ComenteazăHannah Lane, 28 de ani, lucrează la o cooperativă care se ocupă de înmormântări
Hannah povestește pentru revista ELLE cum a fost martoră la înmormântări pe care le-a organizat și la care a participat doar un membru al familiei. Ea își amintește de un fiu care stătea singur la înmormântarea tatălui său.
Nici măcar mama sa nu a putut să fie acolo pentru a-și lua rămas bun de la bărbatul pe care l-a numit soțul ei aproape 60 de ani, pentru că se considera că s-ar supune unui risc prea mare.
“Este cea mai ciudată perioadă, cea mai întunecată”, spune Hannah.
Înmormântarea celor dragi, îngreunată de pandemie
“Am intrat pentru prima oară într-o casă funerară acum opt ani și mi-a plăcut mult din momentul în care am intrat pe ușă. Oamenii cred că treaba pe care o fac este tristă, dar este surprinzător de plină de bucurie”, crede ea.
Funeraliile sunt la fel de mult despre sărbătoare, precum sunt despre doliu și nu este nimic mai minunat decât să vezi oameni diferiți din viața cuiva, care se reunesc, de multe ori pentru prima dată în ani.
Hannah Lane, pentru ELLE:
Totul este însă altfel acum, multe despărțiri nu mai sunt posibile. Hannah mai spune că lucrează cu crematorii pentru a oferi familiilor opțiuni alternative, cum ar fi transmisiunile live, pentru cei care nu pot participa la înmormântare, din cauza distanțării sociale.
“Este străin și sfâșietor față de orice am experimentat înainte”, spune Hannah.
Lucrătorii-cheie care trebuie să își înfrunte frica pentru a ajuta
“Suntem considerați lucrători-cheie și, prin urmare, eu și echipa mea încercăm să ajutăm fiecare persoană care are nevoie. Uneori mă întind pe pat și mă gândesc, nu pot să lucrez astăzi, dar apoi merg pentru că, la fel ca toți colegii mei, dorința noastră de a ne face treaba corect este mai mare decât teama cu care ne confruntăm”, mai declară Hannah pentru ELLE.
Kathleen Sims, în vârstă de 37 de ani, lucrează la Asociația St. Mungo, pentru oamenii fără adăpost
Kathleen povestește pentru ELLE cum într-o zi obișnuită, în jur de 20 de oameni fără adăpost veneau la biroul lor, iar acum numărul acestora a ajuns la 150 pe zi.
Oamenii erau speriați și flămânzi și noi pur și simplu nu puteam găzdui pe toată lumea. În final, ei spuneau: „Păi, putem atunci să primim doar niște apă?”. Dar am rămas și fără căni pentru a le da apă. Pe lângă o criză de sănătate, aceasta este o criză umanitară.
Kathleen pentru revista ELLE:
Kathleen explică cum lucrează cu autoritățile locale, pentru a lua oamenii de pe străzi și din centrele supraaglomerate și a-i caza, de exemplu, în hotelurile care sunt goale, deoarece nu există turiști, unde pot avea propria lor cameră și se pot autoizola.
“Dar este o imagine în continuă schimbare și de fiecare dată când găsim un răspuns, găsim și o nouă problemă. Centrele de zi se închid deoarece nu putem respecta distanțarea socială în interior, astfel încât oamenii nu pot face dușuri; avem nevoie de un mod de a spăla rufele; nu putem merge nici să cumpărăm mâncarea și apa de care avem nevoie, deoarece magazinele au impus limite pentru câte articole pot fi cumpărate”, prezintă ea o parte din problemele cu care confruntă zilnic.
Principiul după care se bazează este că nu renunță niciodată
Kathleen spune că nu a avut o zi liberă de mai multe săptămâni. Dar vede asta la întreaga echipă, care a preferat să vină la lucru, chiar dacă pentru unii dintre ei asta înseamnă că trebuie să se distanțeze de familiile lor, pentru a nu le pune în pericol.
“Tatăl meu a fost diagnosticat cu leucemie în urmă cu câteva săptămâni și atunci m-am gândi că asta este situația, nu-l pot vedea, pentru că trebuie să lucrez. Dar știu că și el știe importanța a ceea ce fac în fiecare zi, iar asta este important și pentru el”, declară Kathleen pentru ELLE.
Întreaga serie din ELLE, aici.