„Parasite” în pădurile României. O familie trăiește într-un grajd și speră că într-o zi își va putea construi o casă doar pentru ea

• Elena și soțul ei au preluat o încăpere dintr-un grajd de la un ocol silvic și au transformat-o într-o cameră de locuit, în timp ce în celelalte trăiesc animalele de care au grijă.
• Soarta lor depinde de cea a pădurarului și singura lor grijă e că în doi ani, când acesta ar trebui să iasă la pensie, cel care îi va succede în ocolul silvic ar putea avea deja “familia sa de ajutor”.

UPDATE: Doamna Elena a vorbit în cadrul emisiunii Adriana Nedelea LA FIX despre situaţia sa.

Acum cinci ani, Elena și soțul ei au rămas pe drumuri. Avuseseră o neînțelegere cu frații cu care împărțeau casa părintească primită de Elena, așa că și-au căutat un loc de muncă unde să primească și cazare.

Soțul Elenei, care uneori lucra pentru un pădurar, l-a întrebat dacă nu ar putea să-i ofere și un acoperiș, pentru el și soția lui, în schimbul muncii prestate.

“Nu am decât un grajd, dacă îți convine, îl vezi și, dacă tu crezi că sunt condiții de locuit acolo și poți, vii la mine”, își amintește pădurarul că i-ar fi spus omului.

Pădurarul a acceptat să spună povestea, doar cu condiția de a nu-i divulga numele și locația din sudul plin de păduri al României, de teamă să nu își piardă locul de muncă.

Recomandări

Browserul Google Chrome valorează 20 de miliarde de dolari. Gigantul american ar putea fi forțat de justiție să îl vândă

“A mai stat cineva care mă ajuta, dar ăla bea, vindea de pe aici, nu mi-a convenit. Ei nu fac prostii, sunt foarte cuminți”, explică pădurarul normele de conduită în sihăstrie. Cerințele sunt completate și de lipsa de opțiuni. 

Pădurarul explică: el nu își permite să își angajeze legal ajutoare, iar pentru instituția la care lucrează, munca acestora e invizibilă. Pe de altă parte, oamenii n-au unde sta. În absența unor statistici care să aibă acuratețe, există doar estimări potrivit cărora numai în București 5.000 de oameni n-au adăpost. Unii dintre aceștia sunt transformați în argați de o situație care-i depășește, ca un altoi între bunătate și o exploatare simbolic răsplătită.

Cum devine un grajd acasă

Grajdul în care trăiesc Elena și soțul ei este format din mai multe încăperi, iar cea ocupată de ei a rămas goală de ani buni, după ce pădurarul a vândut o vacă, pentru că nu mai era rentabilă. 

Cei doi nu au stat pe gânduri – “hai, mă, că facem noi ce putem din ea”, i-a spus Elena soțului ei, cu care-și împarte viața de peste 30 de ani.

Recomandări

Nicolae Ciucă, interviu integral la 55 de întrebări – powered by Libertatea: „Mă scoate din sărite șmecheria” | EXCLUSIV

Am mai lipit-o cu mâna, așa cum am știut eu s-o fac. Încolo e grajdul la cai, la porci, unde lucrez eu, am grijă de animale.

Elena:

Frigiderul de lângă cuibar

Cei doi au zugrăvit pereții în verde, au așezat cap la cap cele două paturi primite de la oameni binevoitori, au mai pus și o noptieră fără uși, pe care altcineva a lăsat-o la gunoi, iar pe perete au prins un cuier primit de la pădurar cu tot cu avertismentul de a avea grijă de el, că e pe inventar.

Au și un frigider căruia i-au găsit loc în spațiul care încă este folosit drept grajd pentru animale. Când Elena se duce să ia ceva din frigider, păsările de care are grijă se agită în cuibarul lor din dreapta acestuia. 

Iarna, se încălzesc la un godin din fier, avantajul e că se încălzește imediat, dezavantajul, că se răcește repede. Iar pentru a găti, folosesc un aragaz pe care l-au primit. Măsoară lunile din viața lor în butelii de gaz consumate.

Recomandări

Decizia UEFA: România a câștigat cu 3-0 la masa verde meciul cu Kosovo, în care oaspeții au ieșit de pe teren

“Altceva nu am nimic. N-am nimic de valoare, nu am nimic”, spune femeia. 

Viața lor e mai ușoară sau mai grea, în funcție de anotimp. “Aici e frumos vara, înfloresc pomii, e verdeață, e fără probleme”, spune Elena. 

În același timp, indiferent de sezon, când se urcă găinile în pod, mai cad chirpici în casă, printre bucățile de pal, care țin loc de acoperiș și au multe spații printre ele. 

La începutul zilei are grijă de animale, apoi de oameni 

Odată mutați în grajdul pădurarului, și Elena a început să lucreze. Femeia e bucuroasă că pădurarul, căruia soțul ei i se adresează cu “ticule”, nu le cere chirie și că în schimbul muncii lor primesc o sumă de bani în fiecare lună. “Primul an mi-a fost mai greu, că nu eram învățată cu plantatul, cu animalele, dar după aceea m-am obișnuit.”

O zi din viața Elenei începe dimineața la 4:30, când se trezește ca să aprindă focul. 

Apoi trece la animale, le face curat și le dă de mâncare. Acum are în grijă patru cai, patru porci, câini, pisici, păsări. De păsări trebuie să aibă cea mai mare grijă, fiindcă uneori, dacă le lasă afară nesupravegheate, mai vine câte o vulpe și le fură, explică femeia.

Bag trifoi la cai, apoi o iau cu porcii, le dau tărâțe, boabe de porumb, apă, paie. Merg la găini și la câini, le dau bobițe sau ce zice domnul pădurar.

Elena:

Repetă rutina de trei ori pe zi. 

După ce hrănește animalele, e rândul oamenilor să mănânce. Când e ora mesei, ia un scaun, pune un ziar pe el și îl transformă astfel într-o masă.

Apoi, trece la spălat vase, rufe și alte treburi casnice. Dacă e vară, se ocupă și de solar. Alteori, plantează împreună cu soțul ei brazi sau ce li se spune să planteze. 

La 20:30, când închide animalele, se încheie ziua.

De când stă în grajd, femeia spune că iubește animalele. Iarna asta a salvat o pisică, pe care a găsit-o călcată de mașină pe stradă, a băgat-o în casă la căldură, a înfășurat-o într-o cârpă și a pus-o lângă sobă, dar dimineața a găsit-o moartă. “Asta e, n-a avut zile, s-o scap”.

Cum se numără bolile oamenilor care nu se pot opri din muncă

Elena, o femeie robustă, cu mersul nesigur, are mai multe probleme de sănătate, iar în realitatea ei bolile le ții minte nu după gravitatea dinăuntru, ci după efectul concret: dacă te împiedică să ai grijă de tot ce trebuie să faci zilnic.

Cel mai mult o supără varicele de pe piciorul stâng – “Îmi mai amorțește, când merg undeva mă mai opresc”. Până la cel mai apropiat magazin face cam o oră dus-întors. În lipsa unei asigurări medicale, se mai tratează cu ce știe sau cu medicamentele pe care și-a permis să le cumpere, din cele câteva vizite la doctor. Le are pe toate în “cutia cu minuni”, o cutie plină de medicamente pe noptiera găsită la gunoi, pusă după ușă. E cutia clasică a satelor românești, în care se amestecă pilulele și recipientele de plastic, mânjite de culori pale ale unor boli nerezolvate.

Prietenia și clasa socială

Femeia spune că se simte de multe ori singură, nu are nici o prietenă și nu vorbește cu nici un vecin – “N-am cum să mă împrietenesc cu ei. Sunt toți oameni cu stare, cu carte, aici nu e nimeni, aici toți sunt cu bănuți, cu case din astea mari”, descrie ea încă o realitate standard: ca la marginea oricărei păduri, și-au făcut case oameni cu bani.

Cei doi au opt copii, iar fiecare dintre ei încearcă să-și găsească propriul rost în viață. 

Elena i-a dat unul dintre cele două paturi și așa au ajuns să împartă, câteva nopți pe săptămână, camera din grajd la șase oameni.

Când nepoții sunt aici, o imagine din încăperea pe care au transformat-o într-o casă arată cam așa: pe pat stă o fetiță cu părul ondulat, prins într-o coadă, care adoră să modeleze guma de mestecat de parcă ar fi plastilină. Lângă ea, un băiețel blond, cu părul răzleț, molfăie din miezul de pâine pe care îl face ghem într-o mână, iar cu cealaltă îi ține suzeta unui bebeluș. Când se rușinează, băiețelul se ascunde sub pat.

Cei trei au vârste cuprinse între 3 luni și 4 ani. 

Situația va mai dura câteva luni, cât tatăl micuților e închis. Între timp, mama lor îi duce pe copii să-și vadă tatăl la vorbitor, o realitate pe care o trăiesc peste 13.000 de copii din România, care au cel puțin un părinte după gratii. Merg rar, pentru că e scump transportul. Uneori, spune Elena, îi costă și 200 de lei drumul până la Penitenciarul Jilava. Fetița crede că tatăl ei e la muncă, băiatul știe însă că e la “pucărie”.

Când nu sunt aici, micuții trăiesc cu bunicii din partea tatălui, dar “acolo e mai amărăciune decât la mine”, mai ales iarna, pentru că nu au cu ce să se încălzească, spune Elena. Cei mici sunt înscriși la o grădiniță lângă casa bunicilor din partea tatălui.

Elena povestește cum, într-una dintre vizitele veterinarului, acesta a venit cu băiatul lui de 6-7 ani. Copiii casei mâncau mămăligă cu ouă. Doctorul i-a folosit drept exemplu pentru fiul lui, despre care a spus că face mofturi la mâncare. Apoi, l-a îndemnat pe fiul său să se joace cu cei mici până când el își termină treaba la animale. Băiatul a refuzat, pe motiv că cei doi sunt “săraci”.

Apariția celor mici nu l-a bucurat pe pădurar, care însă acceptă, temporar, situația.

Viitorul familiei

Viața celor din grajd se scurge lent, ca într-o clepsidră în care altcineva decide cât nisip să arunce și când să o întoarcă pe partea cealaltă.

Aș vrea să mă mut, să ne cumpărăm un teren undeva, să ne facem o căsuță.

Elena:

“În timpul liber, când stau așa mai liniștită, mă gândesc – mâine, poimâine omul ăsta o să iasă la pensie (n.r. – pădurarul), eu unde o să mă duc, ce o să fac, mă gândesc în toate felurile că nu știu cum să fac.”

Termenul lor de expirare este peste câțiva ani, când pădurarul va ieși la pensie. Pădurarul spune că viitorul lor depinde de cel care îi va lua lui locul:

“Omul care o să vină aici poate are oamenii lui, are familia lui, care tot așa nu are unde să stea. Toți pădurarii au pe cineva care îi ajută”. Ieșim din casă. E frig, bate vântul, noroc că zilele sunt tot mai lungi, cât să încapă în ele familia care așteaptă soarele precum oamenii de altădată.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro