procesul de judecată au dus la o ruptură între cei doi, care plănuiau să-și petreacă tot restul vieții împreună. Povestea lor a fost relatată de publicația rusă Verstka și a fost tradusă în engleză de Meduza. 

Actul întâi: Arestul

Pe 23 martie 2022, Alexander Martinov, în vârstă de 64 de ani, s-a oprit cu taxiul său la o benzinărie pentru a face plinul. Acolo, mai mulți polițiști s-au apropiat de el și l-au dus la secția locală. Cam în același timp, o altă echipă de poliție a sunat la apartamentul lui: soția sa, Ludmila Razumova, în vârstă de 55 de ani, a deschis ușa. 

Recomandări

Nicolae Ciucă, despre Klaus Iohannis: „Epoca lui s-a terminat”

Au fost confruntați cu mărturiile proprietarilor de imobile care s-au plâns de graffitiurile antirăzboi de pe clădirile lor. În timp ce erau interogați, niciunul nu și-a dat seama că nu se vor mai întoarce acasă în acel an. De la poliție, au fost trimiși în două închisori diferite, în arest preventiv.

O relație care a luat naștere în 2018

Scriindu-i din închisoare jurnalistei Verstka, Anastasia Musatova, Alexander i-a spus că a fost întotdeauna un liberal. S-a bucurat în timpul perestroikăi lui Gorbaciov. A susținut schimbările produse. În anii ’90, a fost plin de speranță cu privire la viitorul democratic al Rusiei. Pe măsură ce cărțile lui Soljenițîn, Grossman și Platonov au fost disponibile în librării, bărbatul s-a cufundat în noua literatură rusă. O vreme, a trăit din prelucrarea lemnului, dar după 2010, situația economică s-a deteriorat și oamenii erau tot mai săraci, nu mai făceau comenzi. Și-a abandonat meseria și a început să conducă un taxi.

În scrisorile ei, Ludmila își descrie copilăria fericită din taigaua siberiană, dintr-un sătuc aflat în regiunea Habarovsk, în orientul extrem al Rusiei. Încă îi descrie pe oamenii de acolo drept niște „romantici curajoși și nobili”. 

Recomandări

Tarom a vândut 7 avioane cu elice și a primit pentru ele 10 milioane de dolari de la o companie aeriană din Caraibe

Visul ei fusese să devină designer de costume. I-a arătat, la un moment dat, schițele ei cuiva din compania de teatru MKhAT, din Moscova, dar degeaba. Pentru o lungă perioadă de timp, viața ei a fost acaparată de familie: ca soție de militar cu un copil mic, s-a mutat în Polonia pentru a locui într-o bază militară rusă cu soțul ei de atunci.

Își amintește Polonia ca fiind curată și confortabilă. Traiul acolo a făcut-o să se simtă jenată de țara ei natală și de propaganda care continua să prezinte Rusia drept eliberatorul Poloniei. Rușii staționați la baza militară beau, aruncau gunoaie pe străzi și îi tratau pe localnici cu dispreț. A fost dezamăgită și mai târziu a divorțat.

În 2018, l-a întâlnit pe Alexander. Au început să călătorească, să facă drumeții și să stea cu cortul în natură, iar mai târziu s-au mutat împreună.

Dezamăgirea din Piața Roșie

După arestarea în 2020 a guvernatorului din Habarovsk, Serghei Furgal, cuplul a început să discute mai des despre politică. Adesea, Ludmila reposta pe rețelele sale sociale investigațiile lui Alexei Navalnîi și interviurile cu liderii opoziției. Ea a criticat public guvernul pentru indiferența față de cetățeni, pentru distrugerea societății civile, pentru anexarea Crimeei și pentru războiul cu Georgia. Alexandru a fost mai reticent, dar când Rusia a invadat Ucraina, nici el nu și-a păstrat opiniile pentru sine.

Recomandări

Putin amenință cu armele nucleare, dar va apăsa el butonul roșu?

Războiul i-a aruncat într-o stare de șoc. Prima zi a invaziei a fost dominată de confuzie. A doua zi, însă, au hotărât să meargă la Moscova. Nicio forță de ordine n-ar fi putut face față numărului de oameni care s-ar fi revărsat pe străzi, au crezut ei. Dar, ajunși la fața locului, și-au dat seama că s-au iluzionat. 

Atunci, cuplul a luat decizia ce avea să le fie fatală: nu vor rămâne tăcuți, vor încerca să-i convingă pe cei din jur că agresiunea rusă era reală, contrar propagandei. Din acea zi, paginile lor de pe rețelele de socializare au început să se umple cu povești cu orașe ucrainene distruse, uciderea civililor și prizonierii de război ruși care vorbeau despre pierderile reale ale țării.

Ultimul graffiti: „Iartă-ne, Ucraina”

Cu și mai multă înverșunare, cuplul a decis să iasă noaptea și să deseneze graffiti prin oraș. Alegeau repere vizibile, precum magazine sau stații de autobuz. Cu spray negru, scriau sloganuri antirăzboi sau desenau chipul lui Putin combinat cu cel al lui Hitler. Ultimul lor graffiti a fost o inscripție pe piedestalul unui lansator de rachete Katiușa transformat în monument militar. „Iartă-ne, Ucraina”, au scris ei în noaptea dinaintea arestării.

„Nu puteam să mănânc sau să dorm gândindu-mă la soldații din ambele tabere și la faptul că erau copiii cuiva, născuți din durerile cuiva și iubiți de mamele lor”, descrie Ludmila, din închisoare, sentimentele din spatele acelor cuvinte.

Poliția a insistat că ultimul lor graffiti a profanat un monument din Al Doilea Război Mondial. În schimb, Ludmila îl vede un mesaj de căință în fața poporului ucrainean, care a pus umărul la înfrângerea nazismului în urmă cu peste șapte decenii.

„A fost un strigăt de rușine și de disperare care nu poate fi exprimat în alt fel”, explică femeia. Ludmila crede și că, „dacă toți rușii ar fi realizat ce fel de viitor așteaptă o țară agresoare, s-ar fi revărsat pe străzi și în piețele orașelor fără să se teamă de închisoare”.

Actul doi: Avocatul din oficiu

Alexander și Ludmila au stat un an în centre separate de arest preventiv. În primele șase luni, pentru ea, detenția a fost insuportabilă. Pe măsură ce s-a adaptat la viața în închisoare, singurătatea a devenit partea cea mai dureroasă. Deși Ludmila a cerut să aibă un coleg de celulă, i s-a spus că o celulă cu patru persoane ar fi un „lux nepermis”.

Nimeni nu a ajutat cuplul să găsească un avocat bun, așa că soții au fost nevoiți să se mulțumească cu apărători din oficiu, numiți de stat. Avocata Ludmilei, Natalia Gorojankina – plătită cu 200.000 de ruble, adică 2.500 de dolari, pentru întregul proces – a asigurat-o că „îi va obține o sentință cu suspendare”. Mai târziu, Ludmila o va acuza de lipsă de onestitate și incompetență.

Avocata, spune Ludmila, a ridiculizat opiniile ei și a instruit-o să privească în jos, să se prefacă vinovată și să mintă în legătură cu starea ei de sănătate pentru a obține simpatia instanței. Până la prima ei declarație, Ludmila a încetat să-i mai asculte sfaturile.

Deși avocata îi scrisese un discurs, Ludmila a spus instanței: 

„Putin e mândru că armele noastre sunt fără egal în lume. Nu ar fi mai bine să ne mândrim cu asistența medicală? Sau cu educația, cu nivelul veniturilor sau cu pensiile? Nici măcar nu avem nevoie ca acestea să fie «fără egal în lume» – ar fi bine dacă ar fi doar adecvate. Dar, începând de astăzi, tot ce avem este «măreția» – și o mare de votcă. «Măreția» noastră ne face mândri, iar votca ne menține moralul ridicat. Disidenții merg la închisoare. Oamenilor care încă mai au o opinie li se frânge viața.”

Ludmila, disidentă rusă:

„Războiul este cel mai rău lucru inventat vreodată”

Alexander, care a văzut-o pe Ludmila doar la audierile de la tribunal, a crezut că și-a pierdut mințile în izolare. El a evitat discuțiile politice cu judecătorii, iar refuzul Ludmilei de a se delimita de război i s-a părut pur și simplu „catastrofal”.

Procesul a tergiversat. Au fost admiși noi martori, cei doi soți au fost obligați să-și repete declarațiile. Când acest lucru s-a întâmplat a treia oară, Ludmila a refuzat să-și recunoască vreo vină. A început să vorbească despre un videoclip publicat de Novaya Gazeta: „Nu cred că acel clip a fost un fals”, a susținut ea.

„Știu câte ceva despre producția video. Dacă văd Harkovul care a fost bombardat de la altitudinea unui UAV (unmanned aerial vehicles, drone, n.r.), ceea ce văd este Harkovul după un bombardament, nici mai mult, nici mai puțin. Cunosc foarte bine cauzele și consecințele acestui război și mă înspăimântă ca femeie și, pur și simplu, ca persoană, o persoană liberă și onestă, care știe că războiul este cel mai rău lucru inventat vreodată de omenire”, a mai spus Ludmila.

Actul trei: Deziluzia

Cei doi soți au început să se îndepărteze treptat unul de altul. La fiecare audiere, Ludmila vorbea de război, Alexander încerca s-o oprească. Pentru ea, atitudinea lui a fost o trădare.

„Cel mai rău lucru, dintre toate care s-au întâmplat, a fost să văd cât de slab era bărbatul pe care mă bazam că este puterea mea”, scrie ea din închisoare. Sentimentele Ludmilei pentru el „au ars” în închisoare, susține ea, adăugând că probabil e mai bine așa. În acest timp, Alexander crede că discursurile ei din fața instanței n-au făcut decât să le aducă prejudicii amândurora.

În decembrie 2022, executorii judecătorești i-au spus lui Alexander că mama sa a murit. Ea fusese singura lui rudă în viață și singura persoană care îi aducea colete în închisoare. Între timp, mama Ludmilei a respins activismul politic al fiicei sale. Fostul soț al Ludmilei și copiii lor îi scriu femeii și îi aduc pachete, dar nu au venit niciodată la audierile din cadrul procesului. Cea mai tânără fiică a ei, în vârstă de 17 ani, care locuia cu ea și cu Alexander, locuiește acum cu tatăl ei.

Spre deosebire de Ludmila, Alexander a urmat sfatul avocatului său, recunoscându-și vina și încercând să îi transmită soției sale că tribunalul nu este un loc pentru eroisme. La 64 de ani, bărbatul era convins că nu va trăi să fie din nou liber dacă va merge într-o colonie penală. La începutul procesului, Alexander a sperat că, după eliberare, cei doi ar putea părăsi țara împreună. În schimb, relația lor s-a destrămat.

În cele din urmă, instanța i-a condamnat la 6 ani și jumătate și 7 ani de închisoare în colonii penitenciare. Alexander a primit pedeapsa mai mică.

Fotografie: Profimedia

Urmărește-ne pe Google News