A fost un moment de cotitură în viața tânărului: a decis să abandoneze țara adoptivă și să se arunce în politica românească.

Libertatea vă prezintă azi partea a doua a interviului cu Pavel Popescu, acum în vârstă de 31 de ani. După ce a făcut o radiografie a Norvegiei, văzută prin ochii unui imigrant, Pavel, care a petrecut 5 ani în Țara Fiordurilor, trage și o concluzie: crede că a aflat de unde se trage puterea poporului norvegian.

Asta după ce a văzut cu ochii lui cum s-a comportat această națiune într-unul din cele mai dure momente ale istoriei recente: atacul terorist al lui Anders Breivik, tânărul care a detonat o mașină-capcană lângă clădirea Guvernului și-apoi s-a refugiat pe insula Utoya, unde a ucis 69 de persoane.

Reporterul Libertatea l-a întâlnit pe Pavel la Oslo. Venise să-și viziteze părinții, stabiliți acum în Norvegia.

– Ce joburi ai avut când ai venit?
– A fost groaznic de greu când am venit. Noi, românii și bulgarii, eram tratați ca și codașii acestei țări din punct de vedere al obținerii actelor. Eram în 2011 și nu puteai să obții un job în domeniul tău dacă nu era cu opt ore pe zi. Mi-a fost greu pentru că obținusem niște joburi OK și în domeniul meu de expertiză, dar nu puteam să obțin actele, primisem refuz la depunerea dosarului. Și am făcut un experiment printr-o firmă de recrutare și plasare de forță de muncă. Eu mi-am depus CV-ul și mi-au spus: momentan, noi targetăm construcțiile. S-au uitat la mine, mi-au zis că sunt cam slăbuț, mi-au zis finuț. Și nu mi-au dat nicio șansă, practic.

Și am început de jos, ca muncitor în construcții plasat de o firmă norvegiană pe diferite proiecte. Unul din proiecte a fost în clădirea guvernului distrusă de bomba lui Breivik. Și jobul meu acolo era să demontez toată infrastructura de cablaje IT, apoi să venim să o cablăm pe cea nouă. Am avut ocazia să lucrez în clădirea care a marcat istoria Norvegiei pe următorii mulți ani.

Clădirea guvernului norvegian, distrusă de bomba lui Breivik

Apoi am lucrat în niște proiecte foarte dureroase. Când ești muncitor în construcții, ești practic un cal de bătaie al șefilor mai mari. Neavând experiență, a trebuit să substitui lipsa de mușchi cu niște decizii pe care le puteam lua diferit de ceilalți. Inclusiv în construcții, chiar dacă nu eram inginer, puteam să iau decizii cu creierul care îmi ușurau munca. Am evoluat în companie, am devenit un manager, aveam proiecte și mă ocupam de infrastructura companiei în proiectele mari pe care le aveau.

Apoi am fost ofertat să lucrez în echipa principală de recrutare și management a companiei, am făcut suport IT, am lucrat în domeniul companiei respective și, în ultimă instanță, mi-am deschis propria mea companie. Dar n-am să uit niciodată acea perioadă și faptul că pot să spun că a fost una dintre cele mai frumoase perioade, cu satisfacția muncii fizice la care nu mă așteptam să ajung pe un termen atât de lung. Nu mi-am imaginat că o să ajung să fac așa ceva într-o țară străină. Dar a fost un turning point care mi-a schimbat viața total.

La 500 de metri de dezastru

– Când ai avut acel job la Guvern, care era starea de spirit atunci?
– Starea de spirit era una tensionată, desigur, dar era și un regret național. Era și o stare de teamă, eu personal multe luni după acel atac m-am așteptat la alte atacuri, inclusiv în metrou. Eu, în ziua atacului, ieșeam din metrou. Am ieșit exact în momentul în care suflul exploziei se finalizase și geamurile erau sparte. Eram la 500 de metri de clădirea respectivă, ieșisem din subteran foarte aproape și toate străzile respective au fost măturate de suflul acelei bombe.

