Azi, Gheorghe locuieşte în Marea Britanie, nu departe de Canalul Mânecii. Munceşte într-un abator înconjurat de ziduri mari de piatră şi de spirale cu sârmă ghimpată. Şi-n loc de vaietul vântului care învie, risipit printre crengile desfrunzite ale pădurii, şi se tânguie, ca şi când copacii ar plânge, Gheorghe aude acum doar sunetul toporului de măcelărie căzând peste oase şi bucăţi de carne.
„Eu nu mă dau bătut cu una, cu două”
E preţul pe care îl plăteşte pentru că îndrăzneşte să creadă că are dreptul la o viaţă mai bună. A sperat şi în România, de fiecare dată când erau alegeri, Gheorghe cobora peste dealuri şi prin pădure câţiva kilometri, doar ca să voteze. În 2012 şi-n 2014, televiziunile şi ziarele anunţau că Bădila, prin Gheorghe, a bătut recordul pe ţară: avea procentajul maxim de prezenţă la vot.
Gheorghe Toader, singurul locuitor al satului Bădila în registrele primăriei, e plecat azi la muncă în Anglia.
Nimeni n-a urcat până la poarta lui, să-i lase vreo găleată brenduită politic sau vreo pungă cu zahăr, dar Gheorghe le-a auzit promisiunile de la televizor. Singur cuc, într-un sat în care, deşi e la doar 9 kilometri de Curtea de Argeş, nu s-au învrednicit să aducă electrificarea nici comuniştii, dar nici cei ajunşi la putere după 1989.
Gheorghe e de-o seamă cu bradul care din 1974 creşte în colţul curţii lui. A sperat şi a votat, dar fără să se amăgească. Şi-a cumpărat singur un generator electric, iar mai apoi şi-a montat un panou solar şi o antenă parabolică.
După ce s-au deschis graniţele şi-a început exodul românilor în străinătate, Gheorghe a plecat şi el în Spania. Culegea mere şi primea 40 de euro pe zi. O avere faţă de cât câştiga în România unde, cu un cal, o căruţă şi o motocositoare, muncea cu ziua prin satele din jur.
Dar după câteva luni, pe Gheorghe l-a lovit aşa, ca o boală, dorul de acasă şi s-a întors. S-a lipit din nou de Bădila, precum o inimă scoasă şi pusă la loc după o operaţie de bypass. El era singura suflare a satului.
Prin 2007, când se vorbea despre o nouă reorganizare teritorială şi despre împărţirea ţării în regiuni, Gheorghe s-a speriat. „Dacă-or vrea să mă mute de aici, din satul meu, n-au şanse. Eu nu mă dau bătut cu una, cu două”, le declara el atunci jurnaliştilor de la Adevărul.
„I s-a luat de viaţa asta”
A plecat singur, acum doi ani. Ceva l-a învins. „I s-a luat de viaţa asta”, spune cumnata lui. „A văzut că munceşte, că investeşte şi că nu se alege cu nimic.”
În acte, Gheorghe Toader e încă locuitor al satului Bădila, pentru că aici are domiciliul în buletin. La fel ca mulţi dintre românii care, deşi plecaţi, sunt socotiţi în statistici tot „populaţie statornică”. Şi noi suntem astfel precum vinul înmulţit la nunta din Cana Galileii: la fiecare oră 6 români părăsesc ţara, dar aici rămânem de-a pururi 22 de milioane.
La socoteala asta e pus şi Gheorghe care munceşte într-un abator din Anglia, dar trăieşte încă în Bădila, conform registrelor de la primăria comunei Valea Iaşului.
„A plecat pentru că el făcea de toate: lucra cu ziua, lucra cu drujba, cu un cal, făcea diverse munci agricole”, explică primarul. Ca şi cum munca e un soi de paşaport pe care e păcat să-l laşi cu foile goale.
„La Bădila vreau să-i aduc pe turci”
În Anglia, seara, după o zi de muncă, Gheorghe apasă pe un întrerupător şi are lumină. S-ar fi putut şi la Bădila, din gospodăria lui şi până la linia de înaltă tensiune sunt numai 500 de metri. „Nu este foarte greu”, recunoaşte Nicolae Barbu, primarul comunei Valea Iaşului.
„Oamenii s-ar întoarce acasă, dacă ar fi drumuri bune şi curent”, mărturisea Gheorghe Toader în 2007, reporterilor de la „Evenimentul Zilei”.
Dar azi, primarul comunei nu-i mai aşteaptă pe cei plecaţi din sat. Are planuri mai mari, speră să vină investitorii turci care au promis că fac la Bădila un sat turistic.
Nicolae Barbu, primarul comunei Valea Iaşului, vrea să facă din Bădila un sat turistic.
„Am zis să facem locuinţe asemănătoare, să clonăm o casă dinaia, eventual să le dăm o cât de cât funcţionalitate şi să le folosim pentru turism”, descrie edilul proiectul.
Investitorii turci au spus că aduc şi turişti în zonă, dar pentru asta e nevoie de drumuri şi de curent electric. Nu-i grabă însă.
Mai întâi primarul ar vrea să rezolve problema comasării terenurilor, pentru că sunt 50 de proprietăţi în zonă, ale celor care au plecat sau ale moştenitorilor lor. Şi abia după comasare vor veni utilităţile, pentru că „să faci unde nu sunt gospodării… Apare fenomenul, că aşa se întâmplă: domnule, sunt utilităţi, nu mă mai uit ca metru pătrat să coste nişte lei, vreau nişte euro pe metru. Şi mai mult, cu două cifre, cu…”, explică Nicolae Barbu.
Turcii ar fi trebuit să ajungă la Bădila toamna trecută, ca să prospecteze zona, „dar au amânat, s-a întâmplat un accident cu cineva de la ambasadă, undeva prin Bucureşti, a luat foc o maşină… Şi au declinat, au amânat şi n-au mai venit”.
Primarul din Valea Iaşului încă îi aşteapă. În zonă nu există utilităţi, iar pământul se vinde în lei. Case pe care să le clonezi nu prea mai sunt..
Aici a locuit Natalia, zisă Popeci
Casa Nataliei avea prispă, două odăi, un foişor şi un iatac în spate.
Prin casa în care Natalia Vasile a crescut şapte copii se plimbă acum vântul. Camera din faţă, cea în care stăteau cu toţii, are pereţii prăbuşiţi. Iar acolo unde odinioară era soba cu plită la care Natalia trudea, ca să-şi hrănească familia, creşte din podea un fir din Mâna Maicii Domnului.
De gura ştirbă a unei ferestre stă aninată o perdea veche, ţesută pe margini. Aici era copaia în care o legăna pe Nina, dincolo duşumeaua pe care Vasile a făcut primii paşi, acolo pragul de care s-a împiedicat Paraschiva, şi alături patul în care visau toţi copiii, înşiraţi unul lângă altul. Toate aceste amprente ale vieţii sunt îngropate acum, sub scânduri şi cărămizi.
În camera din spate, în „hodaia bună” unde erau păstrate lucrurile de valoare şi se odihneau musafirii, se mai strecoară doar soarele, printr-un colţ al încăperii.
Acoperişul din şindrilă s-a aplecat sub greutatea zăpezilor de astă-iarnă şi a rămas proprit în trunchiul unui copac.
„Casa a stat în picioare până iarna asta. A dat Dumnezeu zăpadă mare şi s-a dus, spune ghidul nostru.
Gospodăria Nataliei e prima pe care ar vedea-o turcii, dacă ar veni la Bădila. Mai sunt, cu totul, vreo cinci case dărăpănate în tot satul. Din restul, au rămas doar temeliile, ridicate acum mai bine de-o sută de ani, din bârne de stejar şi cu pietre de râu, cărate peste deal cu mai multe perechi de boi puse la jug.
În 1912, satul Bădila se numea Secături şi avea 78 de locuitori, conform „Dicţionarului Statistic al României”.
În 1941 erau 71 de locuitori şi 17 case, iar în 1946 – 49 de locuitori.
Cel care vede ceea ce nu mai există
„Bătrânii au murit, cei mai tineri s-au mutat la oraş sau în satele din jur, unde aveau drumuri şi curent electric, iar casele s-au prăpădit”, spune Doru Pătru. El e ghidul nostru printre ruine. Ştie povestea fiecărui zid, chiar şi pe a celor care nici nu se mai văd.
„Casa lui Gheorghel a lu Butoi avea prispă, două camere şi tavanul pardosit cu scândură, îşi aminteşte Doru Pătru.
Din cea mai veche casă din Bădila n-au mai rămas decât temeliile din lemn de stejar. „A fost o casă cum se făceau prin anii 1800, cu bârne încheiate în cuie de lemn, cu frângii. Prin Muzeul Satului mai vedem aşa.”
Doru Pătru locuieşte la Bărbălăteşti, în satul învecinat cu Bădila.
Doru Pătru e, într-un fel, legat sufleteşte de locurile acestea. Un pic mai la vale, unde-s trei pereţi ce stau într-o rână, a fost casa soacrei lui. Iar dincolo de deal, la Ruginoasa, într-un alt sat părăsit, a fost casa tatălui lui.
Casa în care a locuit soacra lui Doru Pătru „a fost mutată de undeva, adusă. Lemnăria e luată de la o casă veche.
Are 60 de ani ghidul nostru şi ne poartă în pas sprinten peste dealuri, prin vechile gospodării. Peste merele putrede pe care nu mai are cine să le culeagă şi prin iarba de astă-vară, rămasă necosită.
Are o lavalieră deschisă prinsă de gulerul bluzei şi, după kilometri de marş, îl auzim cum respiră calm, ca şi cum ar merge prin pasajul de la metrou Unirii, la oră de vârf.
„Aici au fost tranşee în primul război mondial”, ne arată el un loc peste care a crescut pământul, îngropându-l. Acolo unde noi nu mai vedem nimic, el ştie exact ce şi cum a fost, din poveştile bunicilor.
„Acesta este Lacul Neamţului. A fost mai mare şi-i zice aşa pentru că în apa asta s-ar fi înecat un neamţ atunci, în război.”
În toamna anului 1916, pe aici a trecut linia frontului. Şi locurile din jur par încremenite de atunci într-un uriaş chihlimbar. Vechile poteci dintre case, acoperite acum de iarbă, drumul căruţelor pe care urşii coboară spre livezile bătrâne în care prunii şi-au plecat spre pământ crengile acoperite de licheni, ca de o pelagră.
„Nu vine nici moartea aicea!”
Când s-au topit zăpezile, în mijlocului drumului ce duce spre casa din care Gheorghe Toader spunea că n-o să plece niciodată s-a căscat o gaură adâncă.
Ion s-a învăţat deja cu ea, aşa cum s-a învăţat cu tot pustiul din jur. „Ce e imposibil pe lumea asta?”, ne încearcă el în continuu, de când l-am strigat la poartă.
Ion e fratele mai mare al lui Gheorghe. E din Curtea de Argeş, dar s-a mutat în vechea casă părintească din datorie, ca să nu rămână satul fără suflare. Cum în buletin n-are mutaţia făcută, pentru primărie el nici nu există acolo.
„Ce e imposibil pe lumea asta?”, întreabă Ion. Să ai drumuri şi curent electric? Să poţi trăi din muncă în ţara ta? E prea puţin pentru Ion. „E imposibil să ai tinereţe fără bâtrâneţe şi viaţă fără de moarte”, ne dumireşte el.
Ascultă ştirile la un radio cu baterii. „Sunt la curent cu toate, deşi n-am curent”, râde el. A muncit ca tâmplar la o fabrică de mobilă şi s-a pensionat pe caz de boală. Acum se luptă cu singurătatea în casa unde a copilărit. Soţia lui vine să-l viziteze doar când are liber de la serviciu.
De unde stă Ion, cea mai apropiată casă locuită e a lui Doru Pătru, la marginea satului vecin. E o distanţă de câţiva kilometri, prin pădure şi printre ruine.
„Mă, da vulpea vine pe-aici, pe la tine?”, îl întreabă pe Ion vecinul lui. „Vine. Fură găinile tale şi le aduce încoace”, răspunde el, hâtru.
Ion Toader, fratele lui Gheorghe Toader, şi vecinul lui, Doru Pătru, stau de vorbă pe singura bancă din sat.
Stau amândoi pe banca din faţa casei cu numărul 2. Vizavi e cea cu numărul 1, din care au mai rămas în picioare doar trei pereţi de cărămidă. Ion îi vede în fiecare dimineaţă, ca să nu uite pe ce lume trăieşte.
„Mergeţi la vot pe 26 mai?”, îl întreb pe Ion. „Nimic!”, răpunde el, scurt. Nu că ar fi puturos şi i-ar părea lung drumul până la secţia de votare dar, spre deosebire de Gheorghe, Ion nu mai are speranţă. Nici măcar una micuţă, cât steguleţul Uniunii Europene pe care l-a prins în tinda casei bătrâneşti, ca să fâlfâie în bătaia vântului din Bădila.
În casa din care Gheorghe Toader a plecat în Anglia stă acum fratele lui mai mare, Ion.
„Ştiţi de ce nu mă duc la vot?! Pentru că degeaba ceri, nu ţi se oferă nimic!”, spune Ion. Vreţi să înţelegeţi? „Staţi şi dumneavoastră aici”, explică el şi arată cu mâna spre pământul din jur. „Oameni, vă spun clar că aşa este: nu vine nici moartea aicea!”
Ce să caute moartea pe unde nu caută oamenii? Ce-a avut de luat, bătrânii care s-au agăţat până la capăt de casele din Bădila, a dus deja în cimitirul din satul vecin, lângă o biserică veche de două secole.
Mesajul de pe casa ultimului locuitor din Ruginoasa
„Mergem acum spre tărâmul uitat de lume”, ne anunţă Doru Pătru şi plecăm iar la drum, lăsând în urmă casa lui Ion. Pornim spre Ruginoasa, un sat învecinat cu Bădila, unde nu mai e ţipenie de om.
Pe linia hotarului, cineva a înălţat o cruce din lemn şi a îngrădit-o. „E furia lui Ion, el a pus crucea”, zâmbeşte ghidul. Valea e tăiată de linia roşie a unei albii secate, „Pârâul Coteţelor îi zice, dar nimeni nu mai ştie de ce.”
La marginea curţii lui nemărginite de vreun gard, Ion a ridicat o cruce de lemn.
Trecem peste o râpă, prin iarba uscată, plină de scaieţi şi de flori de cocorei – „ăştia sunt vestitorii primăverii, nu ghioceii”, ne spune ghidul -, şi abia apoi zărim ce-a mai rămas din Ruginoasa. Trei acoperişuri de case.
La 1912, satul avea 58 de locuitori, iar la 1941 – 46 de locuitori.
„Şi-aici a vrut să facă primarul sat de vacanţă”, zâmbeşte Doru Pătru. Casele care au supravieţuit au rămas în picioare, întregi. Aici fac popas cei care coboară spre asfaltul din comună, iar în gardul unei prispe civilizaţia a lăsat o scrisoare: o pungă împăturită în care au fost cândva cipsuri.
Şipcile din gard au fost cioplite manual, cu barda, acum o sută de ani.
În uşa altei case a rămas proptită o saltea, ca şi când proprietarii ar fi vrut să se mute, iar timpul s-a oprit atunci din curgere, pietrificând acea secvenţă ca într-o poză. Pe perete, lângă tocul uşii, e un balonzaid agăţat în cui.
Aici a locuit cândva familia lui Pătru Ion. În interior au mai rămas câteva bucăţi dintr-un cadru de pat.
Mai la vale „e casa în care a locuit nea Titel. Pătru Constantin. Ultimul locuitor al cătunului Ruginoasa. A murit acu doi ani, a făcut infarct. Aici l-au găsit mort.”
Pereţii casei lui sunt îmbrăcaţi cu pământ şi văruiţi în alb. Poarta prispei e ferecată, iar la uşa de la intrare atârnă un lacăt. Pe colţul dinspre drum, mare, ca să vadă oricine ar trece pe acolo, ultimul locuitor al satului Ruginoasa a desenat un nume: „ROMÂNIA”.
Gheorghe Toader, în acte ultimul locuitor al satului Bădila, e doar unul din cei 3,4 milioane de români care au plecat din ţară în ultimii zece ani.
În Italia, românii numesc „părăseală” orice clădire abandonată în care se pot adăposti fără să plătească. Şi în vreme ce ei îşi caută fericirea departe de acasă, o parte din România devine „părăseală”.