Patrick are 43 de ani, e în presă din 1990, ca să economisiţi calculul – a intrat în redacţia Academiei Caţavencu pe când avea doar 15 ani!
Va continua, bineînţeles, să scrie la Caţavencii şi la ziarul tulcean Obiectiv.
A acceptat propunerea Libertăţii cu aceeaşi netulburată fidelitate faţă de profesie.
De două ori pe săptămână vă veţi întâlni cu unul dintre cele mai necruţătoare condeie ale presei româneşti actuale.
L-am rugat doar „să nu ne ierte când greşim”. Patrick a părut că surâde, ceea ce anunţă timpuri interesante.
România din simulator
Câteva zeci de mii de oameni, politicieni și aleși locali, ne conduc pe noi, cei 20 de milioane, cu mai puțină responsabilitate și pasiune decât au puștii când joacă pe calculator SimCity și variantele sale
Cu aproape trei decenii în urmă începeau să facă ravagii jocurile pe computer care propuneau gamerilor simularea unor experienţe reale. SimCity era şi rămâne jocul de referinţă în domeniu, iar din 1989, de când a apărut prima variantă, mulţi producători s-au inspirat din această creaţie, dezvoltându-şi propriile variante.
Pentru că la începutul anilor 90 ai secolului trecut puteam spera, puteam propune proiecte şi încă visam că lucrurile se pot schimba neapărat numai în bine, în mintea unor liceeni interesaţi în mod egal şi de politică, şi de jocurile pe computer încolţise ideea de a înlocui pasionalele campanii electorale pentru locale cu un maraton de 30 de zile de SimCity. Un candidat care ar fi reuşit, timp de o lună, să construiască şi să managerieze un orăşel civilizat, cu străzi curate, reţele de apă şi de canal funcţionale, reţele electrice eficiente, totul fără a da faliment, folosind doar bugetul strict permis în joc, ar fi fost, probabil, un mult mai meritoriu primar decât unul adus în fruntea localităţii de vreun slogan isteţ sau de numărul mai mare de afişe răspândite pe toate gardurile şi pe toţi pereţii.
Ideea a rămas la nivel de glumă, niciodată trecută nici măcar pe hârtie. Părea chiar nedemocratic, la un moment dat, să-i închizi, de exemplu, pe cei 33 de candidaţi la Primăria Capitalei din 1992 într-o sală, timp de 30 de zile, şi să-i forţezi să-şi arate calităţile de edili pe un simulator. Mulţi dintre ei n-ar fi ştiut, cel mai probabil, nici măcar să deschidă computerul, ceea ce i-ar fi dezavantajat grav. Oricum, dacă ar fi auzit despre proiectul acesta utopic, politicienii, politologii şi analiştii ar fi decretat, în cor, că este o idee tâmpită a unor copii care n-au ce face.
Între timp, aceiaşi politicieni, politologi şi analişti, oleacă mai grizonanţi şi gârboviţi sub povara multiplelor guvernări şi mandate în administraţia publică, vorbesc detaşaţi despre „jocul politic”. Ceea ce acum 30 de ani ar fi fost taxat drept aberaţie a devenit universal acceptat printre decidenţii României. Totul este, pentru ei, un joc. Mai pierzi, mai câştigi, aia e, nu se supără nimeni. Sunt câteva zeci de mii de practicanţi activi ai acestui joc, aleşi din patru în patru ani în consilii locale, judeţene, primării şi în parlament. Problema e că experimentul imaginat acum 30 de ani de nişte puşti propunea guvernarea unor personaje imaginare, generate de computer. Alea, da, nu se supărau. Oamenii vii (ba uneori chiar şi cei morţi târâţi pe la diferite scrutinuri) din jocul politicienilor români nu sunt, totuşi, la fel de docili. Au vieţile lor pe care ar vrea să şi le trăiască din ce în ce mai bine, fără să simtă că sunt trataţi cu dispreţ de către nişte jucători inepţi, convinşi că şi lumea reală are buton de restart. N-are.
Şi, totuşi, politicienii aşa se comportă, de parcă fraza „Dacă nu vă place, nu mă mai votaţi!” ar putea anula efectele unor proaste guvernări. Când vom fi nemuritori, având eternitatea la dispoziţie pentru experimente, poate va funcţiona. Sau atunci când se va inventa maşina timpului şi vom putea repeta alegerile din 1990 până ne iese ceva cum trebuie. Până atunci însă, mai bine ne oprim din jocuri şi simulări şi trecem la treabă în lumea reală. E dur, dureros, dar din ce în ce mai necesar.