3 comentariiCuprins:
Ministerul Culturii, „preocupat”
Anul viitor, la sediul din Calea Victoriei ar urma să înceapă ample lucrări de consolidare, pe durata cărora muzeul ar trebui relocat, cu toate cele 18 milioane de piese din patrimoniul lui. Costul consolidării: 100 de milioane de euro, dintr-un împrumut la BEI, accesat de Guvernul României. Costul mutării, estimat de conducerea MNIR: 14 milioane de euro, plus TVA.
Într-un răspuns scris pentru ziar, Ministerul Culturii își exprimă „preocuparea” pentru chestiunea mutării patrimoniului. Răspunsul precizează că această operațiune ar trebui suportată din subvenția de 1,9 milioane de euro primită de MNIR în 2024, subvenție din care sunt acoperite și cheltuielile curente ale muzeului.
Cât de importantă nu doar pentru cultură sau pentru cei 100.000 de vizitatori pe an, cât pentru toți românii este protejarea patrimoniului MNIR ne explică, pe larg, managerul Oberlander-Târnoveanu.
„Acum avem bază de date digitală”
– Cum ați găsit muzeul, ce-ați reușit să schimbați?
– Era o instituție cu mari probleme, de toate felurile. În primul rând, erau probleme cu felul în care era păstrat patrimoniul. În 2002, s-a luat decizia refacerii muzeului și a consolidării clădirii. În acel context, expoziția a fost strânsă, iar piesele, depozitate fără nici un fel de protecție în spațiile fostelor săli de expoziție. Alte obiecte erau depuse în subsol.
– Vorbim despre ce fel de obiecte?
– Tot ce înseamnă piesă dintr-un muzeu, de la ceramică, obiecte de metal, piese arheologice până la documente, piese din hârtie. Primul lucru a fost amenajarea de depozite și protejarea pieselor, punerea lor în ambalaje care să le protejeze. Asta a luat ani de zile, pentru că vorbim despre o colecție foarte mare. Partea veche a muzeului avea în jur de 550.000 de piese, la care s-au mai adăugat altele, astfel că în acest moment sunt 18 milioane. Tot ce este piesă de muzeu este protejată. S-au amenajat spații corespunzătoare, acolo unde am putut, am asigurat și climatizarea. Peste tot s-a asigurat securitatea spațiilor de depozitare.
– S-a pierdut ceva?
– Au fost lucruri care s-au pierdut în perioada 2002 – 2006, când muzeul a fost în șantier. Piesele au fost mutate dintr-un spațiu în altul pe măsură ce se extindea șantierul. Sunt lucruri care s-au pierdut, am reclamat la Poliție, la Parchet. Până în prezent, n-au fost recuperate o serie de piese care n-au mai apărut în inventar. Dar paralel cu protejarea patrimoniului am declanșat activitatea de evidență a ceea ce avem, astfel încât totul să fie documentat, cu date fizice și fotografii, astfel încât obiectele să fie recunoscute. Avem o bază de date importantă, digitală. Există o altă bază de date în care figurează locația obiectelor. Știm, în orice moment, pentru orice obiect unde se află și pentru ce s-a mișcat din depozit, dacă e cazul.
– Pe lângă punerea în ordine a patrimoniului, ce s-a schimbat în activitatea MNI?
– Am repus în funcțiune laboratoarele. Cele de restaurare ceramică și metal n-au funcționat din 2002 până în 2012.
– Cum ați găsit cercetători, mână de lucru calificată?
– Mâna de lucru calificată trebuie pregătită. Nu vine nimeni pregătit din facultate. Asta se face la locul de muncă. Am pus în funcțiune laboratoarele. Atunci când a fost posibil, am făcut și investiții în mijloace tehnice pentru restaurare. Acum toate laboratoarele sunt funcționale. Avem și un număr important de restauratori, mulți dintre ei printre cei mai buni din țară, dacă nu chiar cei mai buni. Ajunsesem în pragul în care dacă se pensiona cineva închideam activitatea în laboratorul respectiv.
„Au venit 3.000 de oameni într-o zi să vadă coiful”
– Ce ați mai schimbat?
– Deschiderea către public. Am început să realizăm expoziții importante, mari, atât la sediu, în țară, cât și în străinătate. Am organizat expoziții unde România nu organizase niciodată expoziții legate de patrimoniu: în China, în Italia, în Olanda, în Portugalia, în Spania, în Belgia, în Danemarca, în Ungaria. În acest moment, avem participări și expoziții proprii deschise în Olanda, în Statele Unite, în Canada. Și pregătim expoziții pentru Polonia, Germania și Marea Britanie. Mari expoziții au fost organizate în China, în 2016, pentru prima oară.
– Pentru publicul din țară ce ați organizat?
– Dat fiind faptul că din 2002 cea mai mare parte din expoziția permanentă e închisă, se poate vizita doar expoziția permanentă a tezaurului istoric și a lapidariului. Am decis să organizăm anual cel puțin două expoziții mari, la sediu și în țară, 3-4 expoziții mijlocii și 10-12 expoziții mici. În cadrul acestor expoziții mici, am început o serie-pilot care se cheamă Exponatul lunii. Prezentăm viața secretă a unui obiect important din muzeu din momentul când a fost descoperit până la momentul când a fost adus la cunoștința lumii sau a publicului. Pentru că într-o expoziție obișnuită nu poți să prezinți așa ceva.
Expozițiile mari au fost făcute în premieră cu resurse proprii. Ne-am dus nu numai cu obiecte, dar și cu vitrine, am acoperit tot ce înseamnă cheltuială, la muzee din țară.
Publicul a avut ocazia să vadă obiecte pe care le știa doar din cărțile de istorie sau filme documentare. Ne-am gândit că publicul din provincie este la fel de îndreptățit ca publicul din București să aibă acces la marile expoziții.
– Cum au fost întâmpinate aceste ieșiri în țară?
– De exemplu, expoziția „Aurul și argintul României” a mers în 19 județe din țară și în două muzee din Ungaria. A fost văzută de sute de mii de oameni. Ce-am mai făcut? Am dus piese importante la locul lor de găsire. Coiful de la Coțofenești l-am prezentat sătenilor din comuna Vărbilău, județul Prahova, comuna din care face parte satul Coțofenești. L-am dus acolo să-l vadă. Lumea știa, mai mult sau mai puțin, că acolo s-a găsit o piesă importantă, dar cei mai mulți dintre localnici n-au avut niciodată ocazia s-o vadă. Au venit aproape 3.000 de oameni într-o zi să vadă piesa.
„430.000 de vizitatori virtuali în prima lună de pandemie”
– Muzeul poate fi vizitat și virtual?
– Toate expozițiile temporare și expoziția permanentă sunt deschise și virtual. După ce se închid, rămân accesibile pe internet. Succesul a fost foarte mare. Publicul care nu vine la muzeu urmărește on-line expozițiile noastre. Există multe solicitări pentru a avea acces la materiale prezentate on-line. Ca să aveți o imagine, în 2020, în prima lună de pandemie, site-ul muzeului a fost vizitat de peste 430.000 de utilizatori unici. În general, din 2012, numărul de vizitatori ai expozițiilor virtuale depășește media de 500.000 pe an. Este foarte mult, în condițiile în care în România, în afară de Peleș, nici un muzeu nu are peste 100.000 de vizitatori pe an.
– De ce există bariera asta?
– Muzeele noastre sunt în clădiri care nu sunt făcute pentru a fi muzee. Nu poți să pui mai mult de patru vizitatori pe metru pătrat. Nu există spațiu suficient pentru mai mult public. Iar expozițiile pe care le-am făcut în străinătate au fost vizitate de peste două milioane de oameni. Ceea ce a pus MNIR pe harta muzeelor lumii. Și a făcut cunoscut și patrimoniul nostru unor oameni care nu știau nimic despre România și moștenirea ei culturală.
– În afară de site și baza de date, aveți și alte proiecte digitale?
– Ceea ce ne permite digitalul este un acces de neimaginat pentru publicațiile pe hârtie. Site-ul Imagoromaniae.ro prezintă imagini cu locuri și oameni din spațiul românesc din Evul Mediu până la 1947. Acest proiect are peste 10.000 de imagini, vizitate de zeci de mii de utilizatori unici, în fiecare an, din toate colțurile lumii. Avem și Muzeul Virtual, în care prezentăm piese importante din colecția noastră. Proiecte mai mici, dar nu mai puțin importante au fost legate de Centenar. Avem un proiect digital Fototeca Comunismului, cel mai important proiect de prezentare de imagini din perioada 1945 – 1989. Doar fotografii. Filmele sunt la Arhiva Națională de Filme.
„Marea problemă: constrângerile legislative aberante”
– Se mai descoperă obiecte demne de MNIR?
– În ultimii 10 ani, colecția muzeului a crescut cu peste 100.000 de piese. Am primit mari donații, de exemplu, donația lui Andrei Pippidi, Colecția Nicolae Iorga. Am primit o mare colecție de obiecte legate de cultura românească de la Alexandru Corneliu Enea. Recent am închis expoziția de donații, achiziții. În vara aceasta, muzeul a achiziționat o cupă a breslei minerilor, care plecase din țară în 1944. Noi am recuperat-o și am expus-o. Sunt piese românești la muzee din SUA, din Germania, din Ungaria.
– Care e cea mai mare problemă a muzeului?
– Să știți că nu banii. Ci constrângerile legislative aberante. În acest moment, noi nu putem achiziționa un obiect mai scump de 2.500 de lei. Acest lucru e valabil din 2009. Nu putem achiziționa mobilă. Niciun scaun nou. Avem activități cu copiii și nu putem achiziționa scaune potrivite pentru cei mici. N-ai voie să faci publicitate. O expoziție mare nu o putem prezenta nici în București, nici în țară. Toată publicitatea o facem on-line pe site-ul muzeului sau prin afișe la ușa muzeului. Nu este normal. Să nu vă închipuiți că în MNI nu sunt oameni care să se priceapă la publicitate, la marketing cultural. Dar noi, legal, nu avem voie să cheltuim nici un leu în acest scop. Într-un anumit moment, cineva s-a gândit că trebuie tăiate aceste costuri. Le-au tăiat și nu s-a mai revenit asupra măsurii.
– Cât costă un bilet la muzeu?
– În România, biletele sunt foarte ieftine. Eu sunt pentru bilete ieftine. Suntem în faza în care avem nevoie să vină public cât mai mult, să-l educăm, să fie obișnuit, de mic și până la bătrânețe. Când vor fi bunici, să aibă oamenii obișnuința de a veni la muzeu. Un bilet pentru un adult este echivalent cu o pizza. Nu e mult, dar nici nu e accesibil pentru toată lumea. Unii se gândesc dacă să scoată 25 de lei din buzunar pentru muzeu sau pentru pizza. Am introdus bilete de familie: cinci persoane, 50 de lei. 10 lei de vizitator. Tinerii până la 18 ani au acces gratuit. Asigurăm gratuități pentru persoane cu probleme de sănătate sau sociale. Noi considerăm că muzeul trebuie să fie vizitat.
– În ce stadiu e refacerea actualului sediu?
– Noi suntem într-un proces de refacere a muzeului și de consolidare, care a început în 2002 și s-a întrerupt în 2006, lăsând clădirea într-o stare mai proastă decât era. De asta am transformat sălile de expoziție în depozite, iar laboratoarele nu funcționau. În ultimii ani, Guvernul României a accesat un împrumut, la Banca Europeană de Investiții, pentru consolidarea și reamenajarea unor instituții culturale care funcționează în clădiri monument istoric. S-au accesat 300 de milioane de euro și s-a decis ca în lista de priorități pentru refacere să fie și MNIR. Bani ar exista.
– De cât are nevoie MNIR?
– O sumă de 100 de milioane de euro este alocată acestui proces. La începutul lui octombrie, s-a semnat contractul pentru realizarea DALI-ului. În 180 de zile, firma care a câștigat va fi obligată să predea proiectul. Este un fel de studiu e fezabilitate specific monumentelor. Deci suntem în linie dreaptă. La mijlocul anului viitor, la sfârșitul verii, ar trebui să existe acest document, DALI. După care ar trebui să se treacă la licitația pentru lucrările de proiectare și execuție. Principala problemă este unde vom duce patrimoniul cât muzeul va fi în șantier. Evident că nu pot rămâne 18 milioane de piese aici, printre schele. De altfel, toată clădirea este plină, nici n-ai unde să le mai muți. De asemenea, ne trebuiesc spații pentru laboratoare. Deschiderea următoarei expoziții va fi precedată de pregătirea obiectelor. Unele piese stau în depozite de peste 20 de ani.
Acest patrimoniu nu poate fi dus nici într-o cazarmă abandonată, nici într-un beci. E vorba de un patrimoniu unic, legat de identitatea națională. E inestimabil. Trebuie dus într-o clădire climatizată, care oferă securitatea, care să fie corespunzătoare pentru funcțiile de muzeu și laboratoare.
„E o decizie care stă în mâna primului-ministru”
– Cine ar trebui să se ocupe de găsirea acestui spațiu?
– Guvernul României. Noi avem nevoie de minimum 15.000 mp de depozitare. Ne trebuie o clădire suficient de mare, în care să putem folosi personalul nostru. Acest depozit și laboratoarele trebuie să rămână în continuare acolo. Iar în actualul sediu să avem sălile de expoziție reamenajate, plus spații pentru activități sociale, de care are nevoie un muzeu. Nu vii la muzeu și n-ai toalete sau o cafenea, un restaurant. Ai nevoie de un spațiu pentru activități culturale mai mare. În București, în afară de Sala Palatului, nu există un spațiu cultural de mari dimensiuni.
– Unde ar putea fi găsit un astfel de spațiu?
– Acum un an și jumătate, am avut mandat să caut un spațiu. L-am găsit. Era perfect, avea toate autorizațiile de funcționare. Știți că în România instituții importante nu au autorizații de funcționare la sedii. Acest spațiu avea tot ce îi trebuie. Nici un director de muzeu nu ar trebui să accepte să ducă patrimoniul fragil, vulnerabil într-un spațiu fără autorizații. Am transmis Guvernului, dar de atunci nu am mai primit nici un răspuns. Sigur, este o sumă destul de importantă.
– Despre câți bani e vorba?
– Era o suprafață construită de aproape 9.500 mp, plus două hectare de teren, aproape de un loc unde va fi intrarea în metrou. Prețul era de 14 milioane de euro, plus TVA, plătibili în două sau mai multe rate. După Banca Națională, Muzeul Național de Istorie este instituția care gestionează cea mai mare parte a bogăției acestui stat. Este proprietatea publică a statului. Deci acest patrimoniu trebuie protejat. Am cerut răspunsuri la Ministerul Culturii. E o decizie care stă în mâna primului-ministru. Depășește cu siguranță capacitatea de decizie a unui ministru.
– Cu ministerul ce fel de relație aveți?
– Cu toți miniștrii culturii cu care am colaborat au fost de acord că avem nevoie de un spațiu sigur ca să ne mutăm. Problema e că trebuie să și facem asta. Suntem pe ultima sută de metri. Nu va putea începe investiția de 100 de milioane de euro pentru că noi nu am scos patrimoniul din clădire. Acest proces de mutare va dura între un an și un an și jumătate. Nu vă imaginați că luăm totul cu sacul. Și-l ducem și-l aruncăm într-un spațiu. E o operațiune extrem de migăloasă. Trebuie să știi exact ce-a plecat, când cum și unde a fost pus. Procesul se închide în momentul în care ai evidența exactă că a ajuns totul cu bine și e depus într-un spațiu controlat.
Repet, nu banii sunt problema. Mai complicat e să găsești oameni. Formarea unui specialist, dacă e talentat, durează minimum cinci ani” – Ernest Oberlander-Târnoveanu
În acest moment, găsirea unui spațiu e problema cea mai importantă a MNIR. Trebuie să se ia o decizie politică despre unde se duce acest patrimoniu. Mutarea se face, evident, cu firme specializate, nu cu dube și furgonete de la firme de apartament. Există și aici legislație, cum să transporți patrimoniu din categoria tezaur. Oricum, obiectele se vor duce cu escortă de jandarmi. E și efortul Jandarmeriei, pentru că vor fi mii de transporturi. În principiu, cu Ministerul Culturii am avut relații bune. Am prins 17 miniștri în 14 ani. Sigur, instabilitatea la nivel de minister e și ea o problemă. Avem relații bune cu Poliția, cu Parchetul, am colaborat pentru recuperarea unor bunuri furate. Avem o relație bună cu publicul. Există o fundație Prietenii Muzeului Național de Istorie, care este activă și care ne sprijină. Dar avem nevoie de sprijinul opiniei publice.
„Identitatea culturală e din ce în ce mai importantă”
– De ce contează acest sprijin?
– Problemele MNIR nu sunt numai ale muzeului, ar trebui să fie o direcție de interes public. Dacă patrimoniul se pierde, o să fim niște copii fără mamă, fără tată, fără acte. Sunt lucruri unice în lume, unice în Europa. În lumea în care trăim, identitatea culturală e din ce în ce mai importantă. Ne confruntăm nu doar militar și economic, dar și cultural, ideologic. Uitați-vă la polonezi, la unguri, câte muzee au făcut în ultimii 30 de ani. Muzeul de Istorie al Poloniei e cât Palatul Parlamentului. Vorbesc despre muzee moderne. Multe state investesc în cultură și în muzee. La noi nu s-a construit nici o clădire de muzeu nou, cu o excepție, la Tulcea.
– Și înainte de 1989?
– Nici înainte de 1989 nu s-au construit clădiri pentru muzee, cu două excepții. În general, muzeele noastre funcționează în clădiri construite în alte scopuri. În secolul XXI, lumea nu mai vine să vadă obiecte în vitrină. Ai nevoie de spații primitoare, unde să te simți relaxat, să fii cu plăcere. Sigur, avem activități cu copiii multe, avem parteneriate cu mai multe școli. Dar în acest moment, cum vă spuneam, e o problemă să asiguri măsuțe și scaune pentru copii. Noi n-am mai cumpărat un scaun de 20 de ani. Repet, se consideră că e o cheltuială inutilă. Ceea ce vedeți în biroul meu e mobilierul din biroul primului director al MNIR, din 1972 și o piesă de mobilier de la mijlocul secolului XIX-lea. Problema unui mobilier funcțional pentru activități cu un public special. Trebuie să rezolvăm și problema accesului persoanelor cu dizabilități.
– Ce soluții vedeți pentru asta?
– Noi am făcut un sistem de informare pentru nevăzători. Dar nu există posibilitatea să facem mult mai multe lucruri pentru persoanele în scaun cu rotile, de exemplu. Sunt scările acelea monumentale, spațiile sunt foarte înguste. Această clădire a fost făcută pentru birouri pentru Poștă, la sfârșitul secolului XIX, când în această clădire erau o sută de oameni în cel mai bun caz. Acum vin zeci de mii de oameni și avem numai două toalete. Asta înseamnă că femeile noastre de serviciu stau toată ziua numai cu mopul în mână. Această clădire a fost făcută în altă epocă, pentru altcineva. Camerele sunt foarte înalte, încălzitul și iluminatul costă o grămadă de bani. În viitorul muzeu, asta va trebui să fie rezolvată.
– Pentru ce ar trebui să vină oamenii la MNIR?
– Publicul nu știe, din păcate, câte lucruri extraordinare sunt aici. De la patentul pentru stiloul inventat de Petrache Poenaru până la statuia Gânditorului de la Hamangia, de la Cernavodă, de fapt, prima reprezentare a unui om în cea mai umană postură posibilă. Au mai trecut de la ea vreo 7.000 de ani până la Gânditorul lui Rodin. În acest moment, cam 60 la sută din vizitatori sunt străini. Numai în 2018, au fost mai mulți români, în grupuri organizate. Trebuie să menționez o altă lipsă, noi nu avem parcare pentru autocare.
– Lipsa asta cum poate fi rezolvată?
– Soluții pentru parcare ar exista, pe strada Franceză, care e virtual închisă traficului. Toate muzeele mari au spații de parcare. Noi avem avantajul că suntem relativ aproape de metrou. Tot legat de mutare și de refacere, muzeul nu va putea sta închis cinci ani, minimum, și realist, șapte ani, cât vor dura lucrările. Muzeul are nevoie de spații pentru expoziție, altfel iese din memoria colectivă. Sigur, vom merge în continuare prin țară și în străinătate. Dar nimic nu înlocuiește activitatea din Capitală. Ar trebui să expunem fie într-un spațiu care există, fie ar trebui să se construiască ceva, nu foarte pretențios, ca să zic așa, monumental. O construcție pe structură metalică, cu ferestre, putem să avem în vedere.
România nu este atât de săracă încât să nu-și permită să investească în instituții culturale. Ne trebuie o viziune. O stabilitate și o viziune pe termen lung. Nu se poate ca fiecare guvern să vină ca și cum n-ar fi fost nimic înainte de el.
– Care e avantajul să cunoști istorie?
– Ca istoric, văd pe perioade mult mai lungi. Văd unele lucruri care se continuă… De aia este Caragiale actual. Ce vedea el în secolul XIX mai există. Eu, ca profesionist, văd lucruri care nu s-au întâmplat numai acum. Însă, sigur, sunt și lucruri alarmante. Scăderea nivelului de educație, comportamentul egoist și violent al multora… Inteligența artificială, despre care se vorbește acum, nu poate depăși prostia naturală. Străbatem câte un ciclu istoric, care se închide într-un anume moment. Societățile ajung la fundul prăpastiei, după care se dezmeticesc și încep să iasă. E un proces.
„Lupta pentru obiectele de prestigiu”
– Ce e un muzeu, de fapt?
– Mulți își imaginează că muzeul e un depozit. Dar un muzeu care funcționează bine e ca o fabrică. Iar activitățile sunt ca niște mici operații militare. Avem zeci de proceduri. Muzeul fără public e un nonsens. A fost un mare salt să avem în vedere publicul cu care nu interacționăm direct, publicul virtual. Publicul nostru e mai degrabă cel matur, 30-50 de ani. Din păcate, seniorii sunt puțin reprezentați. E un segment de public pe care trebuie să-l recuperăm. Probabil grijile de zi cu zi sunt mult mai importante și îi lasă fără energie și resurse. Intervine și lipsa de deprindere de a veni într-un muzeu.
– Or să dispară muzeele?
– Nu, pentru că gestionează bunuri foarte valoroase, și simbolic, și din punct de vedere material. Este o luptă pentru a acapara sau achiziționa bunuri culturale cum nu ne putem imagina. Piața legală de bunuri culturale este de zeci de miliarde de euro, iar cea ilegală probabil e la fel de mare. Nu e vorba doar de chestii simbolice, ci de bunuri care contează. Pe măsură ce societățile devin mai bogate, ele au nevoia de a acumula și obiecte de prestigiu, cum sunt bunurile culturale. În acest moment, piața chineză de antichități cumpără bunuri din toată lumea. La fel, Orientul Mijlociu, lumea arabă… Își inventează un statut economic, dar și cultural de primă mărime. E un pașaport de onorabilitate, într-o epocă în care toată lumea se confruntă cu toată lumea.
– Care e rolul unui muzeu în societatea actuală?
– În comunism, muzeelor le era atașată o puternică funcție ideologică. În zilele noastre, e foarte important ca societatea să simtă că lumea n-a început și se termină cu ea și că stă pe ceva care vine de foarte departe. Noi am avut o expoziție a civilizațiilor suprapuse. Am arătat cum s-au suprapus civilizațiile în spațiul mioritic. Vizitând un muzeu, trebuie să simți că ești în contact cu oameni din alte vremuri. Să simți că în spatele obiectelor sunt oameni, din alte timpuri, cu gândurile și sentimentele lor. Fiind arheolog, mă minunez întotdeauna ce inventivă e specia umană.