8 comentariiGrupul de luptători anticomuniști s-a format în anul 1948, într-o perioadă în care România se prăbușea sub tăvălugul bolșevic. Era alcătuit din oameni ai muntelui, în principal membri ai familiei Șușman, care au decis că trebuie să lupte împotriva ideologiei sovietice și a terorii comuniste în speranța că, la un moment dat, armata americană va veni să salveze România.
Istorie tumultuoasă, tragică, traumatizantă
Având formă de circuit, traseul se întinde pe distanța a 10 kilometri și este presărat cu nouă popasuri/panouri care surprind secvențe din povestea Grupului „Șușman” și a moților care s-au opus dictaturii comuniste.
Vizitatorii pot vedea locuri în care s-a luptat și s-a murit cu arma în mână, intersectând peisaje și fenomene carstice spectaculoase.
Obiectivul memorial-turistic a fost realizat de urmașii familiei Șușman (Constantin și Carmen Șușman) și de Asociația Clubul Monarhiștilor Clujeni, în parteneriat cu Administrația Parcului Natural Apuseni, Fundația „Corneliu Coposu”, Asociația Foștilor Deținuți Politic din România și Asociația Voluntarilor din Ciucea. A beneficiat de susținerea financiară a Consiliului Județean Cluj și a mai multor donatori, persoane fizice, societăți comerciale și asociații.
„Calea Partizanilor readuce epopeea Grupului Șușman acolo unde ea s-a petrecut: prin pădurile, văile, poienile și peșterile Apusenilor. Într-un fel, Calea Partizanilor este o drumeție pe cărările unui fragment de istorie locală – tumultuoasă, tragică, traumatizantă – care va mărturisi celor care o vor parcurge despre importanța memoriei ca unul dintre fundamentele identității și ale libertății”, a transmis Asociația Clubul Monarhiștilor Clujeni.
Hartă GPS interactivă, plus ilustrări foto și audio
Deschiderea oficială a traseului va avea loc sâmbătă, 5 octombrie 2024, în prezența Înaltpreasfințitului Andrei, mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului și a Alteței Sale Regale Principesa Sofia.
Începând cu ora 10.00, doritorii vor putea străbate traseul, cu pornire de la Troița Grupului „Șușman”, cu plecare din drumul județean 108C Răchițele-Doda Pilii, în amonte de Valea Firei. Calea Partizanilor beneficiază și de suport digital: hartă GPS interactivă și ilustrări foto și audio aferente fiecărui popas, înregistrările audio fiind realizate de regizorul Nicolae Mărgineanu și de actrița Maria Ploae.
Realizatorii traseului au reconstituit și un adăpost montan, asemănător cu cel folosit de membri ai Grupului „Șușman” în perioada noiembrie 1951 – aprilie 1952, care era amplasat la Piciorul Bătrânii, lângă Poiana Călineasa. Acum, coliba partizanilor este refăcută în același spațiu al memoriei care găzduiește mormântul lui Teodor Șușman și troița comemorativă.
Primarul, regele și pământurile moților
Teodor Șușman, liderul de mai târziu al grupului de partizani de la Răchițele, a avut un rol important în zona Munților Apuseni, el fiind o perioadă primar liberal al comunei Răchițele. În 18 decembrie 1925, era primit în audiență, ca reprezentant al moților, de regele Ferdinand al României, străbunicul principesei Sofia.
După acea întâlnire, mult mediatizată în epocă, satele din Apuseni aveau să fie împroprietărite cu păduri și pășuni. Până în 1945, Teodor Şuşman deţinuse funcţia de primar al comunei Răchiţele. S-a aflat în această postură în timpul guvernărilor liberale (1922-1928, 1930-1934) şi apoi în toată perioada războiului (1939-1945).
După Al Doilea Război Mondial, încheiat cu predarea României în zona de influență a Rusiei bolșevice, Teodor Șușman a format unul dintre cele mai temute grupuri de luptători anticomuniști din munții României. Pe lângă liderul organizației, din grup au mai făcut parte frații Traian și Avisalon Șușman, soții Mihai și Lucreția Jurj, Roman Oneț, Gheorghe Mihuț, Ioan Popa, Ioan Bortoș, Teodor Suciu.
Pe parcursul partizanatului, luptătorii au avut sprijinul și omenia necondiționate a sute de familii de moți din mai multe sate de munte din județele Cluj, Bihor și Alba. Sistemul represiv comunist a mobilizat mii de milițieni și securiști, timp de mai bine de 10 ani, pentru a anihila grupul care se ascundea în munți.
Opozant fervent al regimului comunist
Teodor Șușman a refuzat să se alăture comuniștilor și s-a manifestat ca opozant al noului regim, făcând, în paralel, propagandă electorală pentru PNȚ. Având o condiție materială peste medie, acesta a devenit pentru comuniști un „dușman de clasă” care trebuia neutralizat.
„Primele represalii au constat în înlăturarea sa din funcţia de primar, în 1945, pentru ca apoi să urmeze alte abuzuri de care nu au fost străini şi câţiva consăteni care, din oportunism şi dorinţă de parvenire, au devenit instrumente ale noului regim politic. Consecinţa acestor acțiuni a dus la radicalizarea atitudinii lui Teodor Şuşman faţă de puterea comunistă. Ceea ce îl făcea şi mai indezirabil în percepţia autorităţilor comuniste erau însă prestigiul şi autoritatea de care se bucura atât în Răchiţele, cât şi în întreaga zonă a Huedinului şi nu numai.
Rezolvarea problemei din perspectiva autorităţilor însemna înlăturarea totală a lui Şuşman din viaţa socială prin arestare și încarcerare. În august 1948, Securitatea a încercat să îl aresteze împreună cu câțiva apropiaţi, însă mulţi dintre cei vizaţi au reuşit să fugă şi să se ascundă. De atunci se poate vorbi de constituirea unui grup armat de rezistenţă anticomunistă, condus de Teodor Şuşman, care în anii următori a activat în zona Munţilor Vlădeasa din Apuseni”, se susține într-un documentar realizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).
Căderea liderului și prigoana asupra partizanilor
Aproape patru ani a durat lupta lui Teodor Șușman cu comuniștii. Spre sfârșitul anului 1951, acesta ajunsese la capătul puterilor după ce și-a pierdut soția, la a cărei înmormântare nu a putut participa, trei dintre copiii săi erau arestați (Traian, Romulica și Emilian) și sute de oameni din Răchițele și alte sate învecinate erau bătuți, terorizați, anchetați, condamnați.
Nemaiputând îndura situația și totodată încercând să ridice povara persecuției de pe umerii familiei și a sătenilor, în decembrie 1951, s-a împușcat într-o șură din Răchițele. În alte relatări se susține că acesta ar fi fost ucis de oamenii Securității. Teodor Șușman avea 57 de ani.
Cadavrul a fost transportat la Postul de Miliție, aflat chiar în casa familiei Șușman, care fusese confiscată de autorități, unde i s-a făcut o autopsie sumară și apoi a fost îngropat într-o râpă aflată în apropierea casei. În iunie 2010, arheologii de la IICCMER, la solicitarea soţilor Constantin şi Doina Şuşman, au descoperit trupul neînsufleţit al liderului mişcării de partizani. Un cartuş a fost găsit în cutia craniană şi alte cinci în zona corpului.
Au urmat acțiuni concertate pentru prinderea celorlalți partizani. În vara anului 1952, Grupul „Șușman” era supus unei acțiuni de încercuire de mare anvergură. Erau folosite două batalioane de Securitate, câini de urmărire și un arsenal militar impresionant (mitraliere, pistoale automate, grenade etc.).
Lucreția Jurj, condamnată la muncă silnică pe viață
Pe parcursul operațiunii, în iulie 1952 au fost împușcați Ioan Popa și Gheorghe Mihuț. Moartea lui Popa (zis Ciota) a fost una cu adevărat eroică. Încercând să acopere retragerea colegilor, care au scăpat atunci nevătămați, în dimineața de 6 iulie 1952, el a înfruntat singur o companie de securitate, fiind răpus de zeci de gloanțe. Peste două veri, în august 1954, Mihai Jurj, Lucreția Jurj și Roman Oneț erau atrași într-o capcană organizată de Securitatea Oradea în șura unei familii din satul Sudrigiu (județul Bihor).
La intrarea în grajd, unde erau dislocate din timp trupe de elită, cei trei erau loviți în cap, găsindu-se în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și curma zilele, soluție la care fiecare dintre membrii grupului era pregătit să recurgă în situații-limită. Rănit grav la cap, Mihai a murit în sediul Securității Beiuș la câteva ore după arestare. Roman Oneț a fost condamnat la moarte și executat în vara anului 1955 la Penitenciarul Oradea, iar Lucreția Jurj la muncă silnică pe viață, fiind eliberată în 1964.
Li s-a pierdut urma timp de cinci ani
Frații Teodor (junior) și Avisalon Șușman, fii ai lui Teodor Șușman, au fost ultimii membri ai grupului prinși de oamenii Securității. „Trecuseră aproape 5 ani de când Securitatea le pierduse urma. Practic, de la jumătatea lui iulie 1952, când reușiseră să iasă dintr-o încercuire de pe munte executată cu două batalioane de securitate, sistemul represiv comunist nu mai deținea vreo informație validă despre Teodor și Avisalon Șușman.
Pentru a remedia situația, la începutul anului 1957, Direcția Regională a Securității Statului (D.R.S.S.) Cluj constituia o celulă informativ-operativă care trebuia să se ocupe de capturarea în regim de urgență a celor doi tineri. Pentru îndeplinirea obiectivului erau alocate resurse umane, financiare și logistice nelimitate”, afirmă istoricul Cornel Jurju, care a documentat activitatea partizanilor din Apuseni.
Potrivit acestuia, primele informații concrete au fost obținute abia în decembrie 1957 când se afla că cei doi frați ar putea fi în satele de munte de lângă Huedin: Morlaca, Tranișu sau Hodiș. „În următoarele două luni, folosind tot instrumentarul disponibil (informatori, tehnică de interceptare, diversiuni informative, interogatori, arestări), Securitatea din Cluj stabilea cu o oarecare precizie că Teodor și Avisalon sunt adăpostiți de familia Florea din Tranișu.
Invazia din cătunul Tranișu
În noaptea de 1/2 februarie 1958, D.R.S.S. Cluj, folosind trupe în termen din batalionul de securitate Florești, declanșa o acțiune operativă (tip invazie) în cătunul Tranișu. Comanda operațiunii a fost asigurată în teren de însuși maiorul Ioan Moraru, locțiitorul direcției, numeroasele trupe fiind transportate cu șapte camioane şi mai multe turisme. Pentru a nu fi alertați localnicii din Tranișu, coloana motorizată era oprită la o distanţă mare în raport cu destinația operativă, după care a fost realizată o etapă consistentă de marș, de la 12 noaptea până la 5 dimineaţa. Ajunse la «obiectiv», trupele au fost împărţite în două, înconjurându-l”, mai spune istoricul din Cluj-Napoca.
Blocarea gospodăriei lui Romul Florea a fost urmată de o dublă percheziție asupra casei, grajdului şi a şurii, dar fără vreun rezultat. În acel timp, cu toate că erau anchetaţi/bătuți neîntrerupt, Romul Florea şi soţia sa Floarea au reușit să tăinuiască relația cu partizanii și mai ales locul în care erau ascunși.
Asediul din februarie 1958
„În jurul orei 8,30, Floarea, fiind dusă în grajd şi anchetată (bătută) din nou – chiar de maiorul Moraru – a început să strige că «nu se sperie de ameninţări». La strigătele «anormale» ale femeii, Moraru a dat ordin ca o trupă să intre în pod şi să dea tot fânul jos. În momentul când echipa a ajuns la gura podului a fost primită cu foc. Concomitent, din adăpostul de sub fân, frații Șușman au tras prin tavan în poiată, fără a-l nimeri, către locul în care se găsea Moraru.
Odată dezlănțuit, schimbul de focuri a durat aproape două ore, timp în care Teodor și Avisalon au fost somaţi în repetate rânduri să se predea. Au existat şi câteva încercări de pătrundere în forţă prin intermediul unei echipe de şoc, dar care, de fiecare dată, au fost respinse. Pentru a-i intimida s-a dat foc la o căpiţă de fân ce se afla în spatele grajdului, fiind din nou somaţi să se predea, «în caz contrar… se va da foc şi grajdului…».
În absența unui răspuns de conformare a fost incendiat un colț al grajdului, din latura opusă, echipa de șoc încercând «să pătrundă de două ori în interior, însă de fiecare dată au fost întâmpinaţi cu foc de armă. La a treia încercare, nu s-a mai putut pătrunde din cauză că grajdul a luat complet foc. În acest fel bandiţii au ars…»”, se mai susține în documentarul istoricului. Teodor împlinise 35 de ani, iar Avisalon avea 29 de ani.
„Nu puteau înțelege că scrumul va străfulgera timpul”
A doua zi, cadavrele semicarbonizate ale celor doi partizani au fost identificate, iar printr-o autopsie-simulacru s-a stabilit „că bandiţii au ars de vii”. În raportul scris, ulterior, de Securitatea din Cluj s-a notat că „toţi ostaşii erau bucuroşi că s-a terminat cu Regele munţilor”. „Celebrându-și succesul din Tranișu, poate și în așteptarea primelor recompensatorii, ofițerimea Securității din Cluj își închipuia că grupul de partizani de la Răchițele era o afacere definitiv încheiată peste care va cădea cortina tăcerii și a uitării. Nu puteau înțelege că scrumul, în care se prefăcuseră Teodor și Avisalon Șușman, va străfulgera timpul și va rămâne o mărturie puternică despre ce înseamnă caracterul, solidaritatea, onoarea, curajul, eroismul, sacrificiul, jertfa”, conchide Cornel Jurju.