ComenteazăNăscută în Reghin, Zita Moldovan a devenit cunoscută publicului român ca prezentatoarea emisiunii Și eu m-am născut în România, în care realiza interviuri și reportaje cu români de etnie romă — una dintre puținele emisiuni care prezintă romii dincolo de stereotipuri, inclusiv ca antrenori de sport sau preoți.
Scriind despre Zita, revistele de lifestyle au lansat titluri ca “Din șatră direct pe marele ecrane”. “Dar eu toată viața am locuit în apartament”, râde jurnalista.
Zita s-a angajat în televiziune în timp ce era încă studentă la actorie la Cluj.
Pentru că era romă, o profesoară nu a vrut să o lase să prezinte serbarea!
Până atunci, învățând bine la liceul la care preda și tatăl său matematică, a avut o experiență destul de protejată. Cu toate astea, un incident rasist i-a tulburat adolescența — insistența unei profesoare ca ea să nu prezinte balul bobocilor, pe motiv că n-ar fi potrivit ca școala să fie reprezentată de o elevă romă.
“Din fericire, elevii și ceilalți profesori m-au votat pe mine și am reușit să fiu eu prezentatoarea”, explică ea. Tatăl Zitei însă n-a mai vorbit cu colega sa de lucru, care îi făcuse asta fetei sale.
Sfârșitul apei și al lumii
Episodul cu un copil talentat, care este marginalizat doar pentru că este rom, nu este unul marginal. Scena apare, ca simbol, în filmul “Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”, al lui Cătălin Mitulescu.
Pe timpul lui Nicolae Ceaușescu, la un liceu industrial, un elev rom se oferă să cânte o melodie la serbarea școlii. Profesorul de muzică, stânjenit și el de ce urmează să facă, îi spune că nu-l poate lăsa chiar pe el să cânte.
Toate aceste discriminări au fost conștientizate de Zita Moldovan. “Mergând în satele de romi să fac reportaje, am devenit conștientă de privilegiile cu care am crescut și de problemele cu care se confruntă atâtea comunități rome”, admite ea. “Apa, electricitatea și șoseaua se termină acolo unde locuiesc romii”.
Profesorul ne-a pus să ne dezbrăcăm din primul semestru ca să scăpăm de inhibiții.
Mihaela Drăgan:
Or, observația Zitei confirmă și experiența din copilărie a celuilalt personaj al poveștii de azi, Mihaela Drăgan.
Venind dintr-o familie mixtă, Mihaela a crescut cu bunicii săi în satul Candești, județul Buzău, în timp ce părinții ei lucrau la rafinărie la Constanța. “Locuiam cu bunicii din partea mamei, în ț*gănie, cum o numeam noi. Bunicii din partea tatălui, care erau români, locuiau la șosea. Noi, nu”, își amintește Mihaela.
Fiind pasionată de teatru de mică, după ce a terminat liceul la Constanța, Mihaela a aplicat la actorie la UNATC. Netrecând concursul, a mers în loc la Babeș-Bolyai, pe locurile de romi.
“Mi-era rușine s-o fac, iar când am intrat, am devenit «studenta romă» pentru toți, mi se adresau insulte… În plus, experiența mea cu școala de actorie de la Cluj a fost una neplăcută, plină de abuzuri. Profesorul ne-a pus să ne dezbrăcăm din primul semestru ca «să scăpăm de inhibiții», lucru cu care eu nu m-am simțit confortabil”, spune ea.
Apoi, profesorul de la Cluj mi-a spus că trebuie să slăbesc rapid cinci kilograme. Din cauza stresului, m-am îngrășat. A fost cel mai toxic mediu în care am fost vreodată, prima și ultima dată când am avut depresie.
Mihaela Drăgan, actriță:
“La noi se consideră că școala de actorie trebuie să te distrugă pentru a renaște”
Susținută de familie, cu ajutorul financiar al surorii sale, care lucra în timpul facultății la o benzinărie în Constanța, Mihaela a renunțat la cursul de la Cluj și a intrat, din a treia încercare, la Spiru Haret, la clasa Sandei Manu.
Dar și acolo a întâlnit abuz și insulte rasiste. “La noi se consideră că școala de actorie trebuie să te distrugă pentru a renaște. Dacă mai poți renaște după asta…” Doar trei dintre colegii Mihaelei de grupă mai fac teatru azi.
Regizoarea Liana Ceterchi a ajutat-o
Ce a ajutat-o pe Mihaela atunci a fost susținerea profesoarei ei de dicție, actrița și regizoare Liana Ceterchi. Dar și timpul petrecut cu o companie germană independentă de teatru expresionist, de la care a deprins tehnică, fără bagajul rasist și patriarhal de care s-a ciocnit în școala de actorie română.
Când s-a întâlnit cu Zita Moldovan în 2013, Mihaela tocmai își realizase, cu susținerea materială a unui ONG rom feminist, primul monospectacol: Del Duma (sau Vorbește-le despre mine în romani).
One-woman-show-ul era împletit din patru istorii adevărate de viață a patru femei rome.
Piesa era critică față de discriminarea femeilor rome de către albi — de exemplu, un tip nerom tot opera cu stereotipuri, precum că femeile rome ar fi mai “pasionale” la o întâlnire romantică.
“Mi s-a dezvoltat conștiința politică”
De asemenea, piesa punea în discuție și problemele cu care se confruntă femeile rome în comunități mai tradiționale — una dintre povești vorbea despre încercarea unei femei de a scăpa de căsătoria timpurie prin convertirea penticostală.
“Am crezut că va fi un singur spectacol și-apoi o să mă întorc la «teatrul nobil», Shakespeare și alții”, râde Mihaela. “Dar între timp mi s-a dezvoltat conștiința politică și am realizat că nu vreau să fiu parte dintr-o cultură dominantă albă și nici să-mi aduc aportul la mainstream, unde oricum abia am acces și unde, probabil, aș primi doar roluri stereotipice [de romi săraci, violenți, cu mulți copii, fără educație, care trăiesc în comunități tradiționale]”.
Tot de roluri stereotipice se săturase și Zita Moldovan, care, pe lângă experiența de prezentatoare și reporteră TV, jucase și în câteva seriale TV.
După ce a tot jucat roluri de dansatoare romă, a zis nu când i s-a propus rolul unei femei rome fără școală. “Nu e nasol neapărat să joci aceste roluri, dar devine o problemă când sunt doar astea,” explică ea.
Din vorbă în vorbă, actrițele au decis să pună bazele unui teatru rom independent. Numele teatrului, Giuvlipen, l-au creat asociind cuvintele din limba romani pentru “femeie” (giuvli) și “colectiv” (ipen).
De atunci, au produs câte două spectacole pe an, jucându-le atât pe scenele unor teatre tradiționale, ca Teatrul Evreiesc din București, cât și în comunități. “Vin și oameni care sunt pentru prima dată la teatru, femei cu copii mici care urcă pe scenă, vorbesc cu noi în timpul spectacolului, e superb”, spune Mihaela.
Întoarcerea acasă
Împreună cu echipa Giuvlipen, Mihaela a revenit în satul bunicilor după douăzeci de ani, pentru a juca din nou în curtea școlii în care organizase, regizase și jucase atâtea spectacole în copilărie.
“Toate rudele au venit să mă vadă, tataie s-a îmbrăcat la costum. Și tot ziceau, e «fata noastră din sat, e fata noastră din sat»”, povestește Mihaela, râzând.
Fata care s-a sinucis
Jucau spectacolul Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?, bazat pe cazul real al fetei de 17 ani din județul Harghita care s-a sinucis în 2007, lăsând o inscripție alături, “Școala sunt eu”.
Prinsă între două lumi — cea a familiei tradiționale, care insista ca ea să se mărite, și cea a școlii, în care era segregată și discriminată — Szomna pare să nu fi găsit nicăieri susținerea de care avea nevoie.
În 2007, Zita Moldovan făcuse un reportaj despre această tragedie. “Dar eu am intervievat atât preotul care o ajutase pe Szomna, cât și părinții săi, în timp ce ceilalți jurnaliști au dat vina pe părinți, fără să vorbească cu ei”, spune Zita.
În presa românească, romii sunt mereu prezentați într-o lumină proastă. Emisiunea mea e una.
Mihaela:
“Am simțit adesea presiunea să fim educaționali, pentru că suntem singura voce romă [în teatru] — deși pe noi ne interesează mai mult să facem producții care să se susțină artistic”, zice colega ei, Mihaela.
Împotriva preconcepțiilor
În cinci ani de când au fondat teatrul Giuvlipen, Mihaela și Zita au reușit, împreună cu colaboratorii și echipa Giuvlipen, zeci de producții în stiluri variate.
De la musical-cabaret la teatru documentar și cu teme variate — de la istoria deportărilor romilor în Transnistria în cel de-al Doilea Război Mondial, la efectul nociv al prejudecăților și al ideilor preconcepute asupra sexualității și relațiilor romantice.
Ele spun că, în sfârșit, România are un teatru în care actorii romi pot experimenta artistic și pot vorbi despre realitățile în care trăiesc și cu care se confruntă atât ei înșiși, cât și alte comunități de romi.
În numele foștilor sclavi culturali romi
La premiile UNITER de săptămâna trecută, British Council a acordat echipei Giuvlipen Premiul Special pentru activitatea de promovare și susținere a incluziunii sociale și încurajarea implicării sociale.
Mihaela a ținut un discurs de acceptare. “Iată că, la sute de ani după ce sclavii culturali romi au pus bazele teatrului modern în România”, a zis ea, “un teatru rom și actrițe rome sunt premiate pentru prima dată în istoria Premiilor UNITER”.
Însă discursul nu s-a oprit la contextualizarea istorică. “Acum, la cinci ani după ce am înființat teatrul Giuvlipen împreună cu actrița Zita Moldovan, ne cerem dreptul de a avea un teatru rom de stat, așa cum au toate celelalte minorități naționale”, a adăugat actrița.
Într-adevăr, la fel ca atâtea teatre independente, o problemă care le fură din timpul dedicat actoriei e că Zita și Mihaela trebuie să caute mereu surse noi de finanțare pentru a produce spectacole.
Pe lângă instabilitatea financiară, lipsa unui spațiu de repetiții e provocarea cea mai mare. Deși au purtat discuții cu o serie de politicieni pentru a obține un spațiu, promisiunile au rămas deocamdată goale.