Lecție de optimism de la trei prieteni care luptă cu dizabilitățile, pandemia de COVID și pierderea locuinței. Dorica, Livia şi Vasile din Torceşti: “Important e să ai pentru ce să te trezeşti”

Acum, în plină pandemie de COVID, Dorica, Livia și Vasile sunt din nou în prag de mutare.

La sfârşitul lui 2019, proprietarul i-a anunţat că vrea să vândă imobilul, are nevoie de bani pentru a-şi îngriji părinţii. Cei trei prieteni trebuie să elibereze casa luna aceasta. Sunt amărâți tare de asta, însă încearcă să vadă partea plină a paharului.

“A fost un gest frumos că am fost lăsaţi să stăm aici, dar inevitabilul s-a produs”, povesteşte Dorica.

“Trag la maşină şi primesc roşii”

“Multe nopţi n-am putut dormi de grijă. Am plâns, că eu plâng. Şi plânsul ăsta a fost lăsat cu un scop. Livia şi Vasile se enervează, înjură. Eu plâng”, continuă femeia de 65 de ani, aşezând ceştile de cafea pe masă. “Şi am plâns mult, mult”.

Dorica nu mai poate merge din copilărie, din clasa a patra. “Mama n-a vrut să mă vaccineze de poliomielită. M-am îmbolnăvit şi am rămas aşa”.

De-a lungul anilor, Dorica a stat prin multe locuri, cămine sau centre.

La Odobeşti i-a plăcut cel mai mult. Pentru că putea munci. A învăţat croitoria. Într-o bună zi, s-a trezit cu o ucenică lângă maşina de cusut, o fată nou-venită, care s-o ajute cu materialele. Era Livia.

Recomandări

De ce nimeni nu poate prezice strategia Trump 2.0 privind Ucraina

Am fost şi prin Ialomiţa, şi prin Brăila, şi prin Galaţi, şi prin Neamţ, şi la Odobeşti… Acolo am stat cel mai mult. Dar de la un timp, e greu să te muţi dintr-un loc în altul. Anii…

Dorica Caras:

“Pe Vasile îl cunoşteam mai demult. Când ne-am mutat toţi trei la Torceşti, nu mă gândeam că vom sta aici atâta vreme. Am ajuns să cunoaştem oamenii, ei să ne cunoască pe noi. De exemplu, nu cumpăr roşii, că mai vine câte cineva să-i trag ceva la maşină şi îmi aduce în schimb roşii sau ardei sau ce are el prin grădină”, râde Dorica.

Maşina e de tip Singer, cu pedala pusă pe masă, pentru ca Dorica să o apese cu mâna, nu cu piciorul.

Atelierul lui Vasile

Vasile are şi el atelierul lui, în curte. Meştereşte un blat de masă cu rotile, “pentru noi, să umblăm mai uşor cu masa, să nu ne mai împiedicăm de ea”. De obicei, lucrează la scaunele lui cu rotile, toate trebuie adaptate, pentru a putea umbla cu ele. Cu mulţi ani în urmă, a fost electronist, dar a suferit un accident de muncă. Şi-a pierdut întâi picioarele, apoi, ceva mai târziu, familia.

La 70 de ani, Vasile e mândru că a renunţat complet la băutură: “Acum poţi să bei lângă mine şi nici nu mă uit. Nu mai vreau. Gata! Îmi veneau, aşa, tot felul de gânduri despre moarte, mi-era frică. Acum nu îmi mai e. Nu ştiu dacă e bine sau rău”.

Recomandări

Cu banii la vedere. PSD a cheltuit 90% din suma totală pusă la bătaie de candidații la Președinție în prima săptămână de campanie

“Arăţi şi tu mai vesel, mai curăţel”, îl laudă Dorica, din pridvorul casei. Atelierul lui Vasile are tot ce vrei: freză, aparat de sudură, şurubelniţe, cleşti şi chei.

“Important e să ai pentru ce să te trezeşti. Să zic dimineaţa: azi o să lucrez la blatul de masă”, spune Vasile, montând o rotiţă. “De aceea mi-am şi cumpărat scule, să nu mai umblu prin sat, cu cerutul. Că o dată poţi să ceri să-ţi taie o ţeavă sau să-ţi dea nişte şuruburi, dar, dacă vii mereu, se supără omul”.

Cinci câini la fel şi diferite găini

Dorica e din Suceava, Vasile e din Bucureşti, Livia e din Constanţa. Asta nu reprezintă vreo piedică, în termeni de prietenie. Fiind moldoveanca familiei, Dorica e cea care găteşte: “Când fac sarmale, îi pun să ghicească, uitându-se la oală, câte sarmale sunt înăuntru. Premiul e o sarma în plus”.

Vasile, care are un cărucior cu motor, face cumpărăturile mari, la Iveşti, în comuna vecină. Livia are grijă de casă şi de vietăţile din ogradă. Adică de cinci câini, trei pisici, nouă cocoşi şi nenumărate găini.

“Le-am dat nume şi găinilor, aproape la toate. Uite-o pe aia, e Moţata, mereu o pun să facă baie cu apă rece, cade cloşcă prea des. Iar puiul ăsta vine după ou fiert”, arată Dorica, mustrătoare, spre un şmecheraş cu pene pestriţe şi început de creastă. “Lui nu-i place mălaiul, doar oul”.

Recomandări

Infractori prinși cu ajutorul inteligenței artificiale. Profesor dr. Vlad Niculescu Dincă: Trebuie să înțelegem aceste „unelte”, altfel există un risc real să fim toți tratați ca suspecți | Interviu

Indisciplinate, unele găini depun oul în afara cuibarului, aiurea, prin curte, apoi se întorc şi îl mănâncă. “Livia tare se enervează când le prinde făcând asta. Le spune proaste şi în toate felurile”, se miră Dorica.

Un om rău este un om care îţi vorbeşte aşa, mai rece. Doar pe oamenii răi mă supăr. Pe Dumnezeu, niciodată, pe El nu trebuie să ne supărăm.

Livia Vulpe:

Pe câini, Livia îi iubeşte fără rezerve, nu are nimic să le reproşeze: “Am grijă de ei ziua, ei au grijă de noi noaptea”. Patrupezii seamănă între ei, pentru că au fost trimişi cadou de prieteni şi cunoscuţi după ce a murit căţelul Doricăi.

Ideea era ca pierderea să fie măcar parţial compensată, prin înlocuirea câinelui dispărut cu nişte sosii. N-a funcţionat, dar familia de prieteni a decis să păstreze pachetele care dădeau din coadă. “Doar nu era să-i trimitem înapoi, în adăposturi”, oftează Dorica.

Polemici despre mască şi COVID-19

Pandemia nu a schimbat prea multe din rutina zilnică a celor trei prieteni. “Izolarea nici nu am simţit-o, că ies rar din ogradă, atât de rar că urlă câinii după mine, că nu mă mai întorc. Am fost anul trecut la dentist şi cam atât. Totuşi, teama am simţit-o”.

Dorica îşi face griji pentru Livia şi Vasile, ei ies mai des, umblă prin magazine. “Livia poartă masca în magazin, dar, până ajunge acasă, o scoate. Zice că se sufocă, poftim! Iar Vasile se uită mereu la ceilalţi, ăla de ce nu poartă şi-mi zice mie să port, că e poliţist. Măi, lasă-l pe el, pune tu masca pe bot şi vezi-ţi de treabă”. Cam aşa decurg discuţiile despre starea de aleră în familia de la Torceşti.

Sigur, nu lipsesc polemicile pe tema: există sau nu există? “Ne certăm pe COVID, ca toată lumea. Dar de făcut, facem ce trebuie. Îi bat eu la cap să-şi pună măştile. Virusul ăsta pare că a scos ce-i mai rău din oameni, unora prea puţin le pasă de ceilalţi, nu se gândesc că, dacă ei nu sunt bolnavi, pot să-i îmbolnăvească pe alţii”, spune Dorica.

Ea e categorică. “Mama a avut 12 copii şi şase au murit de mici, din lipsa medicamentelor sau a vaccinurilor. Cum să refuzi să mergi la spital, să te protejezi?”.

Vasile bate în retragere: “N-am spus că nu există virusul, dar poate că se exagerează, se mai şi minte. Sigur că trebuie să ţii distanţa, să respecţi regulile. Că altfel e inconştienţă. Dar să le respecte şi şefii cei mari, să fie reguli pentru toţi”.

Meşterul s-a tras la umbra pridvorului. Şapca nu-i mai e de-ajuns. Unul din câini moţăie sub scaunul Doricăi. Livia a reuşit să prindă una dintre pisicile leneşe şi o ţine la poze.

“Bine că nu mai beau. Că beam de toate. Şi gaz am băut”, se amuză Vasile. “Păi, gaz se dădea la copii, să-i scape de limbrici. Se muia o bucăţică de pâine în gaz…”, răspunde Dorica. “Nu, mie mi-a dat tata un păhărel. Şi l-am dat pe gât…” Vasile mimează cum se îneacă. “Dacă aprindea cineva un chibrit lângă tine…”, dă din cap Dorica.

Visul de a avea o baie

Bagajele pe care le duc după ei Dorica, Livia şi Vasile nu sunt puţine şi nici banale. Acum le vor aşeza într-o altă casă, în acelaşi sat, de care, vrând, nevrând, s-au ataşat. Un om din Torceşti a acceptat să le vândă o locuinţă în rate.

“M-am rugat mult pentru asta şi uite că s-a putut. Doar că, deocamdată, n-am rampă şi nu pot să intru în casa nouă”, explică Dorica. Ea s-a rugat şi pentru o baie, să facă o baie în cadă, să aibă apă în casă şi la bucătărie. “N-am renunţat la visul ăsta. E prea frumos”, surâde Dorica, mai mult din ochi.

Preţul casei unde stăm acum e prea mare. Ar fi trebuit să mâncăm mai puţin, să ne încălzim mai puţin la iarnă.

Vasile Belciug:

Liviei i-ar plăcea să aibă unde spăla vasele mai uşor, “să nu mai car atâtea ligheane, unul pentru săpunit, unul pentru clătit”. S-a născut fără o parte dintre degetele de la mâini şi fără labele de la picioare. A fost abandonată în maternitate.

“La cămin la Odobeşti, au vrut să mă trimită la Bucureşti, să-mi pună proteze. Dar erau prea complicate, ca nişte ghete, cu multe găuri pentru şiret. Mă simt mai bine pe picioarele mele”, spune Livia. “Pe călcâiele tale”, se aude Dorica. “Pe câlcâiele astea pe care le am”, se corectează Livia, roşind ca o elevă prinsă cu copiuţa.

Ăsta e stilul Doricăi, Livia îl ştie de când a întâlnit-o prima oară, la Odobeşti. “Eram încăpăţânată, nu vorbeam, nu mâncam, schimbasem locul şi nu mă obişnuisem”. “Stătea numai cu spatele la noi”, îşi aminteşte Vasile.

“Şi cum te-a convins Dorica să mănânci, Livia?”, “Cu indiferenţa am convins-o”, susţine Dorica. “Da”, o aprobă Livia, “Dori a zis: mănâncă, nu mănâncă, na…”.

Dorica insistă că nu a zis “nimic, dar absolut nimic”, atunci, la începuturi. Şi tăcerea asta de stâncă a determinat-o pe Livia să se sprijine cu toată încrederea de ea.

Cine doreşte să-i ajute pe Dorica, Livia şi Vasile să-şi amenajeze noua locuinţă în funcţie de nevoile lor poate lua legătura cu redacţia Libertatea, la adresa libertatea@ringier.ro sau poate dona în contul Doricăi Caras, deschis la CEC Bank, cod IBAN: RO10 CECE C001 9463 5578 3616.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 14

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro