Pescarul și câinele său. Povestea unui lipovean care a trăit mai mult pe apă decât pe pământ și care știe cum se gătește ciorba de pește pe barcă

„S-au dus cherhanalele….”

E ca un fel de sfârșit al lumii, căreia știi sigur că-i vei supraviețui cumva, deși inima ta va rămâne dincolo, pentru totdeauna. Un vechi covor persan, regele sufrageriilor românilor din perioada comunistă, e întins pe ciment, într-un colț al magaziei de scule. Aici era cândva, scrie chiar deasupra intrării, „Magazie, Centrală, Alimente”. Din tot ce-a fost, în vechea cherhana din Jurilovca n-a mai rămas decât un spațiu de depozitare pentru sculele cu care pescarii pleacă în larg: taliene, năvoade, pari înalți ce se fixează pe fundul apelor și de care se prind vintirele.

Pe covorul persan e un fotoliu trainic, odinioară frumos, iar alături, o canapea acoperită cu pături și un frigider vechi, împodobit cu abțibilduri. Acesta e locul unde-și trag sufletul pescarii care, după o zi lungă de ridicat năvoade cu tone de pește, se întorc la cherhana.

„Acuma, le zic cherhanale la restaurantele unde se mănâncă pește”, râde Ştefan Pimon, „dar adevăratele cherhanale erau casele alea, construite pe malul mării, unde stăteam când mergeam la pescuit. Dar nu mai sunt, s-au dus cherhanalele….”. Așezat pe canapeaua din colțul magaziei, pescarul îşi spune povestea vieții. Iar Zara, câinele care-l urmează pretutindeni, ca o umbră a sufletului lui pe pământ, stă alături și-l veghează cu atenție.

Recomandări

VIDEO Neştiuta poveste a lui Ianis, eroul de 17 ani care a salvat de la înec o tânără, în staţiunea Costineşti

A vrut să devină mecanic, dar s-a întors la pescuitul pe care îl are în ADN

Jurilovca e satul unde Ştefan Pimon a văzut întâia oară lumina și apa, pășind direct în destinul lui de pescar. E lipovean „get-beget, la a patra generație de pescari: străbunicul, bunicul, tata și eu”. 

Prima amintire de pe barcă o are de la vârsta de 7 ani, „când am fost cu bunicul, cu tata și cu unchii, pe mare”, spune el. A fost doar o plimbare, căci botezul într-ale pescuitului l-a primit mai târziu, „16-17 ani cred că aveam când am mers să trag de năvod. Am înlocuit pe cineva, era un fel de ucenicie şi nu eram numai eu, erau mai mulți. Cam ăsta era viitorul nostru…”.

A încercat să-l schimbe și a mers la un liceu industrial din Tulcea, de unde a ieşit cu diploma de „mecanic utilaj”. Apoi a fost luat în armată, care pe atunci era obligatorie, și după ce s-a liberat, își amintește bărbatul, „am zis că să stau mai aproape de casă, să-mi întemeiez o familie. Unde să merg decât în Jurilovca?”, râde el. Așa că a lăsat meseria de mecanic, care-i plăcea, și s-a întors la destinul lui, devenind pescar.  

Recomandări

Cauzele profunde ale violenței domestice în România. Specialist: „Majoritatea agresorilor au o formă de adicție, în special jocurile de noroc”

A înțeles, în timp, că asta era ceea ce trebuie să facă, pentru că „pescuitul e în sângele nostru, în ADN-ul nostru”, explică el. „Noi ne-am născut pescari. Iar când vorbim de pescuit, vorbim de viața noastră”.

Cum a învățat Zara să meargă cu barca

Mare parte din timp, Ştefan Pimon pescuiește la vintire, pe lacul Razelm. Se urcă în barcă înainte de răsăritul soarelui și se întoarce la mal după-amiaza sau seara târziu, în funcție de cât pește găsește. De opt ani, nu mai e singur în barcă, căci alături de el e Zara, un „lup de baltă”. 

„Am luat-o de când avea 3 luni, de la cineva care lucrează la cherhana”, povestește Ştefan Pimon. „Tac-su e «păsărar», câine de vânătoare, iar mă-sa era lupoaică și, din 11 pui, câţi a fătat, ea era singura care semăna cu un lup”. 

La început, n-a fost deloc ușoară viața cu Zara, căci „până la 2 ani, mi-a făcut praf grădina, strica tot, mă certam zilnic cu soţia”, râde pescarul. „Acum, numai pe cărare umblă, a prins educaţie, am învăţat-o”.

Recomandări

Război Israel – Iran, ziua 12: Donald Trump anunță că încetarea focului „este în vigoare” și războiul se va sfârși până la finalul zilei

Când avea numai un an, Ştefan Pimon a luat-o pe Zara în barca cu motor. „În prima zi, i s-a făcut puţin rău, dar apoi s-a obișnuit, nu mai avea nicio treabă”, își amintește el. Mai are un câine, un pechinez, pe care l-a luat o singură dată cu barca „şi am crezut că a făcut AVC, se întinsese ca râma. Am zis «gata, a murit săracu» și m-am speriat, că mi-era milă de el. Şi-a revenit, dar acum nici nu se mai apropie de barcă”.

Zara, în schimb, e în largul ei pe apă. „Am fost cu ea la năvod, n-are nicio treabă cu peştele, stă liniştită. Ea are treabă să se uite după pescăruşi, după pelicani… Altfel, stă cuminte în barcă. Şi mănâncă peşte, şi crud, şi gătit, tot ce apucă, nu e nicio problemă”, râde pescarul. Îşi iubeşte câinele, iar Zara îi răspunde cu un devotament care e dincolo de priceperea umană.

Conexiunea dintre oamenii care se leagă cu funii între ei

Pentru Ştefan Pimon, pescuitul a devenit un soi de drog, de care nu se poate despărți, după 35 de ani de dependență. Din cauza frigului, a apei și a tonelor de pește trase din adânc, are probleme cu coloana – o discopatie lombară și încă una cervicală – și nu mai poate ieși pe mare, unde „e puțin mai greu”, recunoaște el, „pentru că e vorba de valuri, iar efortul fizic e mai intens. Când eram mai tânăr și era perioada prohibiției, ca acum, plecam la mare în echipă, 16 inși, și lucram cu taliene gigante”.

Talienele de mare sunt niște capcane uriașe, „de vreo sută de metri lungime”. La exterior au pereţi de plasă, numiți „şicane”, care-s fixați „cu pari groși de salcâm, de 10-11 metri”, construind un labirint ce dirijează peştele către inima capcanei: vintirele ce seamănă cu niște șerpi cu aripi, fiind meșterite din mai multe inele și plasă de pescuit. 

După ce peștele ajunge în vintire, pescarii vin „în interiorul capcanei, cu o barcă mare, stil mahună, de 16 persoane. Apoi, cu niște funii, se ridică toată plasa aia tăvălug, una peste alta, iar peștele ajunge într-un colț, de unde se pune în barcă cu pațaca, un minciog cu mâner lung, de un metru jumate. E muncă grea. Sunt valurile, te prinde furtuna”.

Când ies în larg, pescarii din aceeași barcă se leagă cu funii între ei, pentru a se putea salva reciproc, dacă unul ar fi luat de valuri. Iar într-o lume în care interacțiunea umană s-a redus la share și la emoji, e aproape de neînțeles încrederea asta, cu care pescarii se leagă unii de alții.  

Singura brigadă de femei care mergea la pescuit cu năvodul

Furtunile nu sunt doar pe mare, sunt și pe lacul Razelm, unde vântul se pornește dintr-odată și ridică apele, ca într-un cazan ce dă în clocot. „E o vorbă: «de câte ori bate vântul la voi, în Jurilovca?» «Păi, șase luni bate nordul și șase luni sudul». Dar avem și zile când mai face pauză vântul”, râde pescarul.

