ComenteazăLocalitatea-fantomă, cu casele ei vechi de peste 100 de ani, părăsite şi prăbuşite, se află la o oră şi jumătate de mers pe jos, printr-o vale, de satul Brădeşti.
De acolo, către „civilizaţie”, la Aiud, mai e cale de o oră şi ceva cu maşina, pe un drum forestier accidentat.
„Am lucrat într-o firmă pe editare video şi grafică. Mi-am petrecut vreo 5 ani din viaţă stând cu ochii în pixeli de calculator 10-12 ore şi am ajuns la o saturaţie, pentru că atunci când îţi apar copiii, îţi dai seama că Bucureştiul nu este cel mai bun loc în care poţi să-i creşti”, spune Gabriel.
A fost şi un vis de când era el un copil care şi-a pus pentru prima dată rucsacul în spate şi a plecat să bată munţii României.
Din corporatist, în „neomocan”
Acum șase ani, Gabriel şi-a pus cortul în acest colţ al Munţilor Trascăului şi a realizat că vrea să locuiască aici. A discutat cu familia sa şi au decis să încerce să-şi facă o viaţă departe de betoanele oraşului. A cumpărat un teren de un sfert de hectar şi a strămutat două case, vechi de peste un secol.
„A fost o legătură foarte profundă între mine, ca individ corporatist din Bucureşti, şi acest spaţiu. De jur împrejurul meu, pe o rază de cinci kilometri, nu se mai află nici un sat, ceea ce înseamnă că potecile ascunse, drumurile, casele părăsite le simt ca pe un bun al meu”, explică Gabriel.
A învăţat totul de la zero. Cum să construiască, să repare, să crească animale, să călărească. În gospodăria sa, totul este făcut şi desfăcut în permanenţă, până iese bine.
Străinii, atraşi de sălbăticia din Apuseni
„Diferenţa dintre ce este aici şi ce se află într-un muzeu este că oamenii nu pot doar să privească, ci pot să simtă cu adevărat cum este să dormi într-o casă tradiţională de acum 150 de ani, cum este să mănânci o mâncare aşa cum se gătea înainte”, spune, mândru, Gabriel.
Îl numeşte „turism de nişă”, adresat în special străinilor, care au pierdut legătura cu lucrurile tradiţionale şi descoperă că ele încă există şi înfloresc în Apuseni. Vara aceasta, i-au trecut pragul zeci de oameni, pe care îi cazează într-o casă cu două odăi, cu paturi cu sobă şi lampă pe gaz.
„Sunt oameni care vin aici şi, deşi găsesc un semnal bun şi la internet, şi la telefonia mobilă, preferă să-şi închidă telefoanele şi să zică: «OK, sunt în acest spaţiu, prefer să mă deconectez un pic, pentru că este o oboseală teribilă tot timpul să primeşti update-uri şi notificări despre ceea ce se întâmplă în lume»”, explică Gabriel.
A plecat fără să se uite înapoi
Alice, fata cea mică a lui Gabriel şi a Cristinei, are 7 ani. Abia învăţa să meargă atunci când a ajuns la Cheia. A crescut în aceste locuri şi s-a adaptat natural la viaţa în izolarea Apusenilor. Merge la şcoală, alături de fratele său, o dată la trei săptămâni. În rest, sunt şcoliţi acasă. Cristina a absolvit Psihologia, dar şi cursuri de pedagogie Waldorf.
Cu fiul cel mare, David, lucrurile au stat însă diferit. Avea deja şase ani când s-a mutat în Cheia.
„Dacă este ceva ce aş regreta, este ideea că acest pas trebuia făcut un pic mai devreme. Pot spune că David a fost copilul de sacrificiu. Şi-a petrecut şase ani în Bucureşti, în care a făcut slalom printre maşinile parcate”, spune Gabriel.
Altceva nu regretă, însă. Plecarea din Bucureşti a fost cea mai bună decizie pentru familia sa, spune el.
„Dacă eşti foarte bogat pe această latură naturală, spirituală, nu ai nevoie de foarte mult cash în portmoneu ca să te simţi împlinit. Niciodată nu cred că vom fi mai bogaţi decât eram în Bucureşti, dar cu certitudine toţi membrii familiei mele sunt mai bogaţi pe cealaltă parte”, mai spune Gabriel.
Citeşte şi: Situație absurdă! Cum au ajuns 24 de copii să meargă zeci de km prin pădure după concedierea unui om