- În Jina, o comună idilică din
Mărginimea Sibiului, tinerii trăiesc între două lumi: posibilitatea de a pleca
de acasă pentru a-și continua studiile și continuarea tradiției generațiilor
dinaintea lor, care s-au dedicat crescutului de animale, o meserie care începe
să fie din ce în ce mai puțin valoroasă și atractivă. - Nicoleta și Nicolae sunt frați
gemeni, mezinii familiei Toader, au aproape 19 ani și sunt singurii din cei 4
copii care au rămas alături de părinții lor, la animale. Decizia lor este un
amestec de datorie și dependență emoțională, înnodate în plasa de farmec a
vieții de la țară. - “Siliți stau”, recunoaște tatăl lor.
- Povestea sinceră a acestei familii,
spusă fără inculpări chiar de către ei, membri a două generații unite de iubire
și despărțite de dorințe, adaugă un unghi neașteptat discuției despre
rezultatele dezastruoase de la testele PISA.
260 de oi sunt în grija celor doi tineri de 18 ani
Localnicii spun că Jina, o comună cu
vreo 4.000 de suflete, din Mărginimea Sibiului, poartă numele unei fete
frumoase, care a trăit aici și arăta ca o zână. Oamenii vor ca frumusețea
traiului liniștit să fie ceva definitoriu în viața lor, așa că de la zână au
ajuns să-și numească locul Jina. Îți spun cu mândrie că ei sunt cei de pe
culmea Mărginimii Sibiului, vatra satului fiind plasată la 900 de metri
altitudine, iar unele dintre pășunile oamenilor ajung și la 2.000 de metri.
În Jina, kilometrii se măsoară în
orele în care îi parcurgi și lumea nu se sfiește să meargă în vizită la vecini.
Comuna e prosperă, străzile sunt asfaltate și casele, cochete, iar parcul de joacă pentru copii e chiar vizavi de cimitir.
Duminica, o dată pe lună, toată lumea care vrea se strânge în centru și primarul citește din ceea ce localnicii numesc „cartea de porunci”:
- am găsit o oaie, a cui e?
- s-au pierdut bani
- s-au pierdut chei de la casă
- vreau să vând o casă, o vacă sau 100 de oi
Aici trăiește și familia Toader.
Nicușor, 53 de ani, și Ileana, 50 de ani, și-au petrecut împreună mai bine de
jumătate din viață și au trăit din crescutul animalelor. Cei doi au patru
copii.
“Aveam doi băieți, am mai vrut o
fată și ne-a dat Dumnezeu gemeni”, își amintește femeia, care din când în când
își leagă mai bine baticul pe cap.
Drumurile unei familii
Cel mai mare dintre băieți a plecat
în Spania acum 11 ani.
“S-a dus, ne-a lăsat, ăștia erau
mici, îi duceam în brațe când făceam fânul, el a plecat, nu a vrut să mai stea.
Am plâns când a plecat, ce să fac”, își amintește tatăl, un bărbat cu mustață,
care vorbește apăsat și repede, cu măsura eficienței gospodarului silit să
termine lucrurile la timp.
Celălalt fiu s-a căsătorit acum un
an. Părinții i-au dat cadou 100 de oi și au sperat că o să rămână lângă ei.
Pregătiseră în spatele casei un spațiu pentru două locuințe, unde și-ar dori să
locuiască măcar doi dintre cei patru copii ai lor. Băiatul a vândut însă oile
și s-a mutat din Jina.
“Nu le mai place munca la animale”,
explică tatăl.
Singurii rămași acasă, gemenii, ar fi trebuit să termine liceul, dacă mergeau la școală. Însă, tinerii s-au oprit inițial la câte 8 clase, făcute la școala din comună, la fel ca părinții lor. Apoi au început un fel de liceu, mai vorbim despre asta.
“Poate ar fi vrut să ne lase să
continuăm școala, dar cine să stea să-i ajute?”, se întreabă Nicoleta cum s-ar
fi descurcat părinții lor fără ei.
“Am zis, hai să stăm să-i ajutăm, să
fim toți și asta e. Am rămas, îi ajutăm, facem ce putem”, rezumă fata
realitatea deciziei pe care au împărțit-o la patru, cu sacrificiul însă la ei
doi.
Conform poruncii de fiecare duminică, care durează de sute de ani în satul românesc, mezinii rămân acasă. După ce toți ceilalți pleacă, cei mici, ultimii disponibili, împlinesc destinul și nevoia părinților, așa cum părinții au împlinit-o la rândul lor. Nimeni nu vrea să facă rău nimănui, așa curge obiceiul.
Și mai e ceva. Nici familia, dar
nici experiențele colegilor nu o fac pe Nicoleta să vrea să ia școala în
serios. Cei doi au colegi care au continuat cu liceul, dar nu au nici un
exemplu de om care a făcut ceva mai mult după asta, o facultate sau un alt fel
de curs. Aici, în lumea bucolică, să te rupi poate părea trădare și inutilitate.
“Noi n-am știut altceva, aici așa a fost, au crescut oamenii cu animale, nu ai unde să lucrezi”, descrie mama singurele lor opțiuni.
“Pe mine, după ce am terminat opt
clase, m-au dus la animale și cei care au făcut zece, tot la animale au ajuns”,
explică femeia logica unei lumi fondate pe credința de a-ți alinia viața
generațiilor dinainte.
Familia mai știe ceva: școala din mediul rural nu-ți oferă cunoștințele pentru ceea ce urmează dacă vrei să ții pasul la un liceu din oraș, “aici, mai mergi o zi, apoi nu mai mergi”.
“Noi așa am crescut, așa am rămas,
la animale. Pentru noi a fost sigur, dar nu știu dacă lor le mai iese”, admite
mama. Soții Toader simt că nu pot să citească în nici o poruncă duminicală cum
e mai bine pentru copiii lor.
Școala începea cu coborâtul oilor
“Generația noastră, cam toți sunt
plecați din sat, ori în străinătate, ori la muncă la animale prin alte părți
ale țării”, spune Nicoleta și înșiră pe degetele de la o mână prietenii de
vârsta ei pe care îi mai are aproape.
În copilărie, pentru cei doi, munca
la animale s-a confundat cu joaca. La 5 ani mergeau la oi și le dădeau în
strungă (unde scoți oile pe rând, pentru muls), apoi, când aveau 7 ani, au
început să le și mulgă.
Se trezeau la 4 dimineața și ziua le
trecea la colibă – așa se
numește stâna în zona lor.
La 7 ani și jumătate, părinții i-au
înscris la școală. “Erau ca măgarii între oi, erau cei mai mari din clasă”,
glumește mama. Dar cei doi nu coborau de la colibă până nu terminau treaba.
“Începea școala și noi mai stăteam o
săptămână, două la oi, după aia veneam la școală”, spune Nicoleta. După ce
pregăteau animalele, cei doi își ajutau părinții să strângă prunele, să nu vină
ursul să le mănânce.
Dar ursul venea oricum.
Amintiri cu ursoaica și puii
Într-o zi, pe când Nicolae avea 12
ani, era cu oile pe câmp și a adormit. Când s-a trezit, jumătate dintre oi
lipseau, a plecat să le caute, dar în loc să găsească oile, s-a întâlnit cu o
ursoaică având doi pui. Și-a împins picioarele în pământ să nu se clintească
din loc și a zbierat cât l-au ținut plămânii. Ursoaica s-a înfipt și ea în
pământ și s-a ridicat în două labe în fața lui, apoi s-a dus după puii care se
speriaseră de strigătul lui. Într-un final, băiatul a găsit și oile și totul a
rămas o poveste pe care o spune acum cu zâmbetul pe buze.
Spaima de urs e una dintre fricile
mărunte cu care se trăiește aici. Urșii și lupii atacă oile în fiecare an.
“Când vin, bate un pic inima în tine mai tare, dar ce să faci?”, se întreabă
Nicoleta. Ursoaica ar fi fost în stare de orice, nimic nu e mărunt în fricile
lor.
Tata intervine: “Eh, frică. Când
vin, urlii la ei, așa le dai putere și câinilor. Strigi la câine – Ține ursu! Țoni, mă, nu-l lăsa!”.
Munca la animale – o altfel de lecție
Munca la oi e grea în orice anotimp,
povestesc cei doi frați. Vara trebuie să le faci fân, să ai cu ce să le
întreții iarna și să le mulgi. Iarna, din februarie, când încep să fete,
trebuie să ai grijă să nu moară mieii, să nu înghețe de frig, să fii acolo când
se nasc, să îl pui să sugă, până când se descurcă singuri.
“Animalele te fac să te simți bine, sunt blânde, aici e liniște. E o plăcere să te uiți la ele cum mănâncă, vin la tine, e chiar plăcut. Asta e cel mai plăcut, că nu ai nici un stres mare, e doar muncă fizică”, spune Nicoleta despre ceea ce animalele îi oferă la schimb.
Așa au trecut cei opt ani de școală
și la vârsta adolescenței, cei doi frați puteau deja să aibă singuri grijă de
cele aproape 300 de oi ale familiei.
Totuși, cei doi s-au înscris la un
liceu privat, sunt acum în clasa a XII-a, dar spun că nu au participat
niciodată la ore. E un liceu privat din Craiova, familia nu dă mai multe
amănunte, discutăm despre o instituție de educație fantomă, un alt subiect de
la PISA până la Craiova și înapoi.
