Comentează„Vă rog să nu scrieți despre mine că sunt o victimă. Nu vreau să-mi plângă lumea de milă, chiar nu are de ce. Eu am trecut peste toate etapele: victimă, supraviețuitoare și învingătoare. Acum sunt fericită și atât”, e singura rugăminte a Simonei Dumitru.
Femeia de 52 de ani ne privește din vârful patului, cu pumnii înfipți adânc în așternuturi. Brațele ei cară întreaga greutate a trupului paralizat de la piept în jos. Și prin fiecare pocnitură rostesc o parte din povestea ultimilor 20 de ani, în care s-a ridicat din pat, a frământat aluaturi, a împletit brățări ori a amestecat săpunuri naturale. A muncit pentru propria fericire, așa cum îi place ei să spună.
„Te ajut cu ceva, iubire?”, o întrerupe vocea blândă a soțului ei. Sorin o cuprinde și o ajută să se așeze în căruț. Se îndreaptă amândoi spre fereastra care dă-n grădină și de unde își pot privi cele două pisici și câinele.
Aici, în Hunedoara, Simona ar putea să trăiască izolată până la sfârșitul vieții, bucurându-se de animale, de lumina soarelui și de Sorin, bărbatul pe care l-a cunoscut după ce primul soț a înjunghiat-o în coloană și i-a răpit pentru totdeauna orice simț din trup și din picioare.
O luptă de jumătate de oră pentru o viață nouă
În 2000, Simona a decis să divorțeze de soțul ei și să se întoarcă în casa părintească. Avea 32 de ani când se întâmpla asta și un copil de 7 ani. N-a scăpat însă de violențele bărbatului, care a venit peste ea chitit să o omoare.
Nu-și poate explica nici acum de ce a vrut să-i ia viața. Nu l-a forțat să plătească nici măcar un leu din pensia alimentară decisă de instanță pentru fiica lor, care a rămas în grija Simonei.
„M-am luptat jumătate de oră pentru viața mea. Două cuțite i le-am smuls din mână. Aș fi putut să mă întorc și să-l lovesc, dar nu am făcut-o. Nu am putut. Și n-am niciun regret”, povestește Simona.
Îi era teamă că, dacă îl lovea pe bărbat, avea să ajungă și ea în instanță, iar fiica lor ar fi rămas fără niciun părinte. Ce a urmat a condamnat-o la o viață fără picioare, dar nu a doborât-o niciodată cu adevărat.
„M-am împiedicat și am căzut cu pieptul fix în pragul ăsta. Și m-a înjunghiat mișelește. Am avut norocul că a rămas cuțitul înțepenit în coloană. A tras să-l scoată, ca să mă mai înjunghie, dar s-a rupt mânerul, iar lama a rămas în spatele meu”, își amintește Simona.
Fiind asistentă medicală, femeia și-a dat seama imediat de ce i se întâmpla: nu mai simțea nimic în picioare, în timp ce sângele i se scurgea pe podea.
Și a zis: stai liniștită! Mă duc să caut piroane. Și te pironesc de prag. Să spună lumea că ești blestemată. O să te pironesc ca pe Iisus.
Simona Dumitru:
În final, a reușit să-l convingă pe fostul ei soț să sune la Salvare.
Înainte, găsea fericirea doar la spitalul de psihiatrie
Simona este una dintre zecile de mii de românce victime ale violenței domestice. Iar povestea ei s-a întâmplat într-o perioadă în care, în România, subiectul violenței domestice era mai degrabă tratat ca ”dragoste cu năbădăi”. Dragoste în urma căreia femeile erau lăsate moarte pe podelele din propriile cămine.
Nici astăzi lucrurile nu stau cu mult mai bine. Doar anul trecut au fost raportate peste 20 de mii de cazuri de violență în familie. Un număr exact al celor care au murit în urma agresiunilor nu se cunoaște, întrucât datele oficiale diferă de la o instituție la alta.
Cert este însă că, în cele mai multe cazuri, partenerii sunt principalii agresori. Iar instanțele tind să fie mai degrabă îngăduitoare cu aceștia.
Pentru fapta sa, fostul soț al Simonei a stat mai puțin de doi ani în închisoare. Simona a avut nevoie de ceva mai mult timp ca să-și recâștige independența pierdută în acea zi. Dar în lunile grele pe care și le-a petrecut imobilizată în pat l-a cunoscut pe Sorin.
„Și-am început să văd că se poate trăi și altfel. Că e fain să fii apreciată, să fii iubită. Așa, în cărucior, cum n-am fost când eram în picioare”, spune femeia.
În viața de dinainte, Simona lucra ca asistent principal la Spitalul de Psihiatrie Zam din Hunedoara.
Eram un om trist și nefericit. Mi se părea că e mai bine când merg la serviciu. Sunt mai liniștită și mai fericită acolo, între persoane cu afecțiuni psihice, decât acasă.
Simona Dumitru:
Cum înveți să iubești după violență
Lucrurile s-au schimbat odată ce un prieten de familie i-a trecut pragul casei, a ajutat-o să se ridice din pat și a învățat-o că acasă trebuie să fie refugiul ei. Acel prieten era Sorin.
„Trecusem printr-o traumă majoră și, în momentul ăla, simțeam că nu sunt pregătită pentru o relație, nu eram vindecată eu cu mine”, mărturisește Simona.
Nu știa dacă e pregătită nici în ziua în care Sorin a decis că vrea să-și petreacă restul vieții alături de ea. „Eu, paralizată. Eu, cu pampers pe mine. Mai mare cu șase ani decât el. Și cu un copil mic. Și sor-mea mă ruga să nu-mi bat joc de el”, își amintește Simona.
Totuși, cei doi s-au căsătorit. Liniștea lor însă nu avea să dureze mult.
Întoarcerea tatălui criminal
Simona s-a născut și a crescut într-o familie în care violența tatălui era o realitate zilnică. Iar prima ei căsnicie n-a fost decât o prelungire a celor 23 de ani de abuzuri pe care le-a trăit în casa părintească.
„Tatăl meu avea multe amante, pe care ni le aducea în casă. Cu ultima, care era doar cu un an mai mare ca mine, a avut o relație de 12 ani. Când femeia a decis că vrea o altă viață, a dus-o pe un câmp și a ucis-o. A adus-o moartă în mașină și i-a spus mamei să coboare, că are un cadou pentru ea”, își amintește Simona.
Pentru crima din 1998, tatăl ei a fost condamnat la 12 ani de închisoare. După doar cinci a fost eliberat, pentru că împlinise 60 de ani, conform legii liberării condiționate.
Așa că, în 2003, Panduru (cum îl chema pe tatăl ei) a ieșit pe poarta penitenciarului și s-a întors în casa unde trăiau Simona, alături de mama ei, Sorin și fiica Ella.
Luptă inegală: frică versus topor
În 2010, Simona a primit un ultimatum de la tatăl ei pentru a părăsi casa părintească. „Mama a intervenit. «Copiii mei să iasă în stradă? Cum adică?»”, povestește ea.
Iar el a zis „Tu să taci, că-ți arăt și cuțitul cu care îți fac marsupiu. Oricum, după ce pleacă ei, tu ești moartă. Că eu trebuie să golesc casa, că mi-am găsit pe alta”.
Simona Dumitru:
În noaptea de 4 august 2010, Simona a auzit scârțâitul unei mașini în fața casei, poarta trântită și urletul sfâșietor al mamei sale. Tatăl intrase în casă și o lovise cu toporul în creștet. Apoi, și-a nenorocit și ginerele, aruncând cu acid sulfuric pe picioarele lui Sorin.
„Îl ținea la pământ cu picioarele arse de acid sulfuric. L-a ținut imobilizat până a venit Poliția. Și tata urla: «Omoară-mă, omoară-mă! Că dacă nu, vă omor eu pe toți»”, își amintește Simona. În noaptea aia, două ambulanțe au plecat din fața casei lor.
Eliberat a doua oară înainte de termen
Simona a rămas singură în casă, imobilizată într-un cărucior, fără nicio apărare. A simțit cu adevărat frica abia când tatăl ei s-a întors alături de un echipaj de la Poliție.
„N-a întrebat unul: aia paralizată cum o să se descurce? Doamnă, sunăm la asistență socială? L-au adus pe tata că și-a uitat ceva în mașină! Și în momentul ăla am simțit că înnebunesc de frică. Că n-a terminat de omorât și ajunge la mine”, spune femeia.
Panduru a primit 10 ani de închisoare. A fost eliberat, din nou, mai devreme, pentru că avea deja 67 de ani când și-a atacat soția și ginerele.
Simona a ajuns să trăiască cu buton de panică în casă și camere de filmat la poartă.
„Acum câțiva ani am obținut ordin de protecție împotriva lui”, spune femeia. Pentru că, și după a doua eliberare, bărbatul a continuat să-și hărțuiască familia. Între timp, un accident vascular l-a imobilizat la pat.
Tatăl meu nu o să înțeleagă niciodată unde și de ce a greșit. Dar eu l-am iertat. Și oamenii nu cred că l-am iertat. Dar iertarea nu e despre celălalt, ci despre tine. Dacă nu poți să ierți, nu poți nici să treci mai departe.
Simona Dumitru:
Când te ridici din propria cenușă
Au urmat ani în care femeia s-a ridicat deasupra nenorocirilor trăite. Și-a deschis un magazin de pizza și cafea la poarta casei și a frământat aluaturi în fiecare zi. A împletit brățări, a vândut bijuterii făcute de mână și acum s-a apucat de făcut săpunuri naturale.
„Eu prefer să nu mor de foame. Căci pe lângă noi, mor de foame și cățelul, cele două pisici și găinile din curte. Eu, dacă ies acum pe stradă, nu a fost meritul statului român. A fost meritul meu, al lui Sorin și al tuturor oamenilor extraordinari care mi-au înțeles nevoile”, spune ferm.
Însă cea mai importantă lecție pe care a învățat-o este aceea a fericirii.
Fericirea nu-i pară mălăiață în gura lui nătăfleață. Pentru fericirea proprie ai de muncit. Nu-ți vine pe tavă. Ți-o clădești cu oamenii de lângă tine, cu felul în care gândești și în care trăiești.
Simona Dumitru:
Relația cu fiica sa, câștigătoare la „Dansez pentru tine”
Dar drumul ăsta spre fericire a fost presărat cu multe obstacole. Poate cel mai important fiind relația cu fiica sa, Ella.
„Nu am înțeles foarte mult timp cât de mult rău i-am făcut copilului. Ieșisem dintr-o căsnicie cu probleme, dar am acceptat să vin în aceeași casă alături de părinții mei. Și prin tot ce am trecut eu în copilărie, am tolerat să trăiască și copilul alături de noi”, spune acum Simona.â
Frica ajunsese atât de mare, încât fiica ei dormea sub pernă cu un spray și o brichetă, ca să se apere de bunicul violent. „Văzuse tehnica asta de apărare pe YouTube”
La doar 17 ani, fiica ei, Ella, devenea câștigătoarea celui de-al zecelea sezon al emisiunii „Dansez pentru tine”. Premiul câștigat atunci i-a ajutat familia să-și achite datoriile, dar a creat și divergențe între ea și mama ei. Ella a plecat de acasă, i-a dat în judecată pe Simona și Sorin pentru un sfert din premiul de 60.000 de euro, a decis să renunțe la proces și a lăsat România, până la urmă, pentru Marea Britanie.
Tânăra din Hunedoara a avut, la rândul ei, un destin întortocheat. În timp însă, mama ei a înțeles că Ella a avut nevoie să fugă de fantomele trecutului. Traumele care i-au marcat ei existența au ajuns să o bântuie și pe Ella.
În ultimii ani, spune Simona, a reușit să construiască o punte înapoi spre fiica ei, stabilită în Anglia.
Acum, femeia de 52 de ani vrea să ducă mai departe moștenirea unei vieți pline de provocări, cum îi place ei să spună. Așa că s-a înscris într-un proiect al Crucii Roșii, pentru a-și transforma mica afacere cu săpunuri naturale într-o întreprindere socială adresată victimelor violenței domestice.
Nici în etapa asta a vieții însă, provocările n-au încetat să apară. Ce s-a întâmplat cu proiectul ei, în cadrul programului oferit de Crucea Roșie, aflați din a doua parte a poveștii în Libertatea.