1 comentariuFlorina Olariu este o tânără energică, de 25 de ani, ale cărei fraze se termină deseori în zâmbete largi. Am văzut-o prima dată în martie, pe scena Galei Tinerilor Instituționalizați. Vorbea atunci cu mândrie și entuziasm despre scurtmetrajul pe care l-a realizat și care tocmai fusese proiectat la Cinema Elvira Popesco din București. Două luni mai târziu, ne-am întâlnit într-o cafenea, unde mi-a povestit cum a ajuns să facă un scurtmetraj despre o experiență pe care și-a asumat-o public: abuzul sexual suferit în copilărie. Filmul Florinei a fost realizat în cadrul unui proiect condus de artista Alina Șerban.
Copilăria și Albă ca Zăpada, descoperite la 7 ani
Florina a intrat prima dată într-un centru pentru copii instituționalizați la vârsta de 7 ani. Poliția a luat-o de pe stradă „cu o dubiță mare, albă. Eram la Lujerului, la cerșit, cu sora mea”.
„Nu aveam condiții absolut deloc, trăiam de pe o zi pe alta”, își amintește când se gândește la acea perioadă. Mama ei o trimitea uneori să cerșească, noțiune care la vârsta copilăriei nu avea o definiție exactă.
Tot la 7 ani a întâlnit-o pe Albă ca Zăpada. Era primul personaj din lumea poveștilor cu care Florina intra în contact. Albă ca Zăpada a privit-o de pe pereții centrului și a devenit prima ei prietenă. „De aceea îmi place culoarea galben”, spune astăzi. Este îmbrăcată cu un hanorac galben și în urechi poartă cercei în formă de buburuze.
„Eram mulți, dacă mâncai, era bine”
Viața în orfelinat nu se diferenția prea mult de lumea exterioară: exista o ierarhie clară. Copiii cu dizabilități și cei mai mici ca vârstă erau considerați „mai slabi”.
„Cei mari aveau prioritate, aveau un cuvânt de spus. Eu am avut noroc cu sora mea mai mare, era îngerul meu păzitor – fizic. Dacă nu era ea, nu știu cum aș fi trecut pe acolo”.
A trăit într-un centru de „tip mamut”, cu peste 30 de copii. Acele orfelinate pe care statul român s-a angajat să le desființeze până la finalul lui 2020, dar strategia nu a funcționat. O lege dată în 2022 a venit să întărească obligația de a înlocui centrele de plasament cu zeci sau sute de copii cu alte forme de protecție: asistenți maternali, case de tip familial și familii de plasament.
Florina își amintește că la ea la orfelinat, „dacă apucai să mănânci, erai bine”. Împacheta felia de pâine în două și o mânca așa. „Era bătaie pe pâine și în același timp beneficiam de excursii”, descrie ea paradoxul.
Sunt și momente pe care le-a pierdut în alte camere ale memoriei, la care astăzi, Florina nu mai are cheie. Când nu își amintește câte ceva, spune zâmbind: „Aparent tot ce e greu de digerat am blocat”.
Al doilea centru de plasament, la 11 ani
Timp de patru ani, cât a trăit în primul centru, nu s-a dus în vizită acasă, la familia ei. La 11 ani a fost mutată într-un alt loc și viața i s-a schimbat încă o dată. Treptat, a început să lege din nou un fel de relație cu familia: mama, tatăl și alți cinci frați și surori.
„Nu îi mai recunoșteam sau poate îmi era greu, foarte greu să accept – băi, eu de aici provin?”. S-a gândit apoi că „dacă îți renegi familia, te renegi pe tine cu totul”. Un motto în care crede și astăzi.
A început să-i viziteze periodic. Uneori o zi. Alteori două. Câteodată mai multe, în vacanță. De Crăciun, ducea acasă dulciurile pe care le primea la centru și pe care le păstra special într-un sertar. „Tot timpul exista ceartă (în familie – n.r.) despre cine o să mă ducă înapoi la centru”, rememorează astăzi tânăra.
Familia: „Suntem șase frați, șapte cu cea pe care nu o cunoaștem”
Cel mai apropiat membru al familiei este sora ei mai mare cu cinci ani, despre care spune: „M-a tras după ea, și la propriu, și la figurat”. Este sora cu care a ajuns în primul centru de plasament.
Mai are contact și cu un frate mai mare, pe care, deși nu vorbește prea des, știe că se poate baza oricând are nevoie. „Omul ăsta e spatele meu”. Îl alintă „ursul”. El și soția lui sunt alte două persoane pe care le numește – cu dragoste și respect – familia ei.
