Un jurnalist, pe urmele lui Paul Le Roux, personaj unic în lumea criminalității organizate: trafic de cocaină, de arme, lingouri de aur și asasini plătiți. Au fost și programatori români care au lucrat pentru el!

Iahturi cu cadavre și cocaină de sute de milioane de dolari. Lingouri de aur ascunse în Hong Kong. Arme vândute direct guvernului iranian. Tone de metamfetamină cumpărate din Coreea de Nord, unde este produsă în forma ei cea mai pură. Mercenari din Somalia și echipe de asasini în Filipine.

De pe un laptop, un personaj unic în lumea criminalității organizate controla operațiuni în toată lumea. Numele său este Paul Le Roux.

Jurnalistul american Evan Ratliff descâlcește povestea lui Paul Le Roux în cartea “The Mastermind”, recent lansată de Editura Publica.

Autorul a fost invitat recent la conferința Power of Storytelling și am vorbit despre ce l-a făcut să investească bani, timp și să se pună în pericol pentru a reconstrui povestea programatorului născut în Zimbabwe care a ajuns să conducă echipe de traficanți și mercenari într-un imperiu multinațional.

Recomandări

Migranți transportați în cuști metalice sudate sub caroserie. Fost polițist, lider al grupării infracționale: „Dacă îs mari, mai mult de 6 nu”

”Rambo” – mercenarii creați de armata americană

Jurnalistul a dat întâi, în urmă cu șase ani, de povestea lui Joseph Hunter, un fost soldat american, decorat și foarte bine pregătit, care luptase 20 de ani pentru armata americană, pentru ca mai apoi să devină “security contractor” – adică un soi de soldat cu contract, cum au fost mulți dintre cei folosiți să poarte războaiele din Irak și Afganistan, în locul soldaților.

Când a părăsit și această meserie, soldatul Hunter a devenit pur și simplu un asasin plătit în toată regula.

Poreclit “Rambo”, în 2013 a fost arestat în Thailanda, după ce participase la un complot pentru uciderea unui agent al Administrației americane antidrog (DEA).

“Joseph Hunter m-a făcut curios: cum ajunge cineva care și-a slujit câteva decenii țara ca, doar câţiva ani mai târziu, să vrea să ucidă, pentru bani, un agent al țării sale?”, spune Ratliff, care ulterior a aflat că “Rambo” lucra pentru Paul Le Roux.

Era asasinul lui personal. Când Le Roux voia să scape de cineva din organizația lui, îi comanda lui Hunter să-l omoare.

Recomandări

De ce vrea Maricel Păcuraru să-și anuleze condamnarea din 2014. Argumentul avocaților: „Infracțiunea de spălare a banilor nu mai este infracțiune”

Iar Le Roux avea o listă lungă de ucis, pe care se aflau jurnaliști, judecători, dar mai ales angajați de-ai lui, care îi datorau sume infime raportate la averea lui.

Geniul tech intră în afaceri cu dependența de opioide a americanilor

Născut în Zimbabwe, Le Roux a crescut în Africa de Sud, acolo unde părinții adoptivi i-au cumpărat primul calculator la 13 ani, ca recompensă după ce spălase mașina familiei. Așa a descoperit că are un talent nativ pentru programare.

La 18 ani, a abandonat școala, s-a mutat în Londra și și-a croit drum în industria software.

Pe la 25 de ani, a scris codul pentru TrueCrypt, unul dintre cele mai puternice instrumente de criptare, folosit pentru a proteja secretele de pe laptopuri și harduri împotriva intruziunii. Un cod pe care se pare că nici în zilele noastre NSA, agenția de securitate americană, nu știe cum să îl spargă. Este chiar softul pe care l-a folosit și Edward Snowden când a făcut dezvăluirile către jurnaliști.

Recomandări

Exclusiv în limba română, în Libertatea, fragmente din cea mai așteptată carte a anului la nivel internațional, „Patriot”, memoriile lui Aleksei Navalnîi

Dar Le Roux nu a făcut niciodată bani de pe urma acestei invenții, a dat-o lumii gratuit, open-source, așa că în 2004 a decis să lanseze o afacere ceva mai profitabilă: RX Limited, cu sediul în Filipine.

El vindea online medicamente americanilor, mai ales analgezice și în particular, opioide.

“A fost o idee genială de business într-o zonă gri a legii, pentru care recrutase medici și farmaciști americani. Puteai comanda pe site un opioid cum e Tramadol, medicul american scria rețeta, care ajungea electronic la o farmacie din SUA, iar apoi îți trimiteau pastilele la ușă, prin FedEx. Era într-o zonă încă în mod dubios legală și era incredibil de profitabil”, explică Ratliff.

Le Roux a făcut sute de milioane de dolari vânzându-le americanilor pastile împotriva durerii și a hrănit epidemia de opioide din SUA.

Însă nu s-a oprit aici. Așa cum Ratliff avea să afle mai târziu, LeRoux a investit profiturile câștigate din “farmacia” online în construirea unui conglomerat multinațional care combina în moduri ingenioase criminalitatea cibernetică cu cea tradițională.

Practic, se ocupa “cu toate infracțiunile la care te poți gândi: trafic de droguri, trafic de arme. Spăla bani, dădea șpăgi, avea până și o armată privată în Somalia, deghizată drept o operațiune de pescuit ton”, spune Ratliff.

Când m-am apucat de subiect, Le Roux era ca o fantomă, se pricepea extrem de bine să se ascundă în online, unde exista o singură fotografie cu el, și aceea în ceață. Mulți dintre oamenii care lucrau pentru el nu știau cum îl cheamă, folosea identități multiple, diferite aliasuri. Avea pașapoarte diplomatice cu diferite naționalități.

Evan Ratliff:

În primii doi ani de documentare a cărții, Ratliff nu avea un contract, își plătea din propriile economii deplasările din SUA spre destinații ca Filipine sau Vietnam, încercând să afle cât de multe putea despre Le Roux și cum reușise el să atragă mii de oameni de pe toate continentele în jocurile sale criminale.

Programatori români din Timișoara lucrau pentru cartelul lui Le Roux

Pentru Le Roux lucrau inclusiv programatori din Timișoara, iar una dintre frustrările lui Ratliff este că nu a reușit să-i convingă pe aceștia să stea de vorbă cu el.

A intervievat însă zeci de oameni care lucraseră pentru Le Roux și chiar membri ai familiei acestuia. Am fost curioasă ce i-a motivat pe toți acești oameni să dea interviuri, mai ales că unii dintre ei erau căutați de autorități.

Nu fuseseră prinși și ceea ce îi povesteau lui Ratliff îi lega direct de comiterea unor ilegalități. Unii, mi-a spus Ratliff, își spuneau prima dată povestea și erau ei înșiși confuzi în legătură cu ceea ce îi mânase în aceste activități.

Deseori îi motiva un soi particular de mândrie. Ratliff începuse să publice o serie de articole din documentarea lui și unii dintre interlopi i-au scris pur și simplu.

“Simțeau că făcuseră ceva extraordinar, că au fost parte din ceva extraordinar. Nu voiau să fie numiți în articole, pentru că asta i-ar fi pus în pericol, dar voiau să fie spusă și povestea lor”, spune jurnalistul.

Simțeau că doar ceilalți primeau credit, dar «eu am fost cel care s-a dus în Congo și am luat geanta cu aur și am cărat-o peste râu», și voiau ca rolul jucat de ei în acele povești sălbatice să fie spus.

Evan Ratliff:

Alteori erau mânați pur și simplu de dorința lor de a afla mai multe. În interiorul acestei organizații criminale, mulți dintre membri nu știau altceva decât ceea ce făcuseră ei înșiși. Nu știau cu ce se ocupa restul.

Și deseori voiau să discute cu mine, pentru că eu vorbeam cu toată lumea, știam ce se întâmpla și le puteam explica și lor.

Evan Ratliff:

“De exemplu, un tip, Dave Smith, care fusese «numărul 2» al lui Le Roux fusese ucis la comanda acestuia. Erau niște zvonuri doar, dar de la un punct încolo știam exact ce se întâmplase și le puteam spune și lor. Sigur, nu dădeam niciodată mai departe informații de la surse cărora le promisesem confidențialitate”, a povestit, pentru Libertatea, Evan Ratliff.

Problema credibilității: cum știi cine spune adevărul într-o lume în care minciuna este vitală supraviețuirii?

Dacă la început credea că nimeni nu va accepta să fie intervievat pentru carte, de îndată ce a mers prima dată pe teren, în Filipine, Ratliff s-a simțit ca “într-un magazin de dulciuri pentru un reporter”.

Pentru carte a vorbit până cu 200 de oameni. Iar pentru că majoritatea venea din această zonă subterană a criminalității, asta a ridicat probleme serioase de credibilitate și fact-checking.

“Eram la un moment dat epuizat de încercarea de a desluși minciunile de adevăr și în carte încerc să descriu și acest proces. Dar chiar și acum sunt anumite scene care mă îngrijorează. Pentru că erau doar trei oameni acolo, doi sunt morți și al treilea este cel care îmi povestește”, spune Ratliff.

Au fost și surse care au refuzat să vorbească cu el. Credeau că lucrează pentru autorități sau, dimpotrivă, direct pentru Paul Le Roux.

Pe teren, Ratliff s-a pus de multe ori în situații relativ periculoase, deși el însuși nu le consideră așa: “Nici nu se compară cu efortul curajos al cuiva care relatează de la fața locului din războiul din Siria”.

Jurnalistul a primit inclusiv amenințări cu moartea

Într-un birou din Manilla, o sursă a început interviul explicându-i jurnalistului în detaliu cum l-ar fi ucis dacă s-ar fi decis să-l omoare în loc să discute cu el.

“Pe cine ar contacta, cât ar costa, cât de mult valora viața mea pentru el. Cred că aveam hipocampul blocat în acel moment, pentru că, mai târziu, când am ascultat înregistrarea, am auzit că tot ce-am spus a fost: OK, să nu faci asta!”

Pentru a-și hrăni obsesia cu Paul Le Roux, Evan a călătorit în Filipine, Hong Kong, Vietnam, Israel, Brazilia, SUA. A cunoscut zeci de oameni încâlciți – de multe ori fără să-și dea seama până când era prea târziu că asta se întâmpla – în rețeaua de crimă a lui Paul Le Roux.

De pildă, un bărbat se transformase în mai puțin de un an din managerul unei echipe de 200 de oameni la un call-center din Filipine în cel care intermedia o afacere a lui Le Roux cu guvernul iranian, pentru vânzarea de tehnologie de rachetă.

Întâmplător, tehnologia era dezvoltată de niște programatori români foarte talentați, pe care Paul Le Roux îi importase în Filipine.

Evan Ratliff:

Sentimentul de a încheia o afacere nouă era adevăratul drog, nu banii

L-am întrebat pe Ratliff dacă ego-ul îl motiva pe Le Roux să-și tot mărească imperiul, și geografic și ca diversificare a infracțiunilor.

Sigur era vorba și de ego-ul său. Voia să fie mai mare, mai puternic, cred că îi plăcea sentimentul de a face o înțelegere cu o țară întreagă, ca și cum la rândul lui era un lider politic. Voia să fie liderul propriului regat.

Evan Ratliff:

“Dar mai era și o lăcomie specială, similară cu ceea ce vezi în companiile tech. La fel ai putea spune și despre Facebook: de ce trebuie mereu să fie mai mare? De ce trebuie să cumpere și WhatsApp? Și răspunsul este că se extind de dragul de-a se extinde. Nu mai e vorba despre bani, e o lăcomie de dragul lăcomiei. Și Le Roux avea mai mulți bani decât putea cheltui vreodată, era ca un drog: sentimentul de a încheia aceste afaceri, nu profitul adus de ele”, mai spune jurnalistul.

Deși ajunsese să cunoască foarte mult din dedesubturile rețelei lui Le Roux, Ratliff spune că nu a existat presiune din partea autorităților din țările unde a acționat rețeaua acestuia să-și dezvăluie sursele.

“Și asta poate fi un compliment pentru ei. Dar, pe de altă parte, știam unde se află oameni care puteau fi acuzați de crime și nu m-au întrebat, iar asta poate fi interpretat și că, de fapt, nu le păsa. Pentru că, dacă le păsa, îi puteau găsi exact cum îi găsisem eu”, a adaugat Ratliff.

Uneori însă, autoritățile din Filipine îi cereau informații despre ce se întâmpla cu ancheta din SUA.

Chiar și astăzi primesc mesaje de la polițiști care mă întreabă ce se întâmplă în State, cu Paul Le Roux, dacă eu cred că poate fi extrădat, pe cine să contacteze… Însă rolul meu nu este acesta, așa că le spun doar că informația pe care o am e informație publică și o pot cere și ei.

Evan Ratliff:

Când începea o anchetă, informatorii din Poliție îl anunțau imediat pe Le Roux

În plus, în aceste locuri, “nu era clar care sunt polițiștii de încredere și care erau pe statul de plată al lui Le Roux. Asta era cu adevărat înfricoșător: dacă intrai în bucluc în aceste locuri, nu puteai ști în ce parte din poliție puteai avea încredere”.

Mituise atât de mulți oameni din autoritățile locale, încât de fiecare dată, dacă cineva din Filipine începea să ancheteze un caz care îl viza, Le Roux era imediat informat de polițiști. Așa a și reușit să rămână neprins mulți ani, în ciuda faptului că nu recruta deloc cei mai buni oameni.

”Unii făceau greșeli ridicole. De exemplu, aveau pașapoarte false, dar cumpărau bilete de avion pe numele lor, iar când ajungeau la aeroport, își dădeau seama că nu pot folosi biletul”, spune Evan Ratliff, râzând.

Arestat în 2012 de autoritățile americane, Le Roux s-a oferit imediat să colaboreze, în încercarea de a evita pedeapsa cu închisoarea pe viață.

A încheiat o înțelegere prin care pledează vinovat pentru două capete de acuzare, de trafic de droguri, iar americanii îi promit imunitate pentru toate celelalte infracțiuni pe care admite că le-a comis, ca să le poată furniza informații agenților despre oamenii din rândurile 2 și 3 ale rețelei de crimă organizată.

Deși comandase în repetate rânduri uciderea celor pe care îi credea trădători, Le Roux nu a avut nicio ezitare să-și trădeze oamenii de îndată ce a fost prins.

“El făcea o înțelegere cu agenții, nu invers. Gândea mereu cu zece pași înainte”, spune jurnalistul.

Cazul a stârnit deja dezbateri aprinse în SUA cu privire la felul în care funcționează sistemul de justiție și înțelegerile cu infractorii prinși.

Le Roux își așteaptă acum sentința în închisoare, iar Ratliff speră că, după ce va primi această sentință, va accepta în sfârșit să-i acorde un interviu, după mulți ani în care l-a refuzat.

L-a văzut în carne și oase doar de câteva ori, la tribunal, când depunea mărturie în procese despre crime pe care le comandase, ca să fie condamnați oamenii plătiți de el.

Ce putem învăța din poveștile ”celor mai răi” dintre noi

Ratliff s-a întrebat de multe ori de ce scrie aceste povești și de ce nu se poate sătura să afle lucruri despre cei mai răi dintre infractori. Chiar și după publicarea cărții, mai primește ponturi și nu se poate abține să nu meargă în noi căutări.

Crede că merită să ne investim timpul în poveștile despre “cei mai răi dintre noi” pentru că doar așa putem înțelege și sistemele care le-au permis să existe, fie că este vorba de corupția din Filipine, sistemul de justiție american sau mercenarii rămași liberi de contract după ce-au luptat în războaiele din Afganistan și Irak.

În plus, spune el, “cred că oamenii care fac aceste lucruri oribile pot fi un mecanism prin care să ne înțelegem propria moralitate”.

Văzuți de departe, Le Roux este un sociopat, iar toți cei care au lucrat pentru el, niște infractori. Însă dacă privim mai îndeaproape, vedem și toate compromisurile mai mici care i-au făcut pe unii din acești oameni să alunece pe o pantă morală. Și putem înțelege toată povestea, nu doar faptele.

Evan Ratliff:

Urmărește-ne pe Google News