Şase luni pe an, din octombrie și până în martie, el lucrează în echipă, la năvod. „Ieşim la 0 grade, şi la -1, -2 am ieşit. De la – 3 e prea mult, nu mai rezistă organismul. Dar atât timp cât nu e gheaţă pe apă, se iese şi se pescuieşte. Năvodul e pescuit activ, nu ca la talienele, unde pun unealta și aștept”, explică Ştefan Pimon. „Cu năvodul caut bancul de pește, îl găsesc, îl înconjor și-l prind. Iar acolo suntem o brigadă, 16 inși, 8 bărci, câte doi în barcă: unul la cârmă, unul în cerdac, adică ăla care trage”. 

„Năvodul înseamnă două ore de tras”, spune el. Aparent, e o muncă doar pentru bărbați, dar „am avut și o brigadă de femei, prin anii ‘70. Erau de aici, din comuna Jurilovca. Nu neapărat lipovence, erau și din Vișina, din Lunca. Dar până la urmă, nu poți să compari puterea bărbatului cu cea a femeii, că e muncă grea, e treabă pentru bărbaţi”, e convins pescarul.

Secretele unor vechi mâncăruri pescărești gătite pe barcă

Bărbații spun că femeile n-ar avea puterea să tragă de plasele pline cu pește, însă ei nu se sfiesc să facă și treaba lor. Adică, să gătească. „Acum, mai rar”, recunoaște Ştefan Pimon, „dar în perioada când eram la Piscicola, în fiecare zi dimineața, la primă oră, veneam și aprindeam focul în barcă”.

„Banca de lemne”, recipientul special în care se face focul, e un cilindru de metal, decupat lateral. Partea lui de jos „se umple cu pământ sau nisip, ca să nu ia foc barca, apoi se pun lemnele, ceaunul deasupra, îi dăm foc şi arde, nicio treabă”, ne asigură pescarul.

Rețeta de malasol e cel mai simplă de gătit pe barcă. „Curăţăm peştele de solzi, îl eviscerăm, îl tăiem, îl crestăm, dacă e de crestat, apoi îl presărăm cu puțină sare și îl lăsăm de cu seară în ceaun. Dimineața, aprindem focul, punem ceaunul cu pește, apă și, în 10-15 minute după ce a dat în clocot, e gata. Îl mâncăm aşa, e peşte sărat – malasol. Când suntem acasă, mai facem şi cartofi fierţi, și un mujdei. Bine, uneori şi în barcă mai puneam 10-15 cartofi mai mici la fiert şi-i mâncam cu malasolul ăla”.

Când se merge cu brigada, la năvod, e vremea pentru o ciorbă adevărată de pește, gătită tot pe barcă. „La mijlocul năvodului, care durează cam o oră jumate, am aprins banca”, spune pescarul. „Suntem două bărci, câte doi inşi într-o barcă şi suntem perechi, adică legaţi unul de altul, prinşi. Şi fiecare are treaba lui: unul crapă lemne, unul curăţă legumele: 2-3 cartofi, o roșie – două, un ardei, 2-3 cepe. Altul curăță peştele, care trebuie să fie de cel puţin 3-4 feluri, apoi îl clătește direct în baltă. Pe urmă, aprindem banca şi punem în ceaun legumele şi peştele, la grămadă, şi ele fierb încet. La final, punem sare și oțet. Nu borş, cum zicea lumea că se pune-n ciorbă. În Dobrogea, se folosește doar oțet”.

Ștefan Pimon spune că ciorba de pește gătită pe barcă e cea mai gustoasă. „Cu cât peștele e mai proaspăt, cu atât ciorba e mai bună. Zeama, că noi, de fapt, mâncăm zeama, nu neapărat peștele. Am văzut multă lume că «vai, nu mi-ai pus coadă d-aia sau d-aia». Nu, la noi e zeama. Şi e ciorba gustoasă pentru că peștele e de calitate şi e de mai multe soiuri. Eu, într-un ceaun mic de vreo 7-8 litri, pun o plătică la 2-3 kg și-mi tai din ea bucata care-mi trebuie, unde știu eu că e grăsime. Restul, dau drumul la apă, mai mănâncă un rac, un pescăruș”.

Dacă-l întrebi de ciorba de storceag, pescarul începe să râdă, căci „la noi”, explică el, „storceagul e un fel de tocăniţă de cartofi. Cum se face? Avem nevoie de ceapă, cartofi tăiați cubulețe și peşte – noi, în general, folosim păstrugă -, care se taie în bucățele de 2 – 2,5 cm. Le punem împreună într-un vas, la călit, apoi adăugăm un pic de apă, două linguri de suc de roşii. Şi lăsăm să fiarbă totul 40 de minute – o oră”.

Ştefan Pimon spune că istoria storceagului vine de pe la mijlocul secolului trecut, „când a început pescuitul la mare și se lucra pe caiuce, bărci din acelea mari, în echipe de 22 de inşi. Peşte nu prea era în mare şi, când se mai prindea câte-o păstrugă, câte-o cegă, câte-un peşte d-ăsta, mai bun, şeful de echipă, brigadierul, îi spunea bucătarului: «băi, taie-l tarcecomi, fă ceva», adică să-l taie în bucăţi care aşa se numeau, «tarceag», adică «într-o parte». De acolo provine şi cuvântul «starcicom», adică bucăţele peştelui tăiat într-o parte”. 

El spune că lipovenii nu pun smântână în mâncare, aşa cum se pune în „ciorba de storceag” din restaurante, pentru că „hai să fim serioși! Bunicul meu avea vacă în barcă, ca să facă storceagul cu smântână? Nu se pune smântână la noi. Un suc de roșii, o harciță. Pentru rețeta de harciță se toacă roşiile, ardeiul, ceapa, se mai toacă leuştean şi ciușcă (ardei iute – n.r.), că asta e esența!, se pun toate într-un ceaun mare și se lasă la fiert o oră, două, apoi se toarnă în sticle. Noi folosim harcița la plachie, de fel”. 

Bucuriile omului care n-a avut nicio zi de concediu

În 35 de ani, de când muncește ca pescar, Ştefan Pimon n-a avut niciodată concediu. Nici de odihnă, nici de boală. Dacă-l întrebi de asta, începe să râdă și-ţi spune că el nici nu știe ce e ăla concediu. 

Reporter: Dar bănuiesc că atunci când sunt sărbătorile, nu munciți.

Ştefan Pimon: Nu știu ce să zic… Bine, sunt 5-6 zile pe an în care, într-adevăr, nu ieșim: de Paşte, de Crăciun, de Revelion… Dar și de Revelion ieși, c-atunci nu mergi la pescuit, „băi, mă duc să mă destind puțin”, şi tot munca aia o faci, ştii? Că, pur și simplu, nu te simți bine dacă nu ieși o zi la pescuit, dacă nu mergi cu barca pe apă. 

– Cum adică „nu te simți bine”? 

– Nu mă simt bine! Dumneavoastră, dacă vă treziți și nu beți cafeaua, vă simțiți bine? E cam același lucru… E dependența asta, de a ieși pe apă. Acolo poți să găsești orice, liniște sufletească, liniște spirituală, liniștea fizică, psihică, tot ce vrei. Să ieși la 5.00 dimineața, când e răsărit de soare! E plăcut atât ochiului, cât și minții. Vezi ceva! O să ziceți că eu, uitându-mă la asta aproape zilnic, m-am obișnuit. Dar, de la o zi la alta, altfel vezi lucrurile, căci e mai înnorat, e mai soare, e vânt sau ceață.

– Dar undeva, într-o vacanță în străinătate, ați fost plecat?

– Am fost până-n Italia și înapoi, m-a chemat o cunoștință. Două săptămâni am stat acolo, am făcut Revelionul. Dar pentru mine n-a fost o vacanţă, ci o ieșire, pur și simplu…

– Și cum vi s-a părut viaţa într-un loc unde nu bate vântul?

– (râde) Pentru dumneavoastră, dacă nu are zahăr cafeaua, cum e? Noi ne-am obișnuit, cum v-am zis, e deja în sângele nostru, în ADN-ul nostru: să văd răsăritul dimineața, să văd luciul apei. E o splendoare. Am mai ieșit aşa, prin țară, am stat câte 2-3 zile. E frumos şi-n altă parte, dar tot mai bine e pământ de Jurilovca și apă de Jurilovca!

– La undiță ați pescuit vreodată?

– Undiță… (zâmbeşte), asta e o plăcere! Acum, cât suntem în prohibiție, aprilie – mai – iunie, mai ies și la undiță. Mă bate femeia la cap, mi-am luat undița, barca şi hai! Cum v-am zis, dacă nu ies o zi pe apă, nu mă simt bine. Așa că, vrând-nevrând, trebuie să ies, să văd apa, o lebădă, să simt vântul, să aud un ciripit de păsări. Acolo, mă destind și uit de toate. 

Vechiul sistem de orientare pe apă și „sonarul” dintr-o ramă de lemn

Pe vremuri, când nu aveau nici măcar busolă, pecarii se orientau pe apă după un sistem doar de ei știut. „Ne uitam după stele, Lună, Soare…”, povestește Ştefan Pimon. „Când ieși cu barca, ceața e joasă și te uiți «cam unde-i soarele, când iese?», iese din est, după aia vine spre sud și te orientezi, «cam acolo sunt». Pe mine nu o dată m-a prins ceața, la 50 de metri de canal, nu știam unde sunt și unde e canalul”, mărturisește pescarul.

Acum e mai simplu, „avem GPS-uri cu noi, nu e nici o problemă. Am punctat locația: «acasă vreau să ajung», am pus-o și n-am nicio treabă”, spune el, mulțumit de binefacerile noilor tehnologii.

Când vine vorba de pescuit, cei din Jurilovca refuză uneltele moderne, de ultimă generație, dar „sunt alții care vor să folosească așa ceva, și fac în așa fel încât să lăsăm noi pescuitul tradițional. Am avut multe scandaluri și certuri, din cauza asta. Nu folosim ultima generație de sisteme. Folosim sistemul generaţiei mele: ținem o ramă în apă și stăm cu mâna pe ea, cât merge barca, iar dacă un banc de pește lovește de rama, știm exact de care e, ce e, cum e. Acesta e sonarul nostru: o ramă pusă în apă.”

Ce-a fost și ce-a ajuns pescuitul din Jurilovca

Ştefan Pimon recunoaşte că în tinereţe i-a fost mai ușor să aleagă pescuitul și pentru că „pe atunci, după Revoluție, după ’90, era o meserie foarte bănoasă. S-au făcut case numai pe pescuit!”, își amintește el. Spune că „se câștigau între 4 și 8 mii de lei, iar salariul de bază era de 3.000 de lei (3.381 de lei salariul mediu net, potrivit INS – n.r.), dar erau perioade în care, într-o lună, puteai să prinzi și 30.000 – 40.000 de lei. Iar o casă era până-n 70.000, dacă nu mai înșel, una mai bună. Era bănos pescuitul…” 

Atunci exista Piscicola Jurilovca, întreprindere de stat, iar pescarii erau angajați acolo. Ca și acum, aveau obligația să predea tot peștele prins, iar „Piscicola ne dădea 15% din toată producția. Dar era pește mult pe vremea aia”, spune Ştefan Pimon, „pentru că cei de la Piscicola aveau grijă de Delta Dunării, erau decolmatările de canale, dragline, nobas-uri (utilaje pentru desecare/drenaj – n.r.). 

În 2003, Piscicola Jurilovca s-a privatizat și a devenit proprietatea lui Alexandru Bittner, un apropiat al premierului de atunci, Adrian Năstase. Pescarii din Jurilovca și-au cumpărat bărcile și-au fost obligați să-și deschidă PFA-uri, devenind „întreprinzători individuali”. „Oricum, s-a distrus și pescuitul, și toată industria. N-avem ce vorbi despre asta”, spune Ştefan Pimon.

Acum, după calculele lui, un pescar câştigă anual, în medie, „între 200 și 400 de milioane de lei (vechi – n.r.)”. Asta înseamnă vreo 600 de euro pe lună, bani cu care poţi doar să supraviețuieşti. 

Acum, totul e mai repede și e din plastic

Bătrâna lotcă lipovenească a naufragiat și ea, în vâltoarea vremurilor. Acum se folosesc îndeosebi bărci cu motor, iar lotcile cu vâsle „au rămas, mare parte, doar de năvod. Dar şi acelea au fibră pe ele, nu mai sunt ce-au fost. Pe interior sunt din lemn de brad și au 18-20 de crivace, un fel de oase ale bărcii, făcute din stejar. Dar la exterior, ca să nu mai dăm cu smoală, cu catran, să nu mai călăfătuim, le-am acoperit cu fibră, că e mult mai uşor”. 

S-au dus și năvoadele pe care-n secolul trecut lipovencele le împleteau din fire de bumbac, iar „în fiecare săptămână, sâmbăta sau duminica”, își amintește Ştefan Pimon, „năvodul erau scos din barcă, pus la uscat şi reparat, adică mai împleteau femeile, dacă avea găuri”. 

Acum, totul se fabrică din mase plastice. Şi cercurile vintirelor, care pe vremuri „erau făcute din lemn de corn. Umblam prin pădure, după lăstarii ce cresc pe lângă copac, luam lemnul, îl curăţam, îl făceam rotund. Acuma, e mai repede”.

„Posibil ca asta să fie ultima generație. S-a rupt tradiția” 

E ca un fel de sfârșit al lumii, căreia știi sigur că-i vei supraviețui, cumva. Ştefan Pimon se gândește că, teoretic, peste vreo zece ani sau când vor decide guvernanții care tot schimbă legile, ar putea ieși la pensie. „Deși n-am multă vechime, doar vreo 22 de ani. Am plătit puțin, că dup-aia, a intrat băiatul la liceu, nu mi-am mai permis…”. 

Ştie însă că, atâta vreme cât va avea putere, nu va renunța la pescuit. „Am mai multe meserii în mâini”, spune el, „sunt și zugrav, am mai lucrat și la tâmplărie. Am încercat să fac și altceva, dar după un an, doi, m-am întors la pescuit. E viața noastră. Nu numai a mea, vorbesc de toți pescarii din Jurilovca. Posibil ca asta să fie ultima generație. S-a rupt tradiția”, spune Ştefan Pimon. 

Singurul lui copil „nu e pescar, că nu-i place. L-am mai luat de câteva ori la pescuit şi mi-a zis «tată, nu-i de mine», nici cu undiţa nu merge”. Şi a plecat de lângă casă și de lângă lacul Razelm la Constanța, unde muncește ca tehnician frigotehnist. 

Pe vremuri, în Jurilovca erau vreo 250 de pescari. „Cam așa: 16 brigăzi, cu 16 inşi”, socoteşte Ştefan Pimon. „Acum, am mai rămas 45-50 de pescari. Iar din generația nouă, sunt doar vreo 4-5 băieți. Mulți au plecat, din păcate. Bine, în primul rând birocrația ne-a terminat. Suntem fiecare pe cont propriu. Mergem la RBDD (Rezervația Biosferei Delta Dunării – n.r.), la ANPA (Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură – n.r.), ne scoatem hârtiile și lucrează fiecare, cum poate. Dar nu avem un loc sigur, stabil. S-au dus cherhanalele, le-au mai cumpărat câțiva, 3 – 4, câți sunt; mergi acolo și tot așa, lucrezi la altul. Păcat. S-a dus în primul rând tradiția. Mai suntem noi, ăștia care am rămas, mai ținem cu dinții de tradiția asta.. 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 11

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro