De-aici mai departe, se complică lucrurile. Pentru mine, bradul de Crăciun, luna decembrie nu înseamnă cadouri, beteală sau sărbători, ci doar lama rece a toporului potrivită la temelie printre chiuieli de-a dreptul indecente. Țac-pac, Țac-pac, încă un Țac, evident fatal, şi sunt gata împachetat.
Mor demn, în picioare, dar în jurul meu disting feţe îmbujorate şi oameni fericiţi, cărora nu le pasă că eu sunt aici, aproape întreg, iar rădăcinile mele urlă de singurătate prin munţi.
Se râde mult şi tare prin preajmă, bliţurile mă mai omoară o dată, cu 5.000 de bătăi pe secundă, şi o stare de bine mă cuprinde uşor-uşor, de la crengile bătrâne, una cu pământul, până la cel din urmă ac, tânăr şi naiv, cocoţat la mansardă. Gândul că sunt singurul brad din lume la capul căruia nu se plânge, ci se râde, mă linişteşte însă brusc, ca o zăpadă neîncepută, căzută la vremea ei.
«Îi rog umil să treacă peste aspectul meu neîngrijit»
Poate asta a fost menirea mea, să fiu îmbrăţişat de toţi copiii care nu mai cred în minuni, dar care încă îşi mai caută inocenţa sub brad. Pentru că fericirea lor se construieşte pe nefericirea mea, biet brad de criză înfipt în inima Bucureştiului, îi rog umil să treacă peste aspectul meu neîngrijit şi tristeţea mea provincială şi să întoarcă privirea spre mine. Dacă nu voi primi măcar atâta mângâiere, atunci s-ar putea s-o iau razna, să iau metroul de la Unirii şi să mă duc în pădurile stufoase şi singuratice din Valea Doftanei, de unde am venit. Acolo unde brazii sunt vecini cu eternitatea, nu cu McDonalds-ul.
Semnat: Brăduţul de la Unirii
Materialul de azi s-ar putea să vă surprindă. Aşa că suntem datori cu unele explicaţii. Libertatea a încercat un experiment neobişnuit pentru presa scrisă din România şi a decis să vă istorisească povestea bradului Capitalei, “spusă” chiar de el. Pomul are 20 de metri şi va rămâne la Unirii atât timp cât Sărbătorile de iarnă ne vor încălzi sufletele.
Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro