Comentează- Telefoanele cu urări de „la mulți ani” devin telefoane în care ne dăm sfaturi și ne încurajăm să trecem peste pandemie.
- Cel mai frumos cadou e o gură de aer proaspăt.
- Petrecerile aniversare se mută din offline în online.
“Ceea ce ajută este faptul că nu suntem cu toții nebuni și fără speranță în aceeași zi. Unul dintre noi își amintește și ne reamintește tuturor că atunci când e cu adevărat întuneric, poți vedea stelele”, notează Anne Lamott în cartea ei – „Notes on hope”.
Una dintre stelele de acum poate fi faptul că putem arunca la gunoi tot ce ne-a impus societatea ca normă pentru a sărbători.
În lipsă de alegeri, suntem singuri în momente mari din viețile noastre. Cum facem ca noi înșine să fim de ajuns pentru o petrecere?
O aniversare în spital
Anul trecut mi-am început ziua de naștere singură în spital, cu un sac de gunoi, pampers, gel dezinfectant și șervețele umede la capul patului, să mă descurc singură dacă mă scapă la baie peste noapte. Infirmiera mi-a dat de înțeles încă de la ora 21 că e prea singură în fața numărului de pacienți imobilizați, așa că cine se descurcă să își schimbe pampersul singur, bine, cine nu, așteaptă până dimineața, dacă nu se poate ține.
Din punct de vedere psihologic mă aflam pe culmea unui șoc post-traumatic, după un accident de mașină. Din punct de vedere fizic, aveam un fixator extern în piciorul stâng și nu mă mai ridicasem din pat de trei luni. Toate stările și noile realități se confundau în interiorul meu, m-am simțit singură și am plâns. Apoi mi-am dat seama că asta e, o să treacă și o să devină o poveste, cum ne devine toată viața la un moment dat.
Tort și Pampers de ziua mea
Mai târziu în ziua aia a venit tata din Franța, care nu mai fusese de ani buni prezent de ziua mea, și mi-a adus un tort și două pungi de pampers. Împlinisem 29 de ani.
Anul ăsta, ziua de naștere mă va prinde cel mai probabil în izolare, dar prin comparație, nu are cum să fie mai rău. Și dacă n-ar fi comparația asta, tot vreau să cred că m-aș bucura și aș găsi motive să fiu fericită că sunt.
Am vorbit cu mai mulți tineri care și-au petrecut ziua de naștere în izolare, să văd ce putem face ca să nu uităm să ne și bucurăm, chiar dacă petrecerile din viața offline s-au mutat toate în online, iar veștile din exterior sunt din ce în ce mai înfricoșătoare.
Iulia Dinescu, 33 de ani. Aniversare la distanță, într-un sat de lângă Cluj
Cu o săptămână înainte de a-și sărbători ziua de naștere, Iulia a decis că e mai bine să se izoleze la țară, așa că s-a retras într-un sat aflat la o oră jumate de Cluj. A mers împreună cu prietenul ei și cu câinele lor.
“Cu o zi înainte, am simțit că mi se adună ceva în stomac, foarte greoi. Chiar într-un moment în care mă simțeam foarte puternică și mă bucuram că sunt la țară, m-am simțit foarte slăbită și îngreunată. Poate toate știrile exterioare le-am luat și le-am copt în mine și au dat pe afară.
Când m-am trezit, ziua mea nu a fost chiar ziua mea bună. Mă bântuiau tot felul de gânduri și stări. Anxietate și depresie pentru că toți prietenii mei sunt departe, mi-e dor să vorbesc cu ei, nu știm când o să ne mai vedem.
Am primit mesaje pe Facebook, cu la mulți ani. Răspunsul s-a transformat de la mulțumescul clasic la întrebări și îngrijorare – voi cum vă simțiți? ceea ce îmi urau ei, eu îmi doream pentru ei înzecit.
Am încercat să îmi țin mintea ocupată, am pictat pe o scoarță de copac, am făcut yoga, am citit. Apoi, am făcut un foc afară și am ciocnit un pahar, cu niște vecini care au venit cu măști, mănuși și paharele lor. Am stat la distanță.
”De-a lungul vieții am fost și eu prinsă în capcana – e ziua ta, trebuie să faci ceva mare, să fii fericită. De câțiva ani simt că trebuie să fiu liniștită.”
Vlad Troncea, 30 de ani. Aniversare la distanță în Londra
Vlad trăiește de câțiva ani în Londra, iar ritualul lui pentru zilele de naștere era să-l prindă în fiecare an în altă țară.
“E foarte amuzant că acum câteva luni tatonam între câteva destinații. Toate planurile mele în care mă gândeam – să merg în Asia, să merg în Brazilia, să merg în Argentina, toată chestia asta a căzut într-un timp scurt.
E foarte mare diferența dintre cum îți proiectezi unele lucruri din viitor și realitatea care te poate izbi și cum toate reperele tale și toate valorile se schimbă cu totul.
”Tot timpul de ziua mea eram plecat într-o altă țară, acum am dat „erase” mental la tot ce însemna ziua mea și m-am bucurat, dacă se poate spune bucurat, ca în orice zi a anului”
M-au sunat foarte multe persoane să îmi spună la mulți ani, dar discuția despre asta era foarte limitată, pentru că fiecare își spunea oful, durerile, tristețile, cum trece prin perioada asta.
Pe mine mă impactează destul de mult chestia asta, sunt foarte limitat în a face orice mică chestie. Mă bucur, totuși, de această libertate pe care încă o avem în Londra – de a ieși în parc.”
Mădălina Tămaș, 24 de ani. Cu gândul la Italia
Pentru Mădălina, ziua de naștere era un bun prilej de a-și aduna toți prietenii la un loc. Anul ăsta se gândea să sărbătorească în Italia. Dar asta era înainte ca țara să-și închidă granițele și pandemia să ne lovească pe toți.
“Cumva sentimentul de reconectare s-a păstrat, deși multe dintre urări au venit online, iar îmbrățișările au fost mai degrabă virtuale.
Am împlinit 24 de ani și credeam că această aniversare se potrivește cu o călătorie în Italia. Cam așa era planul meu, dar am renunțat rapid la idee când situația cu Covid-19 a început să devină serioasă. Chiar și așa, cred că alte lucruri sunt mai importante în această perioadă pentru a ne putea bucura mai târziu de momentele împreună cu cei dragi.
E mai important să ne îndreptăm atenția spre nevoile pe care cei din prima linie, medici, polițiști etc. ni le comunică și să ne implicăm atât cât putem. Cam asta facem și noi la Baia Mare pentru moment. Lucrând într-un ONG, asta face ca eu și cei doi colegi ai mei să lucrăm chiar și în perioada asta, susținând autoritățile în demersurile lor. Așadar, am sărbătorit alături de ei, la birou.”
Cristina Foarfă, 38 de ani. Ultima zi de libertate
Cristina era obișnuită, încă din copilărie, să facă petreceri mari cu ocazia zilei ei de naștere, un fel de “revelion în martie”, în care se revedea cu toți prietenii.
“Anul ăsta am început cu un breakdown, o combinație între plâns și atac de panică. Până atunci fusesem oarecum în control, dar na, e clasică depresia de aniversare. Mai ales pe pandemie. A pocnit dopul, ca la șampanie, doar că nu era șampanie, ci dezinfectant.
Ziua mea a fost pe 24 și pe 25 s-a dat lockdown deci hey, am profitat de ultima zi de libertate. Mi-am pus mască, ochelari și m-am aventurat la Mega să iau gin și ciocolată și m-am văzut cu două prietene, la una dintre noi acasă.
Am dezinfectat isteric tot, am mâncat ciocolată și pizza congelată și am băut gin, m-au pupat de la distanță, ne-am uitat la știri, am mai tras o tură de plâns, am dezbătut soarta țării și a umanității și ne-am gândit cum să emigrăm pe altă planetă.
Seara, m-am văzut cu un prieten, am mai tras o tură de plâns și am filosofat despre natura umană în momente de criză. M-a sunat pe Zoom gașca de prieteni și în capul meu era doar “nu pot să mă obișnuiesc cu asta”.
În prima săptămână de martie, principala mea preocupare era în ce mă îmbrac la party-ul plănuit de ziua mea. Acum vreo săptămână, când am găsit în browser tab-uri deschise de atunci cu rochițe, alcool, pantofi, rețete de cocktailuri, mi s-au părut din altă viață.”
Alina Manolache, 30 de ani. Noul majorat
Alina nu și-a mai sărbătorit ziua de naștere cu tam-tam de la majorat, dar anul ăsta era decisă să nu trateze intrarea într-o nouă decadă ca pe o zi obișnuită.
“Sincer, nu am mai făcut ceva remarcabil de ziua mea de la 18 ani. De obicei, ori mă prindea la lucru – pe teren sau în studioul de montaj – ori pe-acasă și nu-i dădeam mare importanță, dincolo de urări și de o felie de tort. Cel mult, mai cumpăram câte o prăjitură pentru colegi sau ieșeam la un restaurant cu partenerul meu. Pentru anul ăsta, în schimb, chiar aveam un plan. Cum urma să împlinesc 30, am zis că e momentul să dau o petrecere, să punctez ”noul majorat”.
Cu câteva zile înainte, pe 9 martie, am dat drumul la invitații către prieteni, am pregătit un playlist, am fost la cumpărături, eram super entuziasmată. Aveam deja confirmați 95% din invitați.
„Undeva, în spatele minții, erau niște voci care vorbeau despre epidemie, dar cine să le asculte? Aveam o petrecere de organizat!”
Petrecerea urma să fie vineri, pe 13 martie. Miercuri, pe 11, OMS a declarat pandemie. S-au închis școlile. Joi am început să primesc mesaje: ”Scuze, sunt un pic răcit și nu mai pot să ajung”, ”Ne supunem contextului și rămânem acasă”, ”Să văd dacă pot să ajung, te anunț”. O urmă de îndoială a început să se instaleze în mintea mea. „Fuck”, mi-am zis.
În ziua petrecerii, m-am trezit de dimineață. Mai aveam de făcut puțină ordine. Încă nu amânase toată lumea, pe facebook curgeau mesajele de „la mulți ani”. „Dacă se mai retrag două persoane, închid prăvălia”, mi-am zis, cu inima foarte mică. Mi-am văzut de treabă, am dat drumul la playlist, deși vocea din spatele minții îmi șoptea că toate planurile mele se vor nărui în curând. Evident, am primit cele două refuzuri și m-am văzut obligată să anulez petrecerea.
„Hai, că nu e cel mai rău lucru care se poate întâmpla”, îmi spuneau cei cu care vorbeam la telefon sau pe chat. Da, m-aș alinta să cred asta. M-am învârtit toată ziua ca un șoarece în cușcă, citind știri apocaliptice și răspunzând la urări. Nu îmi găseam locul. O prietenă mi-a propus să ne întâlnim și să facem o plimbare scurtă. „E ziua ta, hai să avem măcar o petrecere privată!”. Afară erau 23 de grade. Un aer plăcut, de primăvară, îmi intra în plămâni și mă liniștea. Întâlnirea cu prietena mea, deși „contactless”, fără strângeri în brațe, mi-a făcut bine. Nu știam că avea să fie ultimul contact direct cu cineva drag pentru o perioadă nedeterminată de timp.
M-am întors acasă. M-am spălat pe mâini. Am dezinfectat clanța. „Nu suntem singuri”, mi-a spus partenerul meu. O petrecere surpriză mă aștepta în garsonieră. O parte din invitații mei, dar și alți prieteni dragi, cu domiciliul în străinătate, îmi cântau „la mulți ani”. Blocaj. Cum reacționez la asta? Un sentiment paranormal, de emoție combinată cu stranietate.
”Da, e 2020 și petrecerile se țin pe Skype! Mi s-ar fi părut normal să aud asta despre viitor când eram mică”
Unii mai intrau, alții mai ieșeau, unii își puneau un pahar de vin, alții își pregăteau o gustare. „Petrecerea” s-a întins până după miezul nopții și noi am intrat, în mod bizar, într-un soi de stare de normalitate. Deși nu aveai cum să uiți că ești la tine în sufragerie, parcă te simțeai mai puțin singur.
Am început să navighez un nou deceniu de viață cu gândul că ceva se schimbă. Mai mult decât mă așteptam.”