Povestea de viață a unui nevăzător care de 21 de ani trăiește și simte cu alți „ochi”. „Eu sunt într-o altă lume”

Astăzi spunem povestea accidentului lui Marius, când avea doar 18 ani, lupta lui pentru supraviețuire, durerile atroce și traumele psihice pe care le-a suportat. Este povestea despre viața pe care a fost nevoit să învețe să o trăiască în întuneric și despre cum a găsit noi căi de a “vedea” lumea și a se descurca în ea, cu obstacolele pe care până atunci nu le simțise.

Au trecut 21 de ani de la explozia din cartierul bucureștean Tei, care într-o secundă a curmat viața a șapte tineri, cu vârste între 22 și 31 de ani, și a schimbat-o iremediabil pe a lui Marius Mitrache.

Era mai 1998 când o echipă de muncitori a venit la blocul în care locuia Marius pentru a monta niște cabluri. Tatăl său era mecanic și avea cheile de la subsolul blocului. Așa a ajuns Marius cu ei în fața ușii de la subsol. A descuiat ușa, au intrat cu toții, muncitorii în față, Marius în spatele lor, au făcut câțiva pași și într-o fracțiune de secundă întreaga încăpere a luat foc.

“Norocul meu e că eu am rămas în spate, altfel nu supraviețuiam”, spune Marius

Recomandări

Rezultate prezidenţiale Republica Moldova – Turul doi: S-au închis secțiile de votare

”Ei s-au dus în Adăpostul de Luptă Antiaerian (ALA) și acolo se pare că era o acumulare de gaz. Patru au murit pe loc, doi în Olanda, unul în Israel. Eu și încă un băiat am supraviețuit, am fost trimiși în Israel de firma unde lucrau băieții”, își amintește Marius acum, la 39 de ani, tragicele momente care i-au schimbat cursul vieții.

A avut arsuri pe 60% din corp, focul i-a ars ochii

Medicii au fost rezervați când au vorbit de șansele lui de supraviețuire. Dar Marius a luptat și a rămas în viață.

Adevăratul șoc l-a trăit când și-a revenit din comă și a aflat că focul i-a ars atât de puternic ochii încât nu va mai putea vedea vreodată. Ochiul stâng i-a fost extirpat și înlocuit cu unul de sticlă, iar funcțiile ochiului drept le-a pierdut complet.

După luni de intervenții dureroase pe corpul ars, rănile i s-au vindecat și medicii din Israel l-au trimis înapoi în România. A rămas, însă, cu o uriașă ”cicatrice” psihică, cu o traumă pe care niciun specialist nu a venit să i-o aline.

„Nimănui nu-i pasă cu adevărat dacă te descurci sau nu”

Revenit acasă, a trebuit să învețe să trăiască fără lumină, culoare și forme, să învețe într-un alt mod, să meargă printre obstacole.

Recomandări

Cifrele din spatele alegerilor pentru desemnarea noului președinte al României: peste 22 de milioane de buletine tipărite și o sută de mii de ștampile

“A fost foarte multă suferință, am avut traume psihologice, a fost îngrozitor. Pur și simplu mi-am pierdut vederea. A trebuit să învăț alfabetul Braille – e foarte greu sistemul tactil prin care învață nevăzătorii -, să folosesc calculatorul cu vocea”, spune Marius.

„Nu ai consiliere psihologică, dacă te descurci, bine, dacă nu, nu.”

Spre deosebire de cei care nu au văzut niciodată sau și-au pierdut vederea de la o vârstă fragedă, Marius își imaginează lumea și obiectele din jurul lui cu ajutorul informațiilor și a sunetelor.

“Era serialul Seinfeld, nu mai vedeam, eu ascultam și pur și simplu eu îi vedeam pe ăia în capul meu. Uite, de exemplu, mi te imaginez mai degrabă brunet, cu ochii mai degrabă căprui…”, face Marius descrierea reporterului Libertatea, care, într-adevăr este brunet cu ochi căprui.

Zgomotele tramvaiului sunt reperele nevăzătorului

Îl însoțim pe Marius pe drumul spre stația de tramvai. Niciuna dintre intersecțiile pe care le traversează nu are semafoare sonore sau alte sisteme din avertizare pentru persoanele cu deficiențe vizuale.

Recomandări

Regele Felipe și regina Letizia, sub o ploaie de noroi și obiecte aruncate de mulțimea furioasă, lângă Valencia: „Asasinilor! Asasinilor!”

Ne spune că se bazează fie pe noroc, fie pe ajutorul trecătorilor ca să traverseze. Cunoaște mulți nevăzători care au fost loviți de mașină în timp ce traversau, chiar el a fost una dintre victime.

Ajuns în stația de tramvai, Marius are o altă problemă: în lipsa unui sistem audio sau tactil care să-l ajute, nu știe ce număr are tramvaiul și nici unde e ușa de urcare. Este nevoit să îi întrebe pe ceilalți călători sau pe vatman, ca să decidă dacă se urcă sau nu în acel tramvai.

“Dacă te duci la o petrecere, trebuie să bei cu foarte, foarte multă măsură, pentru că pur și simplu nu vei mai găsi drumul spre casă. E altceva față de atunci când vezi”, spune amuzat Marius, după ce se urcă în tramvai.

Când tramvaiul se zdruncină serios și scoate o serie de zgomote puternice, sacadate, Marius ne anunță că suntem la Lizeanu și vom coborî la a doua stație.

A memorat aproape fiecare zgomot și zdruncinătură produse pe traseu, iar acestea au devenit principalele lui repere. I-ar fi fost de mare folos să audă în tramvai ce stație urmează, dar știe că nu se întâmplă și a învățat să se descurce altfel.

“Mai încolo, mai încolo”, strigă trei bărbați, arătându-i cu degetul lui Marius în ce direcție ar trebui să se îndrepte pentru a nu se lovi de bordura pe care ei stăteau jos.

După 21 de ani de viață altfel, și-a păstrat umorul, face haz de necaz și a învățat să vadă lucrurile din altă perspectivă.

„Eu sunt într-o altă lume, privesc altfel lucrurile prin contextul fizic în care mă găsesc.”

„Aproape niciun șofer nu oprește când trece un nevăzător”

Marius are ochiul drept complet opac și ochiul stâng este de sticlă, ceea ce se poate observa ușor. Dar mulți oameni cu care se intersectează pe stradă nu realizează că nu vede deloc și unii se așteaptă ca el să îi ocolească. Ajutor primește doar când întâlnește obstacole mari și nu mai știe ce să facă, în ce direcție să meargă.

La traversare, ar trebui să aibă prioritate. Legislația rutieră obligă șoferii să oprească imediat ce observă un nevăzător că traversează, chiar dacă acesta o face prin loc nepermis sau pe culoarea roșie a semaforului.

“Aproape niciun șofer nu face asta. De fapt, majoritatea habar nu au că trebuie să oprească atunci când văd bastonul alb”, spune Marius.

„Pentru a nu ne risca viața, încercăm să traversăm odată cu ceilalți pietoni, atunci când îi auzim”

Marius folosește o aplicație pentru nevăzători care îl localizează prin GPS și îi transmite cât mai are până la locația unde vrea să ajungă. Sistemul are o eroare de aproximativ 10 metri, așa că Marius trebuie să întrebe oamenii din jur dacă a ajuns în stația de tramvai sau nu.

„La noi sunt drumuri accidentate peste tot”

Bastonul lui este unul masiv, pe care în țările din vestul Europei doar începătorii îl folosesc.

“Folosim foarte mult bastonul cu bilă rotundă mare. Astea se folosesc în general de cei începători sau pe drumuri accidentate. Eu folosesc permanent, pentru că la noi drumurile accidentate sunt peste tot. Câinele ghid e și mai bun, pentru că el te ocolește de obstacole, dar la noi nu există școală de dresaj pentru câinii ghizi”, ne spune Marius în drumul spre casă.

Coboară din tramvai direct în stradă, pentru că nu există un refugiu, iar asta este o altă problemă pentru un nevăzător. Când vrea să traverseze, încearcă să intuiască momentul oportun în care ar trebui să o facă, pentru că pe stradă nu există un covoraș tactil care să-i indice pe unde să meargă.

“Mai ascult oameni, să văd dacă trece cineva și dacă îl aud că trece, atunci trec și eu. Unii trec pe roșu, așa că mai trec și eu pe roșu după ei. Alteori trec eu pe roșu și mă mai opresc oamenii”, ne spune Marius, amuzat, în timp ce realizează că mașinile s-au oprit la semafor.

Marius Mitrace vrea să convingă autoritățile locale și Guvernul să investească în semafoare sonorizate și covorașe tactile, care să-i ajute pe nevăzători să se descurce mai ușor și în siguranță pe străzile din România.

“Un semafor sonorizat nu mă ajută doar pe mine, ci poate ajuta un om în vârstă, care nu mai vede bine. Accesibilitatea trebuie făcută pentru toți”, adauăugă el.

„Culmea e că-i un cerc vicios. Noi nu ieșim pentru că nu există accesibilitate, ei nu fac pentru că noi nu ieșim”

Uniunea Europeană obligă primăriile și Guvernul să aloce bani și să amplaseze sisteme audio și tactile de orientare. În plus, toate mijloacele de transport public trebuie adaptate nevoilor nevăzătorilor.

Realitatea din România este însă departe de nevoile celor aproximativ 95.000 de nevăzători, dintre care peste 92.000 sunt adulți.

Majoriatea nevăzătorilor nu au un loc de muncă, iar principala problemă este lipsa accesibilității. Aceștia nu se pot deplasa zilnic, la o anumită oră, până la locul de muncă și înapoi acasă în siguranță. Din acest motiv sunt obligați să supraviețuiască din indemnizația acordată de stat și să rămână blocați în propria casă.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro