Portretele oamenilor din linia întâi, în aproape doi ani de pandemie. Cei care salvează, cei care schimbă, cei care educă, cei care împărtășesc

Mediatorul sanitar care a dus rata de vaccinare la 96% în comunitatea de romi din Bălnaca

Ramona Varga are 41 de ani. De 18 ani, este mediator sanitar pentru comunitatea de romi din satul Bălnaca, comuna Şuncuiuş, judeţul Bihor. 

Ramona Varga s-a născut acolo, în comunitatea din Bălnaca, a făcut şcoală şi apoi s-a întors ca să aibă grijă de oamenii ei. În ultimii doi ani, pandemia i-a adus pe mulți înapoi din diaspora pe uliţele sărace, iar Ramona a fost cea care s-a ocupat de medicamentele bolnavilor cronici aflaţi în carantină, de hrana celor izolaţi, de bunăstarea celor care se temeau. 

„Rolul principal însă, când a apărut pandemia, a fost să le explic cum trebuie să se protejeze. Ei vedeau la televizor ce se întâmplă şi erau destul de speriaţi. Avusesem şi un caz cu o doamnă din Şuncuiuş, care a decedat din cauza virusului. Lucra la CEC şi toată lumea o ştia. Am vorbit mult cu ei, dar să ştiţi că şi-au învăţat bine lecţia. Până acum, noi nu am avut niciun caz de COVID în comunitate“, povesteşte Ramona Varga.

Anul acesta, mediatorul sanitar din Bălnaca a avut însă o misiune încă şi mai dificilă. „Când a apărut vaccinul, le-am vorbit despre beneficiile imunizării: că vor putea pleca fără să fie restricţionaţi şi că certificatul verde îi va ajuta foarte mult. Nu a fost deloc uşor, pentru că, timp de un an, am dus o muncă colosală. Oricum, în comunitate, în fiecare zi vorbim despre igienă, despre bolile cu transmitere, despre afecţiunile sezonului rece şi, în general, despre sănătate. Dar romii sunt foarte reci mai ales când e vorba de vaccinare. Le este teamă“, explică Ramona Varga.

Aşa că a luat iar la pas ulițele. Misiune dificilă, dar Ramona avea un as în mânecă: respectul comunităţii. Ştia cum să facă aşa încât vorbele sale să ajungă direct la sufletul oamenilor, să le dea încredere. Şi a mai făcut ceva: mai întâi, s-a dus chiar ea să se vaccineze. Apoi s-a întors în sat şi le-a spus: „priviţi-mă, n-am păţit nimic!”.

Comunitatea are însă mare încredere în mine, cred că aşa i-am convins. Eu am crescut acolo, am copilărit acolo.

Ramona Varga:

Iar succesul său este unul cuantificabil: din cei 400 de membri ai comunităţii, doar 16 persoane nu sunt încă vaccinate. Asta înseamnă 4%. Iar Ramona Varga s-a gândit deja la o strategie şi în cazul lor.

Primul preot din secţia COVID: „Misiunea mea e mai uşoară cu oamenii bolnavi“

„Ştiţi, boala te face să conştientizezi că totul e trecător. Când vezi că ţi-e viaţa în pericol, îţi dai seama singur că toate pălesc şi că doar veşnicia, întâlnirea ta cu Dumnezeu şi ce vei lăsa în urmă contează. Chiar şi spovedaniile sunt mult mai sincere“, spune părintele Dorian Oprişor. Are 31 de ani şi slujeşte la biserica din curtea Spitalului Victor Babeş din Timişoara, unul dintre cele mai mari spitale COVID din vestul ţării. 

Cea mai importantă slujbă a sa nu este însă în spatele altarului din casa Sfântului Mina, ci pe holurile spitalului de boli infecţioase.

Dorian Oprişor e primul preot care a intrat în zona roşie a pacienţilor bolnavi de COVID. A făcut-o aşa, nesolicitat de nimeni, doar pentru că a înţeles că asta trebuie să fie misiunea sa: să fie aproape de sufletele celor vulnerabili. 

Nu mi s-a părut niciun moment că fac ceva deosebit. Singura diferenţă – că trebuia să port costumul special de protecţie.

Părintele Oprișor:

Abia când a început să fie asaltat de jurnalişti cu solicitări de interviuri şi tot felul de filmări a aflat că, de fapt, el era primul preot din România care intrase în zona roşie dintr-un spital COVID. „Am fost şi dezamăgit, şi şocat“, spune el.

Pentru părintele Oprişor, cea mai mare minune este însă atunci când reuşeşte să le aducă liniştea celor bolnavi. Ca atunci când l-a cunoscut pe domnul acela extrem de speriat de pe secţia de ATI. Sărmanul nu se îmbolnăvise niciodată, iar COVID-ul îl adusese direct la terapie intensivă. Avea saturaţia de 93, valoare perfect funcţională, dar tot striga la asistente că nu poate să respire. 

