Părintele Mirel Ilie, despre reproșul că BOR este rigidă: „În Biserica Ortodoxă nu vine nimeni la uşa ta, să bată: «da’ n-aţi venit duminică la biserică». Nu este indiferenţă, ci libertatea de a alege a fiecăruia dintre noi”

România este divizată după multe linii de rift. Una dintre ele este cea legată de credincioși versus atei. Pe rețelele sociale, la televiziuni, chiar și în ce se aude zi de zi, pe stradă, pare că separarea este una aproape furioasă, plină de nerecunoaștere și deseori dispreț. Jurnalista Adriana Oprea a ales să pună întrebări simple, de cetățean aflat „la mijloc”, unui preot. 

• Preot militar, Mirel Ilie a slujit, pe rând, în Penitenciarul Rahova, într-un centru cu copii bolnavi și într-un azil de bătrâni. Azi, el este preot pentru comunitatea surzilor din Bucureşti și slujește la Biserica Sfântul Elefterie Vechi. 
• Prima parte a dialogului a fost publicată în ziua de Ajun, astăzi, de Crăciunul anului 2022, un an el însuși plin de frământări și de suferințe, publicăm a doua parte. 

Libertatea: Părinte Ilie, în România suntem o societate în care credința a devenit ea însăși un hotar al polarizării. Oamenii care fac fapte bune şi îşi iubesc semenii, dar nu merg la biserică şi nu cred în Dumnezeu, au şansa mântuirii?
Preot Mirel Ilie: Bineînţeles că o au. Noi privim totul prin prisma noastră, a omului pământesc, care încadrează totul în cantităţi, în culori, şi face o diferenţiere foarte clară a lucrurilor. Dar spun Sfinţii Părinţi că sunt cinci capete după care Dumnezeu ne va judeca. De multe ori, noi spunem „ce religie aveţi dumneavoastră?”, „Păi, eu sunt ortodox”, „eu sunt catolic”, „eu sunt…”. Primul lucru după care ne va judeca Dumnezeu nu va fi acesta, ci conştiinţa fiecăruia dintre noi. 

Conştiinţa e ca un led, ca acel bec martor de pe bordul maşinii care-ţi arată că rămâi fără benzină. Daia se numeşte „pana prostului”, că s-a aprins beculeţul acela cu 100 km în urmă, dar tu ai trecut pe lângă atâtea benzinării şi n-ai oprit. Păi, înseamnă că ai o problemă!

La fel, conştiinţa noastră ne spune, de fiecare dată, când e bine ce facem sau când nu e bine. Ştim exact! Deci, primul lucru pe care Dumnezeu îl va judeca va fi conştiinţa. 

– Care ar fi celelalte „capete de acuzare”?
– Al doilea – legile morale. În societatea în care trăim, sunt legi care spun ce este moral sau imoral. Lucruri care-ţi fac cinste sau nu. Şi sunt oameni care şi le asumă pe cele care nu le fac cinste, imorale, şi ei consideră că, de fapt, aceea e viaţa lor, „da ce, e treaba mea, fac ce vreau!”. De-abia al treilea capăt de acuzare va fi partea legată de credinţă: „ce-ai fost?”, „am fost ortodox”, „şi-ai mers la biserică, te-ai spovedit?”. 

Să facem noi o diferențiere că o religie e bună, şi alta – nu, nu e atributul nostru. Dincolo de toate, până când să vină sfârşitul lumii, vine sfârşitul nostru.

Fiecare dintre noi trebuie să ne luăm acea măsură de precauţie: să fiu împăcat cu mine. Noi asta nu înţelegem, că lumea în care trăim duce o mare lipsă de pace. Aşa spunem noi, că sunt multe războaie. Dar există şi pe plan personal tot la fel, o luptă. Cel mai mare duşman al omului este propria lui persoană. Avem o zonă de confort în care ne retragem toţi şi avem foarte multe măşti pe care le punem: masca de serviciu – „şefu, fac eu! Şi ieri am fost şefu, da mă duc tot eu, şefu”, adică să mă vadă, să ies în faţă – , masca de duminică – mă îmbrac frumos, pun pălăria, mă duc la biserică, sărut icoana, „păi, cine e mai credincios ca mine?”. 

De ce se îmbracă preoţii în negru

– De ce v-aţi făcut preot? În 1999, când aţi plecat de la unitatea de paraşutişti, aţi ajuns la Inspectoratul General al MApN şi aţi început Facultatea de Drept. De ce aţi renunţat, pentru a merge la Teologie? 
– La început, eu am fugit de preoţie. Undeva, în sinea mea, aveam dorinţa, dar mi-era teamă de crucea, de greutatea pe care o poartă preoţia. Spune Sfântul Lavrentie de Cernigov că dintre credincioşi, se mântuie 10 dintr-o sută. Nu e un recensământ făcut, nicio acuzare a cuiva, mai degrabă un îndemn. Cred că vrea să ne arate, de fapt, sita asta, care nu este chiar aşa cum o vedem noi. Iar dintre preoţi şi călugări, spune Sfântul Lavrentie de Cernigov, se mântuie unu dintr-o mie! De ce? Pentru că tu cunoşti și ești mai responsabil, ca preot! Eu trebuie să fiu o pildă şi un model! Sfântul Vasile cel Mare spune aşa… E nefiresc, până la urmă, ca un preot să poarte haine atât de lungi, ca o fustă. Dar de ce credeţi că poartă preotul culoarea neagră? Nu datorită faptului că să nu o speli, că nu se murdăreşte atât de repede ca o culoare deschisă (râde)… 

– De ce?
– E culoarea doliului. Tu ai murit, pentru tine. Eşti înveşmântat ca într-un mormânt. Ce ţi-a lăsat Dumnezeu afară? Capul – să-L propovăduieşti -, mâinile – să binecuvântezi şi să faci bine, în numele Lui -, şi picioarele – să alergi pentru Hristos. Tu ai murit, tu nu mai exişti pentru tine. Definiţia preoţiei este una foarte scurtă, chiar dacă fiecare dintre noi, de multe ori, poate o privim ca pe o modalitate prin care putem să ne ducem existenţa asta zilnică.

– Nu e cam aspră misiunea, cam greu de dus?
– Să ne întoarcem la ceea ce înseamnă preoţia: dacă tu nu ţi L-ai asumat pe Hristos şi consideri că preoţia e o simplă meserie, este un drum greşit pentru tine, ca om. Preoţia înseamnă mai mult. Dacă în viaţa de zi cu zi, un ministru încearcă să facă tot ce-i stă în putinţă să facă cinste cui?, premierului care l-a girat şi l-a pus în funcţie, păi, tu, care lucrezi cu Dumnezeu?! Ca preot, mă duc la o sfeştanie – pun mâna în acea apă, şi ea nu se mai strică, vin doi tineri în biserică, şi iese unul singur – o familie. De ce?

Responsabilitatea pentru felul în care îți trăiești viața

– Scandalurile acestea din ultima vreme, cu preoţi implicaţi în dosare de abuzuri sexuale, acuzaţii neconfirmate încă de instanţă prin decizii definitive, au impact asupra credincioşilor? Îi îndepărtează de biserică?
– Eu cred că nu. În primul rând, credinţa este personală. Din păcate, fiecare dintre noi, ca individ, dacă nu încercăm să avem o opinie despre viaţă, să ne trasăm nişte graniţe foarte clare, unde începe şi unde ne terminăm, ce ne asumăm şi ce nu în viaţa noastră, o să trăim, la un moment dat, în funcție de ce auzim dimineaţa la ştiri, la radio sau la televizor. Dar dacă eu, ca individ, mi-am format un fel de-a fi… Vă spuneam că mântuirea este personală. Spunea cineva, tot metaforic: „stăm grămadă la uşa Împărăţiei lui Dumnezeu şi intrăm doar câte unul”. 

Povestea celui care şi-a ales singur crucea

Părintele Mirel Ilie este convins că „Dumnezeu chiar ne ascultă. Şi, dacă nu se împlinesc rugăciunile în viaţa noastră, să nu trăim cu impresia că nu ne-a ascultat. Un Sfânt Părinte spune că Dumnezeu are trei răspunsuri: «da», «nu» şi «încă nu este timpul». Dacă nu ţi-a dat, nu înseamnă că nu te-a ascultat”. 

– Dacă răspunsul lui Dumnezeu e „nu”, cum ar trebui să reacţioneze cel care cere?
– Are Dumnezeu un plan. Important e să gândim: „Doamne, toate sunt în mâna ta. Eu mă încredinţez în mâna Ta şi ştiu că tot ce-mi vei da Tu, aia îmi trebuie mie”. În viaţă trebuie să iei ce este al tău, că există posibilitatea să fie mai grea crucea pe care tu vrei să ţi-o alegi. E o istorioară frumoasă, care mi-a plăcut mult, cu un om care se plângea la Dumnezeu: „Doamne, mie mi-ai dat crucea cea mai grea! Uite, sunt oameni în jurul meu care zâmbesc, râd, n-au nicio problemă, n-au niciun necaz. Iar pe mine, copilul nu mă ascultă, soţia şi-a piedut locul de muncă, eu sunt în cutare situaţie… Doamne, dă-mi, te rog din suflet, o altă cruce!”. 

Şi, spune istorioara, că într-o noapte a venit un înger şi i-a spui „dragul meu, să ştii că Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea! Hai cu mine, să-ţi dăm altă cruce!”. Ce bucurie a fost pe el! Îngerul l-a dus şi i-a arătat un loc unde erau atâtea cruci, nu puteai să vezi cu ochii. Şi i-a zis: „Ţine cont de un lucru: răsare soarele pe cer, iar diseară, la apus, trebuie să plecăm înapoi, să te duc pe pământ”. Şi-a început omul să-şi aleagă dintre cruci: „asta e prea grea”, „asta e prea mare”, „asta e prea uşoară”, „asta e prea lată”, „asta e prea scurtă”, iar în final a pus deoparte cinci cruci, pe care le-a găsit el cele mai potrivite. 

Îngerul îi spunea „grăbeşte-te, că trebuie să plecăm”, şi a luat, dintre toate, una. Era cea mai uşoară cruce pe care el putea să o găsească. Şi, fericit, alerga ştrengăreşte de colo, colo. Iar când a ieşit afară, la lumină, în timp ce alerga el atât de frumos, şi-a dat crucea jos din spate şi s-a uitat la ea şi s-a oprit: „Nu se poate!”. Şi îngerul l-a întreabat: „dar ce s-a întâmplat?”. „Este aceeaşi cruce cu care am venit de dimineaţă!”. Dumnezeu a cântărit crucea fiecăruia dintre noi prin ochii Lui. A cântărit-o cu mâna Lui, s-a uitat ce a pus în ea.

Despre suferinţele copiilor

– Aproape 2 ani aţi slujit într-un centru unde erau internaţi copii bolnavi de SIDA şi copii cu suferințe psihice. Văzând zi de zi suferinţele acestor copii, aţi avut atunci momente când v-aţi îndoit de Dumnezeu? Când L-aţi întrebat „dar de ce, Doamne?”
– Nu. Eu cred, în sufletul meu, că toate câte le face, le face bune. Aparent, puteţi să mă acuzaţi şi să spuneţi „cum să facă Dumnezeu bine, când a murit mama mea, a murit tatăl meu?”

– Nu vă supărați, dar eu la suferinţa copiilor mă refer. Copii născuţi cu cancer, copii care mor devreme şi cunosc durerea, atunci când ar trebui doar să se joace şi să se bucure de viaţă.
– Ca om, te topeşti de la suferinţa lor şi de la neputinţa pe care o ai. Dar societatea, care se repetă în fiecare dintre noi, a ajuns aşa în momentul de faţă din cauza modului în care am ştiut să avem grijă şi de climă, şi de alimentaţie, şi de poluare, de tot. E un rezultat, toate au un efect. Cauzele care produc aceste efecte sunt generate de oameni, de-a lungul timpului. 

Dacă l-am întreba pe Dumnezeu şi l-am ruga să ne răspundă de acolo, de Sus, „de ce, Doamne?”, ne-ar spune „dar Eu nu am făcut nimic. Voi aţi făcut. V-am dat toate mijloacele şi n-aţi ştiut să vă bucuraţi de ele”.

– Aţi povestit despre cum sunt trimise sufletele pe lume: „tu vei medic”, „tu vei fi mecanic”. Copilului care va muri la 5 ani ce-i spune? „Tu vei suferi şi vei muri”?
– Nu. Dar sunt convins de faptul că… Vă daţi seama că nu am de unde să ştiu ce-i spune Dumnezeu. Poate că El îi spune „tu vei fi un înger care te vei întoarce mai repede. Dorinţa pe care tu o ai, să stai aici, cu mine, ţi se va împlini şi vei ajunge aici”. Şi nu va fi vinovat vreodată, copilul acela ajunge mântuit în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar cine a creat acele cauze ce au produs efectele, pentru ca acel copil să ajungă în starea de boală? Noi vom ajunge (în Împărăţia lui Dumnezeu – n.r.) şi vom rămâne uimiţi.

De ce nu pot sluji femeile în biserică

– Părinte, ar putea exista vreodată, în Biserica Ortodoxă Română, femei preot, aşa cum sunt acum în biserica evanghelică, în cea luterană sau în cea anglicană?
– Nu sunt îndrituit eu ca să exprim un punct de vedere. Ţinând cont de faptul că vă răspund în calitate de cleric, e clar că exprim și poziţia Bisericii Ortodoxe Române, ceea ce nu-mi este mie… Dar o să fac aici o paranteză: să ştiţi că, dacă există o lege, un decret care reglementează circulaţia pe drumurile publice, ea este, cumva, generată de indicatoarele de circulaţie, de felul în care, de fapt, sunt expuse ele. Fiecare are o regulă şi o normă clară. Noi, creştinii, vorbesc la modul general, ne bazăm pe ce? Pe învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos. Noi ne raportăm la un izvor. Eu vreau să beau apă, dar apa nu e de la mine, nici de la dumneavoastră, deşi poate trece prin curtea dumneavoastră, ea vine de la izvor. 

– Și izvorul nu se adaptează, vă întreb ca un profan? Sunt alte biserici în lume care, de-a lungul timpului, şi-au modificat ritualurile şi preceptele, adaptându-le modernităţii. De ce în Biserica Ortodoxă Română lucrurile rămân neschimbate de sute de ani?
– Pentru că Biserica Ortodoxă nu este o biserică neapărat tradiţionalistă, nu e o biserică învechită, aşa cum a fost, de multe ori, acuzată. Biserica Ortodoxă are o definiţie foarte clară, care mie mi-a plăcut foarte mult, când am găsit-o. Şi este reală şi adevărată: este biserica în care vine cine vrea şi rămâne cine poate. Adică, atunci când îţi cauţi un reper, întrebi „băi, da nu ştii vreo biserică în Bucureşti care face slujba o oră pe zi? Sau unde se cântă?”. Fiecare ne ducem undeva. Eu am un cunoscut care acum experimentează a 15-a credinţă. A plecat de la ortodocşi, iar săptămâna trecută m-a sunat că vrea să se întoarcă. 

Pe unde a fost, s-a simţit bine, s-a şi distrat, a făcut şi nu ştiu ce meditaţii, şi incantaţii, dar totuşi spune că aici e locul unde, de fapt, el a simţit că are libertatea să facă ce vrea, fără să-l arate cu degetul sau să-l acuze cineva că nu se încadrează într-o normă.

Sunt unele culte la care, dacă nu te-ai dus o duminică, te sună: „ce s-a întâmplat cu tine azi?”. Dacă nu te-ai dus a doua duminică, vin fraţii: „frate Costel, ce e cu matale, ai păţit ceva?”. 

În Biserica Ortodoxă nu vine nimeni la uşă ta, să bată: „da n-aţi venit duminica asta la biserică”. Nu este o indiferenţă faţă de cel de lângă noi, există libertatea de a alege a fiecăruia dintre noi. Ne spune Mântuitorul: „Dacă vrea cineva să vină după mine” – dacă vrea! 

Definiţia ortodoxiei este încrederea neclintită în lucrurile care nu se văd. Am citit zilele trecute că, la nivel mondial, sunt acum 9.570 de credinţe. Cât de mult s-a diluat adevărul pe care L-a adus Hristos?

„Omul nu are o reţetă a fericirii” 

– Oamenii încercă azi să atingă împlinirea în feluri diverse și nimeni nu e de judecat. În opinia dumneavoastră, există o cale pentru a ne împlini sufletește?
– Se spune că nu vedem pământul din cauza ierbii, iar cerul, din cauza norilor. Ar trebui să încercăm să fim puţin mai simpli în ceea ce ne dorim, să încercăm să ne încredem mai mult în Dumnezeu decât în propriile noastre forţe şi puteri. Dacă Dumnezeu vrea să se întâmple ceva, se va întâmpla, iar noi, ca oameni, n-avem cum să oprim ceea ce Dumnezeu vrea să împlinească, în viaţa noastră sau a societăţii. Să fim împăcaţi, fiecare cu noi înşine, pentru că de aici pleacă toate.

Omul nu are o reţetă a fericirii. Fericirea supremă este aceea în care îl întâlneşti pe Dumnezeu. Dar, vedeţi că există un gradual în viaţa aceasta, pas cu pas, până când ajungem acolo. Depinde ce antrenor ne luăm. Depinde ce principii de viaţă ne asumăm. Depinde pe cine primim în viaţa noastră şi depinde pe cine ni-l facem prieten.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro