ComenteazăO clătită arămie, împăturită doar puțin, cât să se vadă burta plină de brânză și legume. „Dacă nu e din făină de hrișcă, nu e clătită bretonă”, spune ferm Olavy-Theodor Pecou. Aflu și că fără brânză Emmental din Franța sau fără salamul franțuzesc picant specific, nu e clătită bretonă. Practic, niciun ingredient nu e întâmplător.
De fapt, clătitele bretone sărate se numesc galette. Iar la restaurantul din apropierea Pieței Victoriei găsești multe variante, galette sau clătite dulci, după rețete bretone. „În Bretania, creperiile sunt instituții. Sunt locuri aparte unde se mănâncă, se bea, se socializează, sunt o emblemă”, face o introducere Theodor.
A plecat cu familia din țară când avea șapte ani
Teodor Petcu a plecat din România când avea șapte ani, în 1982, împreună cu familia sa. Au fugit mai degrabă. „Am plecat cu mama mea. În mod oficial, și asta era și versiunea pe care o credeam cu sinceritate, să îl vizităm pe taică-miu care lucra în Libia, pe șantier. Dacă aș fi știut adevărul, n-am fi ieșit niciodată din țară, adică țin foarte bine minte și acum: m-a tras deoparte un ofițer securist după ce am trecut toate controalele de la Otopeni, să mă întrebe: auzi, tu puștiule, unde te duci tu așa? Dacă aș fi știut ceva, vă dați seama că se termina totul”, își amintește Theodor ca și când ar citi dintr-o carte de istorie. 28 iulie 1982.
O decizie care i-a schimbat direcția
Din Libia s-au întors în Italia și au depus actele pentru azil în SUA și Canada unde mai aveau rude. Dar formalitățile mergeau greu. Atunci au întâlnit o altă familie de români în gara Termini din Roma care le-au sugerat să meargă în Franța. Au trecut granița în Franța clandestin și prima noapte în Nisa au dormit pe o bancă de autobuz, împreună cu alți imigranți. „La Nisa nu sunt prea prietenoși cu străinii. Și țin bine minte că ne-am oprit prin șase-șapte hoteluri și ne-au refuzat peste tot și pentru că niciunul dintre noi nu vorbea boabă de engleză, mama rupea ceva italiană, dar ne-au refuzat pur și simplu”, își amintește românul.
Aici a început povestea lui Theodor Pecou. Au ajuns la o tabără de refugiați din sudul Bretaniei, într-un mic sat de pescari, Piriac-sur-Mer, apoi au primit o locuință socială la Saint-Nazaire, ca apoi să se mute în Nantes. Bretania, cu oamenii aspri, dar buni, l-a cucerit definitiv. După ce a terminat facultatea, a fost angajat de grupul Renault. În câțiva ani a devenit cel mai tânăr director de marketing din grupul Renault din toată lumea. Avea 25 de ani.
Lungul drum spre casă: „Am refuzat cu îndârjire să vorbesc altă limbă decât română acasă”
„Am avut legături cu Egipt, Arabia Saudită, Emirate, Liban, Siria, toate astea. Și am stat la Istanbul până în octombrie 99, când m-au trimis la București, și-au dat seama cei de la Renault că fiind român, pot să le fiu de ajutor aici în țară”, mai povestește Theodor.
Cu toate că mai vizitase România după Revoluție, în vacanțe, abia când a locuit aici și-a dat seama că pur și simplu și-a găsit locul în care vrea să trăiască. „Eu m-am simțit mereu foarte legat de țara mea. Când începeam anul școlar în orice școală din lume, mă prezentam și spuneam mereu: Mă numesc cutare și sunt român. Eu am plecat la 7 ani din țară.”
Și, deși a plecat înainte de vârsta școlară, Theodor nu și-a uitat limba maternă. Din contră, a avut grijă să o cultive. „Am plecat din țară cu două cărți de citit pentru timpul verii, atât. Și astea au fost singurele mele cărți în limba română: „Tarzan” și Alexandre Dumas, „După 20 de ani”. Am refuzat cu îndârjire să vorbesc altă limbă decât română acasă, chiar dacă maică-mea de multe ori mi-a reproșat. Că dacă aș fi vorbit cu ea româna ar fi învățat și ea mai ușor limba franceză. Ok, poate tu ai învăța franceză mai ușor, dar eu mi-aș uita limba maternă și eu asta nu vreau”, mai spune românul.
„Am demisionat de dorul țării și m-am repatriat”
În 2002, Renault l-a retrimis în Franța să lucreze. „Mi-a fost foarte greu la Paris, de unul sigur. Și, la un moment dat, am demisionat de dorul țării și m-am repatriat”.
În România a lucrat și la Romtelecom, apoi la Automobile Bavaria, până să se hotărască să își deschidă clătităria. „Satisfacția e mai mare acum. E și mai greu, ești în priză șapte zile din șapte, weekend nu există, că sunt cele mai aglomerate, dar nu simți oboseala la fel. Și este al tău. Sunt și multe greutăți, administrative îndeosebi, dar nu numai. Până la a trăi bine din asta mai e cale lungă. Dacă ești în corporație, câștigi bani mulți, dar corporatisul e corporatist. Oricât de mare ai fi, tot trebuie să dai socoteală cuiva”, face o comparație bărbatul.
Ne bucurăm de atmosfera necorporatistă din restaurant. Clătita a fost delicioasă. Și berea. Dar n-am făcut o alegere „bretonă”. Galette merg cu cidru. Cidru pe care îl aduce tot din Bretania. Are și o mică băcănie cu produse de acolo. Steagurile breton pe pereți, muzică bretonă.
Olavy-Theodor Pecou are tot ce-i trebuie. E acasă și își promovează cealaltă casă.