Pasul Acceptării Proprii. Drumul Lui Cristi, De La Biserică La Propria Persoană

A crescut într-o familie puternic religioasă, a mers la biserică negreșit și a cântat, alături de bunica sa, cantorul bisericii din Sălicea aproape jumătate de secol. Apoi, a venit rândul lui.

Aproape 20 ani a cântat în biserică fără să ceară nimic la schimb. Până când Biserica i-a cerut omenia la schimb.

Copil fiind, a fost victima abuzurilor în familie. Tatăl lui i-a bătut, i-a agresat verbal și psihologic pe toți cei patru frați din familia Marcu.

A rămas fără mamă, iar la 23 de ani, s-a mutat la țară, departe de tatăl lui. Acum, lucrează la primăria din comună, are grijă de bunica lui, cu care mai stă la povești despre credință, despre Dumnezeu, despre homosexualitate, despre omenie.

Confesiunea lui Cristi, un gay cu o altfel de credință. ”Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. Homosexualitatea nu e o alegere”

Drumul lui Cristi, de la Biserică la propria persoană.

Ruga

„O, amar mie, păcătosului, că sunt ticălos mai mult decât toți oamenii; pocăință nu este întru mine. Ci-mi dă mie, Doamne, lacrimi, ca să plâng faptele mele cu amar. Omule nebun și ticălos, pentru ce-ți pierzi vremea în lene? Gândește-te la viața ta și te întoarce către Dumnezeu, ca să plângi faptele tale cu amar (…) Pe pământ viață desfrânată am viețuit și sufletul la întuneric l-am dat; dar acum, milostive Stăpâne, izbăvește-mă de toată robia vrăjmașului și mă înțelepțește ca să fac voia Ta” – Canon de pocăință către Domnul nostru Iisus Hristos.

E rugăciunea pe care preoții i-au dat-o ca să treacă de depresie. Să se vindece. Un om care a lucrat aproape 20 de ani în slujba Bisericii și care, iată, a ajuns în pragul disperării. Și a luptat cu ea prin metodele bisericești.

„E o rugăciune care dă cu tine de pământ, care te înjosește în ultimul hal. Îți spune că nu meriți dragostea Lui, atât ești de păcătos. Și dacă mai ești și în depresie, te doboară”.

Și rugăciunea l-a doborât.

„Roagă-te, nu te lăsa”, i-a repetat preotul.

Atunci i-a mărturisit că e gay. Homosexual. Și de aici depresia, lupta cu sine, lupta pentru sine. L-a întrebat pe preot care e cea mai puternică poruncă a lui Iisus.

„Să-ți iubești aproapele”.

Nu, mai e ceva, a adăugat el.

„Să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți”. Ori puterea poruncii stă în a doua parte, spune el. ”Dacă tu nu te iubești pe tine, nici aproapele nu ai cum să-l iubești. Iar voi, care ar trebui să învățați iubirea de sine, învățați ură”.

Și atunci s-a produs ruptura de Biserică.

Alegerea

„În 2015, am reușit să fac pasul acceptării proprii. Apoi a apărut depresia, care a fost alimentată de încercarea mea de a împăca, pe de o parte, componenta religioasă cu cea sexuală. Încercam să fiu o persoană gay și să nu renunț la biserică. Și nu-mi doream să renunț la Biserică. Îmi era frică”.

Preotul, duhovnicul, călugărul – niciunul nu l-a pus să aleagă între Biserică și homosexualitate. L-au pus să aleagă între Biserică și a fi el însuși. Toți au încercat „să-l vindece”. Numai că el nu avea o boală, așa cum nu făcea un păcat. I-a fost cumplit de greu să accepte asta, mai ales că toată viața lui a iubit și a slujit Biserica și valorile propovăduite de ea. L-a ajutat, însă, terapia îndelungată.

„Mi-am zis că nu am cum să le împac pe cele două, la una trebuia să renunț. Nu puteam să renunț la sexualitate, însemna să renunț la mine. Să renunț la a fi om. Așa că am renunțat la Biserică. Și am simțit că ceva în mine se dărâmă. Biserica era stâlpul meu, iar în anul următorul, sentimentul a fost de cârpă în vânt. Apoi am renăscut”.

La 1 septembrie 2015, s-a acceptat și a început să se iubească pe sine, ca să-și poată iubi aproapele. Și a făcut-o abia după ce și-a dat seama că nu are o boală, nu comitea un păcat și n-avea de ce să se mai simtă vinovat. Și, mai ales, după ce și-a dat seama că nu e singur.

Acum, „învață să scoată din el ura de sine pe care a învățat-o atâția ani”. Nu mai merge la Biserică, nu se mai roagă prin rugăciuni. Nu mai crede în Dumnezeul proiectat de Biserică și nici în iad.

„Vedeam greșeli pe care Biserica le făcea în detrimentul învățăturilor pe care ar trebui să le dea, că nu învață mesajul iubirii, care ar trebui să fie căpătâiul lor. Religia de azi e un telefon fără fir. De percepții și interpretări. Dacă iei fiecare religie și dezbraci divinitatea de toate filozofiile și dogmele strânse de oameni și ajungi la esența acestei divinități, dai de un lucru atât de pur pe care poți să-l numești și să-l descrii printr-un singur cuvânt: iubire”.

Iadul, spune el, e absența iubirii. Așa cum nu poți măsura întunericul decât prin prezența sau absența luminii, la fel nu poți măsura iadul decât prin prezența sau absența iubirii. Iar raiul este iubirea.

„Eu nu cred că Dumnezeu are nevoie de rugile și slavele mele, are nevoie de iubirea mea, a noastră. Iar Dumnezeu nu e așa cum îl zugrăvește Biserica”.

Chiar dacă, la câteva fraze, își mai spune „mi-am făcut cruce”.

Grădina Bursucului

Acum, Bursucul are grijă de „copilul lui”. Mica lui grădină.

„Știi ce e cel mai satisfăcător? În momentul în care te duci la cineva în vizită și, din truda mâinilor tale, dai și celuilalt un borcan. Bucuria aia interioară și vrei să împărtășești din bucuria ta și celuilalt. Chiar dacă e dintr-o vânătă, doi ardei, un cățel de usturoi, un borcan de dulceață”.

Pentru că „iubirea e medicament și sursă de viață”. Este „scânteia interioară care te ajută să vezi lucrurile bune din viața ta, chiar dacă ești considerat cel mai ordinar și mai păcătos om”.

Iar păcatul poate fi un singur lucru: „a face rău cuiva, sau chiar ție, cu bună știință”.

Referendumul

Familia e „acel grup de oameni unde ai să găsești mereu dragoste și respect, unde oamenii te ajută, îți arată unde ai greșit, dar nu că ai un defect. Familia mea e acolo unde pot face 10 kg de dulceață fără să am un scop”.

Pentru el, familia e un sentiment, nu o ecuație matematică, așa cum își propune referendumul să o definească. Iar el cu iubitul lui, Paul, au o familie, orice ar spune cei jurul lor.

„Avem fix aceleași obiceiuri și aceleași probleme ca ceilalți. Avem sentimente, ne certăm și ne iubim la fel ca ceilalți. Problema pastei de dinți e la fel. Ne-am certat luni de zile că eu o strângeam tubul de capăt, el de mijloc. Până când am acceptat că nu există varianta corectă, așa că, acum, fiecare o strânge cum vrea. Viața de zi cu zi despre asta e. Despre aceleași probleme, despre soluții de comun acord, despre iubire și respect. Despre pasta de dinți”.