“M-am gândit odată că m-aș putea
duce pentru Bac și să continui facultatea, dar trebuie să iau ceva meditații ca
să iau și Bac-ul”, spune tânăra.
“Dar nu m-au încurajat nici ai mei, du-te, fata mea, și dă de Bac. Ei n-au fost și de asta nu m-au încurajat. Nu știu ce să fac, încă mă mai gândesc”, adaugă Nicoleta.
Câteva
luni pe an, cei doi fac cunoștință și cu un alt fel de muncă, atunci când merg,
pe rând, la București să vândă produse tradiționale într-un supermarket. Acolo
spun că au cunoscut munca psihică și stresul.
În
vară, au făcut împreună școala de șoferi și și-au luat permisul, pentru că
și-au dat seama că în ziua de azi ești dependent de mașină dacă îți dorești să
pleci undeva.
Amintiri din băncile
școlii
Tinerii se mai întâlnesc cu foștii
lor colegi la nunți, la majorate, unde se așază cu toții la o masă și privesc
la anii în care erau elevi. “Am fost o clasă foarte unită, ne aducem aminte, că
îți dai seama, ne e dor. Făceam tot felul de sporturi și ne jucam toți acolo,
era foarte frumos”, își amintește Nicoleta de comunitatea pe care nu o poate
defini, însă îi lipsește.
Când mergea la școală, ea juca
handbal, iar Nicolae, fotbal. Încă păstrează toate diplomele pe care le-au
primit la serbările de final de an. Aproape mereu erau premianți. Nicolae are
și o medalie de la un concurs de cros, când a câștigat locul al doilea.
Îi întreb dacă le-ar fi plăcut să
facă o carieră din sport. Nicolae ezită. Spune că îi e dor de fotbal, dar că nu
mai are timp să joace. Nicoleta are însă o altă pasiune, descoperită tot în
clasele mici. Aduce o mapă cu portrete făcute de ea, în creion și umple masa
familiei cu ele. Din portretele ei ne privesc toți oamenii care i-au trecut
prin viață.
Fata spune că ar vrea să ia niște cursuri de desen, “să ajung undeva departe dacă pot”.
Între timp, ea merge cu oile pe
câmp, că e mai ușor, iar fratele ei ajută la treburile mai grele, cum ar fi
făcutul căpițelor de fân.
“Ei, îmi place… e musai (râde).
Tot timpul eu am fost asta cu oile, eu și câinii”, spune Nicoleta. Acolo, când
e doar ea cu animalele, uneori gândul îi mai fuge la viitorul ei. I-ar plăcea
să plece în străinătate, măcar într-o călătorie, dar nu știe când. Viitorul e
doar o sumă de ani care nu înseamnă nimic azi, nu-și dă seama dacă suma e
prețioasă. Azi, Nicoleta are liniște.
Ce știe sigur e că nu ar vrea să rămână la animale, “vreau să fac ceva mult mai deosebit, că munca la animale e foarte grea, e frumoasă, dar grea, trebuie să ai tot timpul pe cineva lângă tine, să te ajute. Dacă nu nimeresc un bărbat căruia să-i placă meseria asta, poate el vrea să facă altceva”, spune fata.
E un alt tip de dependență cu care a
crescut, nu de familie, ci de lumea masculină, de timpurile în care intenția
bărbatului definea intenția femeii. “Cum i-o fi norocul”, concluzionează tatăl
și-și pune fluierul între buze, pentru a cânta o melodie.
În ciuda relaxării din vorbe,
citești în starea lor că soții Toader iau în calcul că și gemenii ar putea
pleca de acasă într-o zi. Asta ar însemna și finalul poveștii lor cu crescutul
animalelor.
“Le vând, ce să fac, dacă pleacă și
ei. Le mai țin cât pot, că mi-a fost drag de ele să le țin.
Nu se rentează să ții un om, să îi
dau 1.500-2.000 de lei pe lună, mai bine țin copilul”, spune el.
“Nu știu ce o să facă, acasă lângă
mine aș vrea să-i văd, dar mai știi ce se întâmplă cu lumea asta răsturnată, e
ca și carul cu fân”, adaugă mama, cu un nod în voce.
Pentru ea, fericirea înseamnă când
ești la tine acasă și asta le-a insuflat mereu și copiilor ei. Mai ales când
acasă înseamnă și să fii înconjurat de peisajele pe care le au ei în jur. Dar
admite că poate exista un viitor mai bun, în care oamenii să nu mai fie așa
munciți cum au fost ei, care nu au nici duminică, nici sărbătoare. Nu știe însă
care ar putea fi acesta.
“Le-am zis să meargă pe ce potecă vor, dar pe rând, să nu mă mai lase singură”, spune femeia. Și se ridică, precum ursoaica.