ComenteazăPentru ca imaginatia sa lase locul povestilor spuse de oamenii apelor pe care aveam sa ii intalnesc, la capatul pamantului, acolo unde bratul Chilia se contopeste cu marea ca intr-un ritual de imperechere, m-am urcat intr-o barca, alaturi de ghidul meu, Lucian Rogojinaru, unul dintre cei care inca au curajul sa isi lase destinul sa alunece in ritmul apelor. Cei peste 25 de kilometri care despart Sulina de locul pe care pescarii Deltei Dunarii il numesc “La Grind” i-am parcurs in vreo doua ore si ceva. Doua ore in care luntrea a alunecat egal, cand prin apa clipocitoare vanata – galbuie, cand prin apa tulbure sau limpede precum cristalul, pe canale intortocheate sau drepte, pierdute in zari intunecate. Alergarea leganata se mai domolea doar atunci cand lotca se opintea, zvacnind din toate incheieturile, ori in ochiuri puternice care, parca, ar fi vrut sa o sfarame si sa o traga in adancuri, ori pentru a incaleca mici insulite de stuf si pamant care au nimerit sub pantecele ei din lemn.
Cand soarele s-a ascuns in stufarisurile inalte, unde a ramas agatat de buza orizontului pana cand s-a stins, din intinderea nesfarsita de apa a rasarit un ponton.
Se pleaca de la ponton cu gandul la captura
Pontonul de la capatul unei lumi a pescarilor unde, pe o fasie de pamant, o mana priceputa a injghebat o asezare: cateva casute din lemn cu ferestre tesite si acoperisuri oblice de stuf uscat. Oameni aspri, la fel ca si firele din care cu truda si dragoste isi plamadesc navoadele pe care le agata in pantecul Dunarii, Lica, Geba si Masca erau pe apa. Numai ei pe apa lor care, ca o oglinda suie, le tot arata chipurile arse de soare si batute de vant, pe apa lor care le vorbeste soptit in cuvinte numai de ei auzite, purtate pe coama valurilor, pe apa lor, inlauntrul careia, de-o viata, au invatat sa priveasca departe, chiar si dincolo de ea. In incremenirea serii, barbatii pregateau plasele pentru a doua zi cand, sperau ei, Mama Natura le va arata, deopotriva, mila si bunatate, aruncandu-le in atele intinse cu mestesug, ca pe o binemeritata rasplata suprema, pestii. Comoara cea mai de pret care ii tine in viata, dupa care, chiar si osteniti, scormonesc fara incetare cate zile or mai avea.
“Se lasa noaptea, trebuie sa ne grabim. Daca vrea bunul Dumnezeu, maine scoatem si noi ceva dintre atele astea. Acum e vremea pestelui si e pacat sa stam cu mainile in san. Altfel la iarna, cand totul moare pe aici, nu o sa avem ce pune pe masa”, arunca Geba printre dinti, in timp ce, meticulos, isi lasa pe apa niste semne pentru ca in zori sa nu orbecaie prin stufaris. Cand oamenii apelor au ajuns la mal, in crucea noptii, o luna palida si rece isi ocupase demult locul pe cerul instelat, iar o alta, stramba, sfaramata, se latea pe apa, printre ostroave. Pescarii erau multumiti, aveau sufletul impacat. Isi montasera, urmand cu sfintenie fiecare taina invatata de la tati, setcile, varsele – capcana, talianele si navoadele. Nu mai trebuia decat sa aiba rabdare ca pestele sa vina la ei.
Urma vremea povestilor invaluite in mister, spuse in fata unui peste prins chiar de mainile lor si a unui pahar de rachiu. Aici, unde nu e loc de “aviara” de care au auzit doar de la turistii care le mai trec pragul bordeielor, se dezleaga, cu voia lor, limbile acestor oameni tacuti, pescari batrani, obisnuiti cu singuratatea, obisnuiti sa auda si sa inteleaga doar glasul naturii .
“Nu iti imaginezi ce inseamna Delta. Asa cum te tine, cum te hraneste, asa poate sa te si ia. Sunt mii de canale si daca nu stii sa te descurci printre ele, ajungi hrana la pesti. Se spune ca pe la noi se mai ascund oameni care au facut rau. Criminali. Se poate, dar de cate ori i-au cautat cu salupele nu i-au gasit. Or fi murit si acum zac pe sub plauri, cine mai stie… Sunt si locuri bantuite de fantome. Pe Lacul Nebunu, si numai in noptile de vara, apar doua naluci. Un baiat si o fata despre care se spune ca s-au iubit asa de mult incat nu se mai pot desparti nici acolo, in viata de apoi. Legenda spune ca s-au sinucis in lacul ala pe care acum il bantuie tinandu-se de mana, imbracati in costum si rochie de mireasa. Eu nu le-am vazut, dar altii, da”, isi mesteca vorbele plin de importanta Lica, unul dintre pescarii care nu a mai iesit din tinuturile mlastinoase de mai bine de sase luni.
Lumina diminetii i-a prins pe oamenii apelor printre ostroavele scaldate in negura fantomatica, precum un abur straniu, ce se risipeste cu greu. Explorau, asa cum au facut-o ieri, cum o vor face si maine, cum or sa o faca in fiecare dintre zilele ce vor urma, locurile in care plasele lor asteapta pestele. In lotca lipita de cea de alaturi de Lica si Geba s-a urcat, asa cum ii este obiceiul, “Capitanul”, cainele protector al celor trei pescari, care nici mort nu lipseste de la nici o partida de pescuit.