Aceasta boala este produsa de un parvovirus canin de tip 2, care prezinta o contagiozitate foarte ridicata. Acest virus a aparut in anii ‘70, prin mutatii succesive ale virusului parvo-felin sau ale unor virusi parvo-salbatici.
Animalele infectate cu acest virus elimina prin fecale milioane de particule infectioase, in special in intervalul de doua saptamani dupa aparitia semnelor clinice de boala. Infectia se face pe cale digestiva, prin contactul animalelor cu virusul provenit din fecalele animalelor bolnave.
Virusul parvo este foarte rezistent, mai ales in mediul exterior, unde supravietuieste cateva luni.
Semne clinice: anorexie, depresie, febra, voma, diaree profuza si hemoragica, insotita de o deshidratare foarte puternica.
Spre finalul bolii se instaleaza hipotermia, in urma starii de autointoxicatie (coagularea intravasculara diseminata). Boala poate afecta cainii de orice varsta, dar incidenta maxima o prezinta cei cu varste intre 6 saptamani si 6 luni. Cateii pana la 6 saptamani sunt acoperiti din punct de vedere imunologic de anticorpii proveniti din laptele matern.
In cazul infectarii intrauterine sau imediat dupa fatare, atunci cand anticorpii maternali sunt ineficienti, apare o forma specifica de boala, respectiv miocardita, care duce la moartea cateilor sau, in cazul supravietuirii, determina aparitia cardio-miopatiilor.
Voi continua descrierea parvovirozei canine in numarul viitor.
Liviu Harbuz,
DVM Ph. D