Norvegia era o țară nepătată din punctul de vedere al atacurilor teroriste, nu se aștepta nimeni ca în țara asta care protejează drepturile omului să se întâmple așa ceva. România este și ea o țară fără astfel de incidente, dar vorbesc despre o țară dezvoltată și unde nu te așteptai. De atunci, oamenii s-au schimbat, mentalitatea s-a schimbat cu totul, modul la raportare la astfel de posibile evenimente și modul de intervenție la astfel de posibile evenimente s-au schimbat. Îmi aduc aminte ziua în care prim-ministrul, actualul secretar al NATO, a venit să viziteze clădirea respectivă. Noi lucram acolo și a fost interesant să vezi, să simți așa cum politicienii și oamenii care conduceau acea țară și-au dat seama de momentul pe care l-au trăit în 22 iulie.

Ce-au învățat norvegienii după tragedie

– Toată lumea încerca să bandajeze acea rană încă deschisă. Simți că Norvegia s-a vindecat? Cum îi vezi acum?
– Norvegienii reprezintă unul dintre cele mai puternice popoare din lume. Eu, personal, m-am întors în România să predic o evanghelie, între ghilimele, a tăriei de caracter, pe care o văd în acest popor. Oamenii aceștia nu doar că s-au vindecat și că au iertat, e foarte complex procesul de vindecare. Nu doar că l-au iertat pe Breivik, desigur, urmele rămân, ci au devenit din ce în ce mai uniți, mai puternici. Fac o paralelă cu ce s-a întâmplat în România la Colectiv, evident că nu poți compara un atac terorist cu un accident, dar rădăcina durerii a fost prezentă în ambele situații.

Și norvegienii au învățat ceva din ce s-a întâmplat. Și noi am avut de învățat, dar ei au reușit într-un mod fantastic tot ceea ce era de schimbat în momentul în care s-a întâmplat acest lucru pentru viitor, ei și-au creat protocoale, au schimbat legi, au reușit să mobilizeze oamenii pe diferite scenarii la care nu s-ar fi gândit. Eu zic că s-au vindecat frumos.

Anders Behring Breivik

– După Colectiv, tu ai luat o decizie capitală pentru viața ta, având în vedere că iubeai Norvegia, să te întorci. Cum ai putut să revii?
– Pentru mine, Norvegia e a doua țară-mamă, așa le și zic norvegienilor când vorbesc cu ei. Dar e mare diferență față de ceea ce simt pentru țara mea. Am venit aici nevoit fiind să gust puțin dintr-o țară aranjată mult mai bine. Am venit aici cu dorința de a mă schimba și am reușit, fiindcă aveam aceeași mentalitate, una care nu era pe termen lung. Românul are o viziune, în general, pe termen scurt. Și am decis să mă întorc pentru a încerca să implementez lucrurile pe care le văd aici, care funcționează și sunt atât de simplu de implementat. Există o grămadă de factori complecși care i-au ajutat pe norvegieni să construiască această nație pas cu pas, dar vorbesc de lucruri extrem de simple, care mâine ar schimba România cu 180 de grade.

„Am o teorie: la baza tăriei acestei națiuni a fost și sportul”

– Ce am putea prelua și implementa imediat?
– Vă dau câteva exemple. Sistemul de sănătate excepțional din punct de vedere al infrastructurii spitalicești, aparaturii, cu excepția cozilor. Cozile de aici nu sunt ca la noi, dar sunt. Și da, nu au medicii pe care îi avem noi și asta e trist, să avem medici atât de bine pregătiți și să nu avem infrastructură pentru ei. Aș prelua modalitatea de a planifica proiectele pe termen lung. Cu asta ar fi trebuit să încep. Aici nu se discută niciodată despre cum să faci un proiect care să țină astăzi și mâine, aici nimeni nu cară două lemne pentru a se încălzi astăzi în casă. Ci își pregătește ca o furnicuță de-a lungul verii ce-i trebuie pentru iarnă. Mentalitatea pe termen lung, abordarea planificată a tuturor proiectelor.

Programa școlară, sport. Am o teorie, nu pot să o demonstrez, dar ceea ce a stat la baza acestei națiuni, la baza determinării acestei națiuni, a tăriei de caracter, a fost și sportul. Oamenii aceștia au o mentalitate de învingător cu o lipsă de competiție, paradoxal vorbind. Fiecare este într-o competiție cu el însuși. Există mereu mentalitatea învingătorului, dar nimeni nu-l acuză nici pe cel care doar participă. Norvegienii fac sport 24 de ore din 24, ei oricând sunt gata pentru a face sport, la ei nu există vreme rea, doar echipament nepotrivit și chestiunea asta îți schimbă viața într-un mod excepțional.

Citește și:

Mica Românie de la Cercul Polar:

 
 

Urmărește-ne pe Google News