Sora și fratele ei „sunt stabilitatea pentru mine”. Se roagă pentru ei, în fiecare seară, așa cum se roagă și pentru o altă soră pe care n-a cunoscut-o niciodată. „Am aflat de ea târziu. Este un mister pentru mine”.
„Au fost momente când am detestat-o pe mama, dar cu timpul am înțeles”
Despre relația cu mama ei, Florina vorbește cu maturitate despre limite, acceptare și iertare. „Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am reușit să pun niște limite și sunt mândră că am reușit asta”. Face o pauză. „Au fost momente în care pot spune că am detestat-o, dar cu timpul am înțeles că am o singură mamă și asta e, alta nu am și trebuie să o înțeleg și pe ea. Eu am un respect pentru ea, care e de neînțeles, poate”. Din nou pauză. „Am niște urme pe față din partea ei, pe care eu trebuie să le port, din păcate, toată viața”.
Mai are și alte urme, pe care le poartă în suflet. Când era adolescentă, i-a spus mamei că suferise un abuz sexual. „Ai dovezi?”, a întrebat-o. „Să auzi așa ceva din partea părintelui este lucrul cel mai dureros”. Suferă când se gândește că mama ei nu i-a spus niciodată măcar un „îmi pare rău pentru ceea ce ți s-a întâmplat”.
Dar „descurajarea a fost temelia pentru ca eu să mă pot ridica”, spune Florina astăzi.
Cealaltă familie: educatorii
Pe lista familiei ei, un loc important îl au Gabriela și Cătălin, pe care-i numește „părinții mei spirituali”.
Cătălin este educatorul care a învățat-o multe lucruri, mai ales „într-o lume în care ni se cere să ne schimbăm pentru a fi acceptați de ceilalți, renunțând la noi în final”. Acum este colegă cu el la centrul în care l-a cunoscut.
Gabriela este soția lui Cătălin, care i-a devenit prietenă și confidentă pe parcursul anilor.
„Am stat 8 ani aici, anii în care m-am format”
Despre al doilea centru, unde a ajuns la vârsta de 11 ani, spune că a fost „lux”. Stăteau doar câte patru copii în cameră. În plus, „aveai momente de masă, reguli clare”. Uitându-se în spate, Florina nu crede că, dacă ar fi rămas în familia ei, ar fi avut parte de aceeași organizare.
„Și pe copii îi învăț la fel: fără reguli nu poți trăi”.
Și-a dorit dintotdeauna să lucreze cu copiii, dar decizia de a se face educatoare a luat-o când era în liceu și s-a întrebat ce vrea cu adevărat de la viața ei. Și-a găsit răspunsul singură. „Vreau să fiu cineva, nu ceva”.
Astăzi este educatoare în Centrul de plasament Sf. Marcellin Champagnat, din care a plecat în urmă cu 6 ani, la vârsta de 19 ani.
Pasul spre independență, alături de surorile catolice
Când era în clasa a XII-a, a plecat din centrul în care trăia și s-a mutat la „surori”. Surorile sunt, de fapt, măicuțe catolice, pe care le-a cunoscut prin centrul unde locuia. Au fost cele care au găzduit-o, au ghidat-o și i-au oferit terapie. A locuit la ele, în Casa pentru tinere „Bartolomea” a Asociației Sf. Capitanio și Geroza, aproximativ 5 ani.
„Era o casă oferită doar fetelor, de preferat peste 18 ani, să facă pasul spre independență”.
„Era ca și cum am început viața: cum e să stai singur, cum e să-ți gătești, cum e să-ți drămuiești fiecare ban”, își amintește pașii prin care a trecut ca să devină o tânără independentă.
Despre măicuțele catolice spune că i-au insuflat mai multe valori după care se ghidează și astăzi: „credința în Dumnezeu, în ideea de a merge la biserică, de a fi bun cu ceilalți și de a nu judeca persoanele de lângă tine”.
Au mai învățat-o și o lecție care i-a intrat încet, încet în fire, aceea de a fi recunoscătoare pentru ceea ce are. „Nu mă pot bucura de nimic, dacă nu e muncit și de mine”, spune acum.
În cei cinci ani pe care i-a trăit la Casa Bartolomea a învățat o altă „temelie” de bază: aceea de a nu risipi. Timp, mâncare, sentimente.
Munca și reziliența
Primul job cu carte de muncă l-a avut în vara după bacalaureat, într-un supermarket. A mai lucrat și înainte, ca babysitter, job pentru care are, de asemenea, o diplomă. A vrut însă ca locul de muncă să-i aducă mai multă satisfacție, așa că în aceeași vară – în care lucra la supermarket – și-a depus actele la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din București.
Necunoscutul spre care pășea a speriat-o. S-a întrebat atunci, de mai multe ori: „Cum o să fac?”, „Cum o să mă integrez?”. Era un alt început de drum, ca multe altele din viața ei, în care nu cunoștea pe nimeni. A reușit însă să „intru în contact cu mine”.
O experiență pentru care spune că ar merita chiar să repete facultatea.
Și-a dat licența în timpul pandemiei, o perioadă în care s-a solidificat în ea noțiunea altei valori pe care acum o poartă inclusiv pe piele, printr-un tatuaj: reziliența.
Tema pe care și-a ales-o pentru lucrarea de licență se referă, în esență, la munca ei – „Importanța implicării socio-afective a echipei pluridisciplinare în relația cu copiii (post)instituționalizați”. Altfel spus, importanța și nevoia ca educatorii să fie în primul rând oameni.
„Educația este colacul de salvare, pentru mine chiar asta a fost”
La centrul în care lucrează acum, același din care pleca în urmă cu 6 ani, copiii sunt organizați în case cu nume de țări. În „Grecia”, acolo unde lucrează, sunt 8 copii cu vârste cuprinse între 6 și 18 ani.
„Eu am stat în casa Austria, era vecină cu casa Grecia, unde lucrez acum”, spune cu entuziasm și mândrie.
Practic, munca ei la centru presupune să-i ajute pe copii la teme, să meargă după ei la școală, dar și alte activități în centru, sau excursii. Există și o parte birocratică, în care scrie rapoarte despre ceea ce face.
La început a fost voluntară în centru, iar de mai bine de doi ani este angajată.
Vreau să-mi cos sufletul prin a oferi ceva bun din ceea ce am primit și eu din partea altora. E ca un fel de recunoștință pe care o am și vreau să o dau mai departe. Mi-am dat seama că relația pe care am avut-o cu educatorii și surorile (catolice – n.r.), cu familia, chiar, fiecare a contribuit semnificativ la cine sunt azi – și le mulțumesc.
Florina:
Abuzul și vindecarea
Anul trecut, Florina a scris un scenariu pentru un scurtmetraj, despre abuzul sexual pe care l-a suferit în copilărie. A ales să vorbească despre asta pentru că „aș vrea să se înțeleagă că nu ne definește doar trecutul, ci pe noi ne definește ceea ce noi alegem să ne definească”.
Nu noi ne alegem familia, nu noi ne alegem anumite întâmplări, dar noi ne alegem cum ne prezentăm acum și în viitor. De aceea am făcut pasul ăsta, pentru a le spune copiilor că, dacă treci prin așa ceva, nu este vina ta. Și să ceară ajutor.
Florina, educatoare:
A ajuns să se vindece și prin intermediul artei, după ce a cunoscut-o pe artista Alina Șerban, care, în perioada noiembrie – decembrie 2022, a susținut ateliere de storytelling și filmări cu peste 35 de tineri instituționalizați. În urma acestui proiect numit „Fără frică”, tinerii au realizat mai multe scurtmetraje, bazate pe poveștile lor de viață. Florina se numără printre creatori.
„Nu vreau să las un ecou în urma mea, dar dacă las o șoaptă pentru o persoană, eu mă simt împlinită”, spune tânăra.
Și Alina Șerban este un model pentru ea. „A fost ca o ancoră.” Asta pentru că datorită faptului că a cunoscut-o pe Alina, a putut să-și exprime durerea într-un mod artistic. „M-a ajutat să mă reconectez la mine, chiar a mișcat ceva în mine”.
Rezultatul pe care eu l-am obținut este în urma unui proces și în urma unui ajutor pe care l-am primit din partea mai multor persoane. Nu aș putea spune că am reușit singură.
Florina:
„M-a primit mama acasă și m-am simțit copil cu ea”
Acum, își dorește „să trăiască momente mai fericite decât cele din copilărie”.
Un astfel de moment a avut loc recent, de Paște, când a vizitat-o pe mama ei. „M-a primit acasă și m-am simțit copil cu ea. «Hai, îți pun în castron să mănânci!»”. Și-a zis „uite ce bine, deși adult, să mă simt măcar o dată copil cu ea. Cu asta rămân”.
De câteva luni, Florina locuiește singură, cu chirie. „Casa pentru mine e unde sunt cărțile mele. Visez la un moment dat să am un pat suprapus, sus cărți, pe laterale cărți. Un fel de pat inclus în bibliotecă”, descrie și îl desenează cu degetele în aer.
În timpul liber, uneori scrie poezii cu rimă albă, „sentimente puse pe hârtie”. La finalul discuției noastre, scoate o agendă și spune că va mai rămâne în cafenea să scrie.
„Cred că lucrul cel mai important e să fii tu și să muncești; chiar și când nu ai încredere, să spui – mai pot un pic”.