„Cred că am discutat cu el două ore, i-am citat mult din Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, despre dragoste şi despre bunătate. La final, mi-a spus: «Părinte, acum parcă sunt pregătit să-l văd pe Hristos. Nu-mi mai e frică de moarte, nu-mi mai e frică de nimic». L-am lăsat atât de liniştit încât domnul doctor Musta m-a rugat să mai vin pe la el, pentru că, în mod inexplicabil, i-au ieşit analizele foarte bine. A murit. Dar a murit atât de împăcat“.

Medicul ATI decorat pe Iohannis: „Ar fi trebuit premiat ATI Suceava, nu o persoană. Terapia este o muncă de echipă“

Alina Nistor, specialist în secţia ATI de la Spitalul Judeţean de Urgenţă Sf. Ioan cel Nou din Suceava, a fost unul dintre medicii decorați de preşedintele României de Ziua Națională. Alina a primit Ordinul Meritul Sanitar în grad de Cavaler. 

„Am fost foarte surprinsă de această decoraţie. Pentru mine, terapia este o muncă de echipă, nu e munca unui singur om. Ar fi trebuit premiat ATI Suceava, nu o persoană“, spune specialistul.

Pentru Alina Nistor, anul 2021 a fost unul dintre cei mai grei din cariera sa. „Au fost mari tragedii în familiile multor suceveni. Şi noi am suferit alături de ei. Cu fiecare bolnav pe care l-am pierdut. Şi, din păcate, am pierdut mulţi pacienţi anul acesta“, mărturiseşte. Valul IV al infectărilor cu COVID a adus secţia ATI de la Spitalul Judeţean din Suceava înapoi la disperarea şi la haosul din primele luni de pandemie. 

Din secţia sa, au plecat în acest an prea mulţi pacienţi tineri. Nu sunt doar cei care încă nu s-au vaccinat – Suceava se află în coada clasamentului privind rata de vaccinare. Sunt cei care fie au ignorat semnele bolii, fie nu s-au îngrijit de celelalte afecţiuni pe care le aveau. Dar Alina Nistor nu s-a ocupat doar de aceştia. Au mai fost şi pacienţii de urgenţă, iar aici numărul lor a rămas la fel de mare ca înainte de pandemie. 

„Suntem printre primele judeţe din ţară ca număr de accidente, vă daţi seama câte traume vin“, explică medicul. În plus, tot în spital au ajuns şi pacienţii pe care trecerea prin boală i-a lăsat vulnerabili. „Au fost cazuri severe şi încă sunt. Şi e foarte probabil că ne vom confrunta şi anul viitor cu acest lucru“.

Alina Nistor încheie anul cu regretul că, deşi medicii au făcut totul pentru a putea ţine pasul cu informaţiile despre COVID, sucevenii nu au învăţat lecţia primelor valuri şi au rămas reticenţi nu doar la măsurile de protecţie, dar şi la informaţiile pe care ştiinţa le-a oferit. Şi mai are un regret.

Ni se spune că noi suntem vinovaţi că oamenii s-au îmbolnăvit, că noi suntem vinovaţi de evoluţia severă a unora dintre pacienţi şi că noi suntem vinovaţi că unii dintre ei se pierd. Sunt adesea acuzată. Or, noi am făcut mereu tot ce se putea face! Şi profesional, şi uman. Tot ce se putea face în lumea aceasta!

Alina Nistor, medic ATI:

La finalul celui de-al doilea an de pandemie, Alina Nistor nu încetează să spere că România va câştiga, în cele din urmă, lupta cu această boală ticăloasă. 

Învățătoare în pandemie, într-un sat din Brașov: „Aici e mereu o luptă pentru supraviețuire”

Angela Popeia, 33 de ani, a copilărit pe dealurile satului izolat Peștera, din Brașov, la bunica ei. Ea a învățat-o pe bunica ei să citească și asta îi alină astăzi cei 92 de ani ai săi. Își poate citi rugăciuni. Tot de la bunica ei i-a rămas o vorbă care a călăuzit-o mai ales în ultimii doi ani: „Dacă îți pui ceva în gând, cu tot sufletul gândești la lucrul ăla și este un lucru bun, poți să fii sigură că se va realiza”. 

După 12 ani într-o corporație, brașoveanca a ales să fie învățătoare într-o școala din Gârcini, o comunitate săracă de romi. A reușit să-i facă rost de o sobă unui elev. Altora doi le-a adus mașini de spălat, toți au primit haine, încălțăminte groase și rechizite. Pandemia a fost de fapt un act general de solidaritate.

I-ar fi fost jenă să o cuprindă frica de virus când copiilor ei le e teamă mereu, în orice clipă, că li se rup încălțările, că nu au ce mânca, n-au unde să muncească, n-au din ce să trăiască și că nimeni nu-i vede. Pandemie sau nu, acești oameni se luptă în fiecare zi pentru viața lor, spune Angela. 

Când s-au închis școlile, tânăra a știut că orice zi în care unul dintre cei 33 de copii nu vine la școală înseamnă depărtarea de educație. Foarte puțini aveau telefoane mobile cu internet. O tipografie a ajutat-o să tipărească caiete speciale la materiile principale. Le-a făcut mape cu tot ce le trebuia ca să lucreze, a gândit un sistem de culori pentru fiecare materie astfel încât copiii ei, să poată lucra, fără să fie nevoie de supravegherea unui adult.

A avut colegi care au avertizat-o că acolo, în comunitate, cărțile sunt puse pe foc, nu citite, că toate rechizitele vor fi deteriorate. Nimic nu a descurajat-o.

Anul ăsta a continuat să scrie proiecte ca să-i ajute pe cei mai nevoiași dintre ei. „Am găsit o variantă de a le cumpăra cizme și pelerine. Văzând că așa am avut succes și i-am adus la școală, nu în număr maxim, dar dublu față de alte clase, m-a motivat să găsesc soluții”.

Pe final de an, își face bilanțul. Faptul că s-a înscris la programul Teach for Romania a fost cea mai bună soluție pe care o putea lua. Acest program încurajează tinerii profesioniști să intre în învățământ pentru minimum doi ani. 

Când am vorbit cu Angela, se pregătea pentru serbare cu cei 33 de elevi ai ei. Au lucrat la coronițe cu care au decorat clasa. Ea a făcut alte coronițe pe care le-a scos la licitație și, cu banii primiți, elevii au sărbătorit Crăciunul în clasă. Angela se bucură și ea ca un copil. Ca atunci când era de vârsta lor și zburda pe dealurile din jurul casei bunicii. Dealurile ei de azi sunt făcute din prejudecățile celor din jur. Dar Angela este hotărâtă să ajungă în vârf, cu orice preț. 

Asistentul medical pe ambulanţă în București: „Salvarea e ca un virus”

Când a salvat pentru prima dată o viaţă, Mihai Moldoveanu avea doar 14 ani. A găsit un bărbat căzut în staţia de autobuz din faţa blocului în care locuia. Mihai l-a întors pe o parte şi a început manevrele de resuscitare pe care le învăţase cu puţin timp înainte, la cursurile organizate de Ambulanţa Bucureşti, pentru voluntari. În anul în care mama sa a murit, răspunsul lui a fost să caute locuri în care să poată să-i ajute pe alţii. Aşa a găsit ambulanţa. 

„M-am dus apoi şi m-am interesat la spital. Am văzut că trăieşte. După câteva zile, a început să vorbească din nou”, povesteşte Mihai despre prima din sutele de vieţi pe care avea să le salveze. Bărbatul resuscitat de adolescentul de atunci în staţia RATB trăieşte şi astăzi. 

Timp de şapte ani, Mihai, astăzi 22 de ani, a rămas voluntar pe ambulanţă, inclusiv în prima parte a pandemiei. Acum, după ce-a terminat postliceala de asistenţi medicali, este angajat SABIF.

Ajunge la 2-3 cazuri de COVID pe tură, pe lângă celelalte urgenţe medicale, dar au fost perioade când el şi partenerul lui, ambulanţierul Vlad Valentin, mergeau şi la 15-16 cazuri COVID într-o zi. Pe-atunci făceau şi recoltări pentru teste. 

Teama de necunoscut şi frica de boală au fost depăşite doar de satisfacţia de a ajuta. Mihai spune că sunt cazuri, „mai grele sau mai interesante”, care vor rămâne cu el pentru totdeauna. Oameni care „se chinuiau pentru o gură de aer”. Oameni pe care i-a găsit în stop cardiorespirator, pentru că nu au vrut să ceară ajutor la timp, sau pacienţii pentru care simţea că nu se mai poate face nimic, deşi îi ducea la spital. 

Nu îşi împarte viaţa între ture şi timp liber. Se gândeşte la cazuri „24 din 24”. „Nu poţi niciodată să te detaşezi şi nici nu prea vrei. Detaşarea e doar fizică, prin odihnă. Psihic, nu reuşeşti. Nici n-am încercat”. 

În primii ani de voluntariat, Mihai încerca să-şi urmărească toţi pacienţii, să vadă cum au evoluat după intervenţie. Acum, face asta mai rar. În pandemie, volumul de muncă şi stresul s-au dublat, astfel că uneori n-a mai rămas timp şi pentru asta. Dar şi în 2021, pentru cazurile cele mai grave la care a intervenit, s-a interesat la spitale de două lucruri: „dacă au supravieţuit şi ce aveau”. Voia să vadă dacă intuise diagnosticul corect şi, în majoritatea cazurilor, a venit confirmarea.

„Salvarea e ca un virus, e mai rău decât COVID”, glumeşte doar pe jumătate.

Adrenalina, munca sub tensiune psihică, lupta contra cronometru să ajungi la spital, să-ţi stabilizezi pacientul – toate te ţin în priză.

În priză a fost şi în seara de Crăciun, când a intrat pe tura de noapte. Așa cum va fi și în ziua de 1 ianuarie. 

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro