ComenteazăJurnalista belgiană Marjan Justaert a publicat recent un portret al oraşului Bruxelles compus din chipurile şi destinele femeilor sale.
Seria, găzduită de paginile cotidianului De Standaard, include şi un material despre românca Ana Angela Frăţilă, care a trăit, vreme de cinci ani, într-o staţie de metrou, Bruxelles Midi.
Reporterul De Standaard a întâlnit-o pe Ana la un centru al asociaţiei Samusocial din Bruxelles, unde românca locuieşte în prezent.
Femeia a trecut prin două operaţii la şold şi se deplasează în scaunul cu rotile. „Nu pot sta în picioare nici zece minute”, spune ea. Are şi probleme la coloana vertebrală, fiind supraponderală.
Exasperată de Fiscul românesc
Ana, 46 de ani, are o fiică, Andrada, născută în 1996. În satul ei, Sâncel, din judeţul Alba, femeia avea o mică afacere, asociaţie familială, dar a renunţat la tot, după ce Fiscul i-a dat o amendă de 10.000 de euro. Amendă pe care Ana a considerat-o nedreaptă.
Supărată pe autorităţi, Ana şi-a lăsat copilul în grija cumnatei şi a decis să lupte pentru o viaţă mai bună muncind în străinătate. În 2003, s-a dus să lucreze, în locul unei cunoştinţe, într-un restaurant din cartierul bruxellez Saint-Gilles.
Trudea pentru 1.000 de euro lunar
Muncea 14 ore pe zi – spăla vase, servea la mese, pregătea comenzile, şase zile pe săptămână, pentru 1.000 de euro pe lună. Jumătate din salariu îl dădea pe chirie. În acei ani, salariul mediu în România era de aproximativ 125 de euro.
În 2007, a obţinut drept de şedere în capitala Belgiei. „Dar stresul era foarte mare, mai ales că nu pricepeam limba. Ceilalţi se aşteptau să înţeleg tot. Mi se părea că oamenii vorbesc pe la spatele meu”, povesteşte Ana.
La un moment dat, soţul ei a venit şi el în Bruxelles. A anunţat-o pe Ana că vrea să divorţeze şi să se însoare cu o belgiancă, pentru a primi drept de şedere. Mariajul nu a durat mult, pentru că noua soţie a decedat după şase luni, în condiţii misterioase.
„Atunci am început să mă tem de fostul meu soţ. M-am afundat în depresie, aveam atacuri de panică. Aveam halucinaţii, mi se părea că-l văd pe tatăl meu mort”, îşi aminteşte femeia.
Din pricina bolii, Ana şi-a pierdut locul de muncă, în 2013. Apoi a pierdut şi locuinţa, şi actele. S-a trezit în stradă.
Fără adăpost, Ana a luat cunoştinţă cu societatea dură a celor fără adăpost.
N-am întâlnit pe nimeni cu inima bună printre oamenii străzii. Sunt egoişti, răutăcioşi, se ceartă între ei. Iar dacă au ceva bani, îi dau pe droguri sau băutură.
Ana Frăţilă:
Viaţa pe fundul prăpastiei
Femeia relatează că a trebuit să se lupte din greu până şi-a cucerit propriul ei loc, la staţia de metrou. A interacţionat cu ceilalţi oameni fără adăpost, dar s-a ţinut, pe cât posibil, departe de stilul lor de viaţă.
„De fapt, nu era viaţă, ci supravieţuire. În mintea ei, Anna îşi construise o lume frumoasă, în care lucra din nou şi avea casa ei. Dar realitatea o izbea zilnic şi îi năruia fantezia”, comentează De Standard.
Anii petrecuţi în staţia de metrou au ruinat şi sănătatea mentală, şi sănătatea fizică a Anei. „Nu am venit în Bruxelles ca să ajung în stradă. Dar nu trebuie să fii neapărat dependent de droguri sau de alcool să păţeşti asta”, spune femeia.
În cazul meu, s-au adunat necazurile: stresul, divorţul, depresia, lipsa banilor, boala de şold. Odată ce ai ajuns în prăpastie, e foarte greu să te ridici înapoi.
Ana Frăţilă:
Voluntarii de la Samusocial relatează că au vizitat-o pe Ana zilnic luni la rând, până i-au câştigat încrederea.
„Am plâns, când am auzit-o iar”
După ce a fost adăpostită la centrul ONG-ului, Ana a primit consiliere psihologică şi îngrijre medicală. De asemenea, a reluat legătura cu fiica ei, acum în vârstă de 24 de ani. Andrada contactase deja poliţia din România, pentru a da de urma mamei sale, în Belgia.
„Timp de şase ani, nu am vorbit deloc cu fiica mea. Mi-e ruşine de asta. Nu-mi dau seama de ce am procedat aşa. Îmi pare nespus de rău. Când am auzit-o din nou, am plâns şi iar am plâns”, spune Ana.
Există şi părţi luminoase în poveste. Cu ajutorul banilor expediaţi periodic de mama ei, Andrada a reuşit să termine liceul şi să meargă la facultate. Studiază chineza şi japoneza.
Graţie juriştilor ONG-ului care a preluat-o, Anei i-a fost recunoscut dreptul la un ajutor social. Aşa că, după mult timp, femeia a putut să-i trimită iar bani fiicei sale.
Nu ştie încă dacă va rămâne în Belgia sau va fi obligată să se întoarcă în România. Aşteaptă un răspuns în cursul acestui an de la autorităţile belgiene.
„Sunt prea tânără să mor”
Revenirea după viaţa pe străzi nu e lipsită de temeri: „După aproape 20 de ani, nu mai ştiu aproape pe nimeni în România. N-o să-mi găsesc de lucru. În Bruxelles nu mi-am făcut prieteni, nu aveam timp din cauza serviciului. Doar aici, la centru, mai stau de vorbă cu unii, cu alţii. Dar prieteni n-am deloc”.
Uitându-se în urmă, Ana a ajuns la concluzia că ar face multe lucruri altfel, dacă ar fi să o ia de la capăt. Începând cu decizia de a veni la Bruxelles: „N-aş mai pleca, fugind şi lăsându-mi copilul în urmă şi neglijându-l cu anii.. Aş rămâne, aş plăti amenda la Fisc”.
Viaţa mea e, în mare parte, terminată. Dar sunt prea tânără să mor şi nici nu-mi doresc asta. Sper să fiu mai mult lângă fiica mea.
Ana Frăţilă:
Indiferent de răspunsul autorităţilor belgiene, Ana şi-a făcut planul ei de viitor. După ce îşi rezolvă problemele de sănătate, vrea să locuiască oriunde numai să fie în preajma fiicei ei, „fără să deranjez, să stau într-un mic apartament, lângă al ei”.
Mii de oameni fără adăpost în Bruxelles
În 2017, Samusocial Bruxelles a fost implicată într-un scandal răsunător, după ce presa a dezvăluit că şefii organizaţiei îşi acordau prime consistente, din donaţiile primite.
De Standard menţionează că, în ciuda problemelor de imagine şi financiare pricinuite de acest scandal, Samusocial a continuat să se ocupe de oamenii străzii din capitala Belgiei.
Când jurnalista Marjan Justaert a mers să discute cu Anna Frăţilă, în 21 ianuarie, 1.091 de oameni fără adăpost se aflau cazaţi în centrele Samusocial din Bruxelles. Dintre aceştia, 253 erau copii.
Conform statisticilor ONG-ului, numărul persoanelor fără adăpost din capitala belgiană a crescut, în numai zece ani, între 2008 şi 2018, de la peste 1.700 la peste 4.200.