De la PISA la Jina și înapoi. Reportaj în Mărginimea Sibiului despre cum copiii sunt captivi între tradiția de a crește oi și teama de a pleca de acasă

• În Jina, o comună idilică din Mărginimea Sibiului, tinerii trăiesc între două lumi: posibilitatea de a pleca de acasă pentru a-și continua studiile și continuarea tradiției generațiilor dinaintea lor, care s-au dedicat crescutului de animale, o meserie care începe să fie din ce în ce mai puțin valoroasă și atractivă.
• Nicoleta și Nicolae sunt frați gemeni, mezinii familiei Toader, au aproape 19 ani și sunt singurii din cei 4 copii care au rămas alături de părinții lor, la animale. Decizia lor este un amestec de datorie și dependență emoțională, înnodate în plasa de farmec a vieții de la țară.
• “Siliți stau”, recunoaște tatăl lor.
• Povestea sinceră a acestei familii, spusă fără inculpări chiar de către ei, membri a două generații unite de iubire și despărțite de dorințe, adaugă un unghi neașteptat discuției despre rezultatele dezastruoase de la testele PISA.

260 de oi sunt în grija celor doi tineri de 18 ani

Localnicii spun că Jina, o comună cu vreo 4.000 de suflete, din Mărginimea Sibiului, poartă numele unei fete frumoase, care a trăit aici și arăta ca o zână. Oamenii vor ca frumusețea traiului liniștit să fie ceva definitoriu în viața lor, așa că de la zână au ajuns să-și numească locul Jina. Îți spun cu mândrie că ei sunt cei de pe culmea Mărginimii Sibiului, vatra satului fiind plasată la 900 de metri altitudine, iar unele dintre pășunile oamenilor ajung și la 2.000 de metri.

Recomandări

13 români, dați dispăruți în inundațiile din Spania, anunță MAE

În Jina, kilometrii se măsoară în orele în care îi parcurgi și lumea nu se sfiește să meargă în vizită la vecini.

Comuna e prosperă, străzile sunt asfaltate și casele, cochete, iar parcul de joacă pentru copii e chiar vizavi de cimitir.

Duminica, o dată pe lună, toată lumea care vrea se strânge în centru și primarul citește din ceea ce localnicii numesc „cartea de porunci”:

• am găsit o oaie, a cui e?
• s-au pierdut bani
• s-au pierdut chei de la casă
• vreau să vând o casă, o vacă sau 100 de oi

Aici trăiește și familia Toader. Nicușor, 53 de ani, și Ileana, 50 de ani, și-au petrecut împreună mai bine de jumătate din viață și au trăit din crescutul animalelor. Cei doi au patru copii.

“Aveam doi băieți, am mai vrut o fată și ne-a dat Dumnezeu gemeni”, își amintește femeia, care din când în când își leagă mai bine baticul pe cap.

Recomandări

Guvernul vrea să înlocuiască sobele tradiționale ale românilor cu pompe de căldură. „Costurile sunt enorme”, spun specialiștii

Drumurile unei familii

Cel mai mare dintre băieți a plecat în Spania acum 11 ani.

“S-a dus, ne-a lăsat, ăștia erau mici, îi duceam în brațe când făceam fânul, el a plecat, nu a vrut să mai stea. Am plâns când a plecat, ce să fac”, își amintește tatăl, un bărbat cu mustață, care vorbește apăsat și repede, cu măsura eficienței gospodarului silit să termine lucrurile la timp.

Celălalt fiu s-a căsătorit acum un an. Părinții i-au dat cadou 100 de oi și au sperat că o să rămână lângă ei. Pregătiseră în spatele casei un spațiu pentru două locuințe, unde și-ar dori să locuiască măcar doi dintre cei patru copii ai lor. Băiatul a vândut însă oile și s-a mutat din Jina.

“Nu le mai place munca la animale”, explică tatăl.

Singurii rămași acasă, gemenii, ar fi trebuit să termine liceul, dacă mergeau la școală. Însă, tinerii s-au oprit inițial la câte 8 clase, făcute la școala din comună, la fel ca părinții lor.  Apoi au început un fel de liceu, mai vorbim despre asta.

Recomandări

Câți bani au cheltuit principalii candidați la președinție pe Facebook și Instagram pentru promovare în precampania electorală

“Poate ar fi vrut să ne lase să continuăm școala, dar cine să stea să-i ajute?”, se întreabă Nicoleta cum s-ar fi descurcat părinții lor fără ei.

“Am zis, hai să stăm să-i ajutăm, să fim toți și asta e. Am rămas, îi ajutăm, facem ce putem”, rezumă fata realitatea deciziei pe care au împărțit-o la patru, cu sacrificiul însă la ei doi. 

Conform poruncii de fiecare duminică, care durează de sute de ani în satul românesc, mezinii rămân acasă. După ce toți ceilalți pleacă, cei mici, ultimii disponibili, împlinesc destinul și nevoia părinților, așa cum părinții au împlinit-o la rândul lor. Nimeni nu vrea să facă rău nimănui, așa curge obiceiul.

Și mai e ceva. Nici familia, dar nici experiențele colegilor nu o fac pe Nicoleta să vrea să ia școala în serios. Cei doi au colegi care au continuat cu liceul, dar nu au nici un exemplu de om care a făcut ceva mai mult după asta, o facultate sau un alt fel de curs. Aici, în lumea bucolică, să te rupi poate părea trădare și inutilitate.

“Noi n-am știut altceva, aici așa a fost, au crescut oamenii cu animale, nu ai unde să lucrezi”, descrie mama singurele lor opțiuni.

“Pe mine, după ce am terminat opt clase, m-au dus la animale și cei care au făcut zece, tot la animale au ajuns”, explică femeia logica unei lumi fondate pe credința de a-ți alinia viața generațiilor dinainte.

Familia mai știe ceva: școala din mediul rural nu-ți oferă cunoștințele pentru ceea ce urmează dacă vrei să ții pasul la un liceu din oraș, “aici, mai mergi o zi, apoi nu mai mergi”.

“Noi așa am crescut, așa am rămas, la animale. Pentru noi a fost sigur, dar nu știu dacă lor le mai iese”, admite mama. Soții Toader simt că nu pot să citească în nici o poruncă duminicală cum e mai bine pentru copiii lor.

Școala începea cu coborâtul oilor

“Generația noastră, cam toți sunt plecați din sat, ori în străinătate, ori la muncă la animale prin alte părți ale țării”, spune Nicoleta și înșiră pe degetele de la o mână prietenii de vârsta ei pe care îi mai are aproape.

În copilărie, pentru cei doi, munca la animale s-a confundat cu joaca. La 5 ani mergeau la oi și le dădeau în strungă (unde scoți oile pe rând, pentru muls), apoi, când aveau 7 ani, au început să le și mulgă.

Se trezeau la 4 dimineața și ziua le trecea la colibă – așa se numește stâna în zona lor.

La 7 ani și jumătate, părinții i-au înscris la școală. “Erau ca măgarii între oi, erau cei mai mari din clasă”, glumește mama. Dar cei doi nu coborau de la colibă până nu terminau treaba.

“Începea școala și noi mai stăteam o săptămână, două la oi, după aia veneam la școală”, spune Nicoleta. După ce pregăteau animalele, cei doi își ajutau părinții să strângă prunele, să nu vină ursul să le mănânce.

Dar ursul venea oricum.

Amintiri cu ursoaica și puii

Într-o zi, pe când Nicolae avea 12 ani, era cu oile pe câmp și a adormit. Când s-a trezit, jumătate dintre oi lipseau, a plecat să le caute, dar în loc să găsească oile, s-a întâlnit cu o ursoaică având doi pui. Și-a împins picioarele în pământ să nu se clintească din loc și a zbierat cât l-au ținut plămânii. Ursoaica s-a înfipt și ea în pământ și s-a ridicat în două labe în fața lui, apoi s-a dus după puii care se speriaseră de strigătul lui. Într-un final, băiatul a găsit și oile și totul a rămas o poveste pe care o spune acum cu zâmbetul pe buze.

Spaima de urs e una dintre fricile mărunte cu care se trăiește aici. Urșii și lupii atacă oile în fiecare an. “Când vin, bate un pic inima în tine mai tare, dar ce să faci?”, se întreabă Nicoleta. Ursoaica ar fi fost în stare de orice, nimic nu e mărunt în fricile lor.

Tata intervine: “Eh, frică. Când vin, urlii la ei, așa le dai putere și câinilor. Strigi la câine – Ține ursu! Țoni, mă, nu-l lăsa!”.

Munca la animale – o altfel de lecție

Munca la oi e grea în orice anotimp, povestesc cei doi frați. Vara trebuie să le faci fân, să ai cu ce să le întreții iarna și să le mulgi. Iarna, din februarie, când încep să fete, trebuie să ai grijă să nu moară mieii, să nu înghețe de frig, să fii acolo când se nasc, să îl pui să sugă, până când se descurcă singuri.

“Animalele te fac să te simți bine, sunt blânde, aici e liniște. E o plăcere să te uiți la ele cum mănâncă, vin la tine, e chiar plăcut. Asta e cel mai plăcut, că nu ai nici un stres mare, e doar muncă fizică”, spune Nicoleta despre ceea ce animalele îi oferă la schimb.

Așa au trecut cei opt ani de școală și la vârsta adolescenței, cei doi frați puteau deja să aibă singuri grijă de cele aproape 300 de oi ale familiei.

Totuși, cei doi s-au înscris la un liceu privat, sunt acum în clasa a XII-a, dar spun că nu au participat niciodată la ore. E un liceu privat din Craiova, familia nu dă mai multe amănunte, discutăm despre o instituție de educație fantomă, un alt subiect de la PISA până la Craiova și înapoi.

“M-am gândit odată că m-aș putea duce pentru Bac și să continui facultatea, dar trebuie să iau ceva meditații ca să iau și Bac-ul”, spune tânăra.

“Dar nu m-au încurajat nici ai mei, du-te, fata mea, și dă de Bac. Ei n-au fost și de asta nu m-au încurajat. Nu știu ce să fac, încă mă mai gândesc”, adaugă Nicoleta.

Câteva luni pe an, cei doi fac cunoștință și cu un alt fel de muncă, atunci când merg, pe rând, la București să vândă produse tradiționale într-un supermarket. Acolo spun că au cunoscut munca psihică și stresul.

În vară, au făcut împreună școala de șoferi și și-au luat permisul, pentru că și-au dat seama că în ziua de azi ești dependent de mașină dacă îți dorești să pleci undeva.

Amintiri din băncile școlii

Tinerii se mai întâlnesc cu foștii lor colegi la nunți, la majorate, unde se așază cu toții la o masă și privesc la anii în care erau elevi. “Am fost o clasă foarte unită, ne aducem aminte, că îți dai seama, ne e dor. Făceam tot felul de sporturi și ne jucam toți acolo, era foarte frumos”, își amintește Nicoleta de comunitatea pe care nu o poate defini, însă îi lipsește.

Când mergea la școală, ea juca handbal, iar Nicolae, fotbal. Încă păstrează toate diplomele pe care le-au primit la serbările de final de an. Aproape mereu erau premianți. Nicolae are și o medalie de la un concurs de cros, când a câștigat locul al doilea.

Îi întreb dacă le-ar fi plăcut să facă o carieră din sport. Nicolae ezită. Spune că îi e dor de fotbal, dar că nu mai are timp să joace. Nicoleta are însă o altă pasiune, descoperită tot în clasele mici. Aduce o mapă cu portrete făcute de ea, în creion și umple masa familiei cu ele. Din portretele ei ne privesc toți oamenii care i-au trecut prin viață.

Fata spune că ar vrea să ia niște cursuri de desen, “să ajung undeva departe dacă pot”.

Între timp, ea merge cu oile pe câmp, că e mai ușor, iar fratele ei ajută la treburile mai grele, cum ar fi făcutul căpițelor de fân.

“Ei, îmi place… e musai (râde). Tot timpul eu am fost asta cu oile, eu și câinii”, spune Nicoleta. Acolo, când e doar ea cu animalele, uneori gândul îi mai fuge la viitorul ei. I-ar plăcea să plece în străinătate, măcar într-o călătorie, dar nu știe când. Viitorul e doar o sumă de ani care nu înseamnă nimic azi, nu-și dă seama dacă suma e prețioasă.  Azi, Nicoleta are liniște.

Ce știe sigur e că nu ar vrea să rămână la animale, “vreau să fac ceva mult mai deosebit, că munca la animale e foarte grea, e frumoasă, dar grea, trebuie să ai tot timpul pe cineva lângă tine, să te ajute. Dacă nu nimeresc un bărbat căruia să-i placă meseria asta, poate el vrea să facă altceva”, spune fata.

E un alt tip de dependență cu care a crescut, nu de familie, ci de lumea masculină, de timpurile în care intenția bărbatului definea intenția femeii. “Cum i-o fi norocul”, concluzionează tatăl și-și pune fluierul între buze, pentru a cânta o melodie.

În ciuda relaxării din vorbe, citești în starea lor că soții Toader iau în calcul că și gemenii ar putea pleca de acasă într-o zi. Asta ar însemna și finalul poveștii lor cu crescutul animalelor.

“Le vând, ce să fac, dacă pleacă și ei. Le mai țin cât pot, că mi-a fost drag de ele să le țin.

Nu se rentează să ții un om, să îi dau 1.500-2.000 de lei pe lună, mai bine țin copilul”, spune el.

“Nu știu ce o să facă, acasă lângă mine aș vrea să-i văd, dar mai știi ce se întâmplă cu lumea asta răsturnată, e ca și carul cu fân”, adaugă mama, cu un nod în voce.

Pentru ea, fericirea înseamnă când ești la tine acasă și asta le-a insuflat mereu și copiilor ei. Mai ales când acasă înseamnă și să fii înconjurat de peisajele pe care le au ei în jur. Dar admite că poate exista un viitor mai bun, în care oamenii să nu mai fie așa munciți cum au fost ei, care nu au nici duminică, nici sărbătoare. Nu știe însă care ar putea fi acesta.

“Le-am zis să meargă pe ce potecă vor, dar pe rând, să nu mă mai lase singură”, spune femeia. Și se ridică, precum ursoaica.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 4

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro