Povestea Iuliei Negru, românca votată de italieni consilier local în Trieste: „România se schimbă. Dar eu nu m-aş întoarce niciodată, mi s-ar părea inutil”

De la malul Dunării până pe țărmul Mării Adriatice

A ajuns să gândească în limba italiană şi să vorbească în somn în limba engleză. Din România, nu mai are decât dorul de mama ei şi speranţa că, odată, va fi bine şi aici.  

Ne-am întâlnit cu Iulia Negru într-o cafenea în Trieste. Ea se întorsese cu avionul de la Bruxelles, unde lucrează ca interpret de conferinţă, iar a doua zi urma să plece din nou acolo. La 42 de ani, viaţa i se derulează pe repede-înainte, ca într-un roller-coaster. 

În cafeneaua unde italienii vin pentru cafeaua cu ginseng şi cannolii cu fistic, Iulia Negru se opreşte puţin din viteza-n care trăieşte, îşi trage sufletul şi ne spune povestea ei, de la malul Dunării şi până pe țărmul Mării Adriatice.

Anunţul de la avizierul facultăţii care i-a schimbat viaţa

S-a născut şi a crescut în Galaţi. Părinţii ei au lucrat amândoi la şantierul naval, dar „la disponibilizările masive de după Revoluţie, mama a fost concediată şi apoi a muncit, până la pensie, ca femeie de serviciu”, povesteşte Iulia Negru. 

Recomandări

Coaliția PSD-PNL-USR-UDMR, aruncată în aer: Marcel Ciolacu: „Ne retragem cu demnitate de la masa discuțiilor”

La Revoluţia din 1989, ea avea 7 ani, iar singurul lucru pe care şi-l mai aminteşte de atunci e că „în primul trimestru din clasa I o numeam pe învăţătoare «tovarăşa», iar după vacanţa de iarnă o numeam «doamna»”. 

A terminat şcoala generală, apoi liceul şi a devenit studentă la Facultatea de Litere a Universității „Dunărea de Jos” din Galaţi, unde a urmat „modulul psiho-pedagogic, traducere – lingvistică şi literatură. Am o licenţă ca lingvist”. 

Era în anul IV şi avea 22 de ani atunci când, într-o zi, mergând pe holul facultăţii, i s-a întâmplat ceva ce avea să-i schimbe definitiv viaţa. „La avizier am văzut un anunţ, despre o bursă Erasmus într-un loc numit… Triste, Trieste, nici eu nu ştiam”, mărturiseşte Iulia Negru, râzând. „Şi cu Google Maps-ul de pe vremea aceea am văzut că e pe lângă Veneţia şi am zis «băi, Veneţia! Sigur mergem!». Aşa am ajuns, în ultimul an de facultate, în orăşelul acesta”.

Îşi aminteşte că, atunci când a venit în Italia, avea o engleză atât de bună, încât profesorul ei de la Universitate din Trieste a întrebat-o, uimit, „dar ai trăit în Anglia?”. „Nu, n-am trăit niciodată acolo, am ascultat la televizor”, i-a răspuns studenta din Galaţi. „Eu şi fratele meu mai mic”, ne explică ea, „ne uitam la «Animal Planet», la «Discovery Channel» şi eram obişnuiţi să-l ascultăm pe Steve Erwin (prezentator de televiziune – n.r.), care vorbea «What a big crocodile!» («Ce crocodil mare!» – n.r.).” 

Recomandări

Motivul pentru care Marcel Ciolacu a anunțat că PSD iese din negocierile pentru formarea viitorului Guvern: declarațiile lui Ciprian Ciucu – Surse

Bursa Erasmus a durat patru luni, iar „la întoarcerea în România”, spune Iulia Negru, „am suferit enorm. Efectiv, am intrat în depresie din primul moment când m-am întors în ţară. Mi-am zis că viitorul meu nu este aici şi, după ce mi-am dat licenţa, m-am întors la Trieste, ca să fac masteratul în interpretare de conferinţă”. 

Mirajul Italiei: bătrâna care coboară din maşina sport 

Libertatea: Ce v-a impresionat atât de mult la Trieste ca să vă facă să vă întoarceţi şi să lăsaţi totul în urmă?

Iulia Negru: Când am venit prima oară, am ajuns aici cu trenul. După 22 de ore de mers şi 12 ore de oprire la Budapesta – nu se ştie de ce -, am deschis uşile de la tren şi am văzut oraşul acesta, care este o Viena pe mare, pentru că a fost sub Imperiul Austro-Ungar. Apoi, chiar în prima sau a doua zi, am văzut o bătrânică la 80 de ani ieşind dintr-o maşină sport. Şi mi s-a părut aşa, o chestie…, pentru că bătrânele de la noi sunt cu batic şi cu şorţ, iar bătrânica asta, cu părul alb, ieşea dintr-o maşină sport! Dar chiar înainte de secvenţa asta, văzând oraşul şi văzând marea, am zis: „Ok, oasele mele aici or să rămână”. Îmi amintesc perfect gândul de atunci, „oasele mele aici or să rămână”. Şi aşa a fost! 

– Bănuiesc că părinţii n-au fost încântaţi când i-aţi anunţat că vreţi să plecaţi în Italia.

– I-am anunţat că voi pleca, nu le-am cerut permisiunea. Mi-au zis că nu mă pot ajuta financiar, ceea ce ştiam deja. Dar cred că şi-au dat seama că viitorul este aici, şi nu acolo. Da, le-a părut rău că plec, dar nu s-au opus. Şi am venit aici doar cu o valiză. Înainte, când am fost ca studentă Erasmus, întâlnisem o familie italiană care s-a oferit să mă găzduiască. Mi-au spus: „dacă vrei să înveţi, noi te susţinem. Vino la noi, ne ajuţi cu treburile în casă, ne ajuţi cu temele ăstuia mic şi stai cu noi, gratis”. Ceea ce am şi făcut, de altfel. 

– Limba italiană în cât timp aţi învăţat-o?

– În două-trei luni. Dar când eram pe tren, stăteam cu cartea în faţă, „Învăţaţi limba italiană fără profesor”. Nu ştiam limba, deşi aveam competenţele pasive, în sensul că ne uitam cu toţii la televizor la „Occhi di gatto” (serial de desene animate – n.r.).

Și-a cumpărat prima casă în numai şapte ani

După perioada masterului, s-a mutat de la familia care o găzduise şi, „după puţin timp”, spune Iulia Negru, „mi-am cumpărat primul apartament. Am avut o persoană care mi-a spus «jumătate din bani ţi-i împrumut eu, pentru cealaltă jumătate mergem la bancă şi-ţi vei lua un credit bancar. N-are sens să plăteşti toată viaţa chirie, cum fac toţi. Cumpără-ţi o casă!»”.

– Dar asta e mentalitate de România: să nu trăieşti cu chirie, să ai proprietatea ta.

– Persoana respectivă era anglo-saxonă, dar da, avea o mentalitate asemănătoare. În patru ani i-am returnat împrumutul şi în alţi trei ani am închis creditul bancar. Deci, în şapte ani, aveam apartamentul meu, plătit integral: vreo 80.000 de euro cu totul. 55.000 de euro – apartamentul, 5.000 – notarul, 4.000 de euro – agenţia, iar vreo 20.000 au fost cheltuielile cu renovarea. Am plătit totul în doar şapte ani, dar munceam 14 ore pe zi, de dimineaţă până seara, lucrând ca profesor, făcând lecţii private. Îmi amintesc că odată a venit să mă viziteze fratele meu, care locuieşte de zece ani în Danemarca. Era într-o miercuri, iar eu aveam lecţii aşa: la 9.00, la 10.30, la 11.30, la 12.00… Efectiv, în ziua aia am lucrat continuu. N-am făcut altceva decât să muncesc. Timp de 10 ani, am tras ca un măgar (râde). Nu glumesc. Aveam un document Excel în care îmi puneam toate ieşirile şi toate intrările de bani; am fost foarte „Hagi Tudose” şi foarte atentă la bani, în perioada aia. A, şi am uitat să vă precizez ceva: apartamentul pe care îl cumpărasem avea două camere; eu stăteam în cea mică, iar camera mare era tot timpul închiriată. 

– Acum câte case aveţi?

– Şase şi am făcut oferta pentru a şaptea, care a fost acceptată, deci voi avea şapte.

– Şi le-aţi luat precum Iohannis, din chirii?

– (râde) Good one! (Bună, asta! – n.r.). Nu le-am luat din chirii, pentru că, până acum doi ani, aveam doar o casă. Dar pusesem foarte mulţi bănuţi deoparte şi soţul meu, care e italian, mi-a zis „n-are rost să stai cu jumate de milion…”. Atunci am început să investesc în imobiliare. Şapte cred că va fi ultima, că am terminat banii. Cinci sunt închiriate, a şasea e în renovare, iar la a şaptea aştept să se termine succesiunea, ca să vedem când vom face actul de vânzare-cumpărare. Şi, apropo, Hagi Tudose nu pleacă niciodată: chiar dacă acum nu mai fac Excelul, când sunt plecată cu munca, de exemplu la Bruxelles, notez pe telefon exact cât cheltui şi cât câştig. Absolut orice cheltuială am avut – avion, tren, că mi-am luat o cafea – e trecută aici şi, de obicei, e 10% din ceea ce facturez. Este un soi de „chiverniseală” pe care noi, românii, nu o avem, pentru că nu avem educaţie economică. 

Cum a fost prima şi ultima petrecere de Ziua României

– Când aţi mai avut timp de voluntariat?

– Voluntariatul a plecat din România. Şi în ţară eram voluntar la centrul ecologic din Galaţi, eram înscrisă la bibliotecă. Acum 6 ani, am creat în Trieste Asociaţia Italo-Română Danubio. Şi am făcut asta după ce am observat că, în comunităţile româneşti din Trieste, copiii nu vorbesc limba română. Am zis „OK, hai să creăm ceva, să încercăm să adunăm lumea împreună, să putem face lucruri frumoase, voluntariat etc.”. Cam asta a fost ideea de plecare. Şi-n primii doi ani a fost chiar fain, adică erau foarte mulţi oameni care doreau să facă asta. Ne-am coalizat toţi atunci când a fost „noaptea, ca hoţii”, că am fost cu toţii în piaţă şi scandam. Acela a fost momentul de trezire şi de „hai să facem ceva!”.

Problema e că ştiu că lumea poate nu e de rea-credinţă, adică există dorinţa de a face ceva, dar ea nu e constantă şi nu se transformă în ceva concret. Vă dau un exemplu concret: acum 6 ani am organizat Ziua României. Şi am muncit de ne-au sărit capacele, căutând sală, căutând muzică… Şi am făcut o petrecere minunată. Le-am spus: „fiţi atenţi, toţi membrii asociaţiei sunt voluntari. Voi plătiţi 10 euro pe an cotizaţie socială, doar pentru că trebuie să ne plătim banca, avem obligaţii legale, ca asociaţie. Dar suntem cu toţii voluntari şi dacă voi nu propuneţi, nu se face nimic”. Aceea a fost prima şi ultima dată când s-a făcut o petrecere de Ziua României. Zilele trecute, mă uitam pe grupurile românilor din Trieste, iar un membru de la „Danubio” întreba: „da nu se organizează nimic?”. „Nu se”…, înţelegeţi, da?

Despre studenţii români din Trieste şi despre gândirea critică

Iulia Negru a predat limba engleză la Universitatea din Trieste timp de 17 ani, „ca profesor extern. Am fost în toate departamentele universităţii ca profesor de engleză. Lucram privat, ca profesor de engleză, lucram la şcoli private, ca profesor de engleză, lucram ca interpret, ca traducător, ca mediator cultural. Am profesat întotdeauna în domeniile în care mă pricepeam, nu-mi place chestia pe care o facem noi, câteodată, în România: «lasă, mă, că mă descurc eu».” 

– La Universitatea din Trieste aţi avut şi studenţi români?

– Da, mulţi, în fiecare an. I-am luat întotdeauna sub aripă, am încercat să mă văd cu ei. Mulţi îmi sunt prieteni şi acum. Ştiu că anul acesta există burse Erasmus la Facultatea de Medicină şi le-am zis: „hai să ne vedem, hai să ne cunoaştem”. 

– În afară de bariera lingvistică, mai există vreo diferenţă între studenţii români şi cei italieni? Întreb, pentru că pe noi, în general, şcoala nu ne învaţă să ne dezvoltăm gândirea critică, ci să stăm cuminţi în bănci, să nu vorbim neîntrebaţi şi să ne deschidem creierul, ca pe o pâlnie în care profesorul toarnă informaţiile. 

– Cred că este o generalizare, gândindu-mă la şcoala generală pe care am făcut-o eu, la liceul pe care l-am făcut… Şi nu este neapărat o metodologie greşită, şi asta o spun ca profesor: dacă e nevoie să-ți torn ceva, îţi torn. Dar studenţii români sunt la fel ca și ceilalţi, se integrează perfect, mai ales în orăşelul acesta. Poate că situaţia e diferită la Roma sau la Milano… Iar în ceea ce priveşte gândirea critică, să ştiţi că şi eu mă gândesc, de foarte multe ori, de unde ne vine. La mine, cred că ea provine din faptul că, în copilărie, am descoperit că există biblioteca „V.A. Urechia”, de unde gratis, pentru că n-aveam bani, puteam să iau patru cărţi pe săptămână. Şi vă rog să mă credeţi că le citeam pe toate, apoi mă întorceam şi luam altele. Cred că am devorat sute de cărţi, ca adolescentă, şi de acolo cred că provine gândirea critică.

– Glumind amar, n-aveaţi Facebook…

– N-aveam Facebook. Nici TikTok, nici Instagram. Asta nu înseamnă că tineretul din ziua de azi nu-şi poate dezvolta gândirea critică, prin discuţie. Dar eu am călătorit cu mintea prin cărţile pe care le citeam – cum sunt cele scrise de Jules Verne, pe care le-am citit pe toate -, am călătorit cu mintea cu „Discovery Channel” şi „Animal Planet”.

Împinsă în politică şi votată pe listele unui „partid al cetăţenilor”

În octombrie 2021, Iulia Negru a candidat la alegerile locale din Trieste şi a fost votată de italienii de aici în funcţia de consilier de circumscripţie. Ea participă la una sau două şedinţe pe săptămână, care durează câte o oră, şi e remunerată cu 20 de euro/şedinţă.

– Cum v-aţi decis să intraţi în politică?

– (râde) Am fost trasă, n-a fost decizia mea. De fapt, încet-încet, începusem să văd că nu mergeam prea departe cu „Danubio”, că marele meu plan a fost să învăţ românii ce înseamnă societate civilă puternică şi am eşuat lamentabil, dar deveneam din ce în ce mai vizibili prin acţiunile pe care le făceam prin oraş, ne făceam auziţi. Aici, în Triste, există o listă civică, „Adesso Trieste” („Acum Trieste” – n.r.), care a câştigat foarte multe voturi în zona asta, pentru că San Giusto (centrul istoric al orașului Trieste – n.r.) este fieful nostru. Iar candidatul la primărie din partea acestei liste civice, Riccardo Laterza, mi-a zis: „N-ai vrea să candidezi ca şi consilier de circumscripție?”.

– Ce este această listă civică?

– A, e un fel de partid al cetăţenilor. Vedeţi, e un alt aspect al comunităţii civile, care se pune de acord şi creează o listă civică. Apoi, trebuie să îţi prezinţi programul, să participi la alegeri… Dar eşti un fel de asociaţie, nu eşti un partid. Şi poţi candida. Societatea civilă în Italia este foarte puternică! Eu sunt membră acum în vreo 5-6-8-10 asociaţii. În fiecare sfârşit de săptămână, asociaţiile acelea organizează o drumeţie, şi aşa cunoşti oameni noi. În fiecare săptămână, Asociaţia „Women Expats in Trieste” organizează o ieşire, unde cunoşti oameni noi. Deci ocaziile de a cunoaşte şi de a interacţiona sunt enorme! Plătești o cotizaţie socială la fiecare dintre aceste asociaţii, ca să fii membru, dar îţi deschide orizontul… Altfel, te întorci acasă şi deschizi televizorul. Există aici o societate care se organizează.

– Asta lipseşte în România.

– Mama, după ce a murit tatăl meu de cancer la plămâni, după o viaţă în şantier – n-a fumat o ţigară în viaţa lui, dar a lucrat cu azbest -, a rămas singură. Ea şi celelalte femei rămase vădane, cum se zice la noi, la Galaţi, sunt singure. Şi e foarte greu să o conving pe mama să facă ceva, să creeze un grup, să nu se plângă de gaura din asfalt, ci să strângă semnături ca gaura din asfalt să fie astupată. Asta fac eu, de fapt, în circumscripţie. Prezentăm moţiuni, dacă vedem o problemă prin oraş, „vedeţi că pe strada X există o motocicletă incendiată”, trimitem la primărie înştiinţarea, mâine vine poliţia locală şi o ia. Asta este societatea civilă în Italia: în permanenţă activă! Şi e aşa de 800 de ani.

– Aţi spus că aţi fost împinsă să intraţi în politică.

– Riccardo Laterza m-a sunat şi mi-a spus că, pe partea de diversitate, au nevoie de cineva. „Te cunosc, ştiu că faci multe lucruri, mi s-a propus numele tău. Te interesează?”. Şi, văzând că parcă bat pasul pe loc cu asociaţia, am zis „OK, hai, ăsta e pasul următor”. Dar în Italia sunt foarte mulţi primari români, consilieri români.

Ce îi cer românii din Trieste să facă pentru ei

Oficial, din cei 200.000 de locuitori ai oraşului Trieste, 2.000 sunt români. „Dar eu cred că suntem de 2-3 ori mai mult”, spune Iulia Negru, „iar românii intră într-un ţesut multicultural deja foarte bine dezvoltat, pentru că oraşul acesta a fost port. Există o populaţie slovenă de 20.000 de locuitori, există o populaţie sârbească sau grecească, ce are cel puţin 200 de ani pe acest teritoriu. Noi suntem ultimii ajunşi. Ultimii, până şi albanezii sunt aici din anii ‘90, iar noi am început să venim de prin 2000”.

– Românii de aici au dreptul să voteze la alegerile locale?

– Da, dacă au reşedinţă. Iar la alegerile naţionale, dacă eşti cetăţean italian.

– V-au votat românii din Trieste?

– N-am nici cea mai vagă idee. Eu n-am făcut campanie, că n-am avut timp, dar am fost prima pe listă. O altă româncă a candidat cu un partid de dreapta, şi românii n-au fost foarte mulţumiţi, am primit foarte multe feedbackuri de genul „da de ce s-a băgat cu ăştia de la LEGA?”. Presupun că o parte din voturile pentru mine or fi ajuns şi de la români.

– Vă cer românii din Triste să faceţi ceva pentru ei?

– De obicei, acte la consulat. Unii dintre ei, săracii, nu înţeleg ce trebuie să facă pentru a obţine certificate, paşapoarte sau ce altceva le mai trebuie. Îi ajutăm, prin asociaţie, să strângă şi să depună actele necesare.

– Dar vă cer şi ca, din funcţia de consilier, să-i ajutaţi, de pildă, să obţină o locuinţă în blocurile ANL din oraş, dacă sunt cazuri sociale?

– Pentru a obţine o locuinţă ANL în Italia, trebuie să ai reşedinţa de cel puţin 5 sau 7 ani şi să îndeplineşti anumite condiţii. Există şi români care stau prin ANL, în chirie, şi plătesc foarte puţin, undeva la 80 de euro pe lună. Nu le pot face pe toate. Dar vă dau un exemplu concret: Primăria a promis, împreună cu ANL-ul local, să protejeze zona verde din jurul blocurilor. Şi a existat un acord, între Primărie şi ANL, ca fiecare să pună jumătate din banii necesari. ANL-ul a pus banii, Primăria nu. Noi, ca listă civică, am organizat astăzi (7 decembrie – n.r.), exact acolo, în cartier, o demonstraţie şi i-am întrebat: „băieţii, unde-s banii?”. Ca să nu rămână grădina aia o paragină, pentru că ea trebuie făcută. Iar cei din circumscripţia mea s-au dus azi, au pus o măsuţă şi au împărțit flyere, pentru ca și cetăţenii să ştie că există o problemă şi că noi ne ocupăm de ea.

– Asta se mai face şi în România.

– Ştiu, dar e puţin.

Problemele din Trieste: lipsa parcărilor, cimentul şi telegondolele 

– Am observat că Trieste are totuşi ceva în comun cu Bucureştiul: lipsa locurilor de parcare.

– Da. Problema e acutizată de faptul că navele de croazieră, care nu mai au voie să meargă la Veneţia, vin la noi, şi foarte multe parcări sunt chiar pe partea aceea de mare. Primăria a încercat să rezolve problema, parţial, şi a făcut o parcare subterană, pe trei niveluri, în zona San Giusto. Dar vara, acea parcare e full şi e coadă de maşini. Ştiţi de ce? Pentru că vin austriecii! Timp de foarte mulţi ani, nimeni nu ştia că noi existăm, iar Trieste era un orăşel adormit. Dar, la un moment dat, oamenii au descoperit că Trieste există, e frumos şi se trăieşte bine aici. Bunica ex-ului meu, care era italo-sloven, a murit la 104 ani – media de vârstă în Trieste şi în Sardinia este cea mai mare din Italia -, iar femeia aceea îşi amintea cum cânta la grădiniţă imnul pentru Franz Joseph (împăratul Austro-Ungariei – n.r.). Vă daţi seama ce viaţă a dus? Şi aici se trăieşte până la 80-90-100 de ani, lejer, apropo şi de nevoia de badante.

– Pare că e „la dolce vita”. Oamenii din Trieste, de pildă, în afară de lipsa parcărilor, mai au vreo altă nemulţumire?

– Noi, ca listă civică, am mai observat o problemă: cimentul. Primarul nostru, care este un domn pe la vreo 70 și ceva de ani, ştie doar să toarne ciment, fără să creeze şi spaţii verzi. O altă problemă este că vor să facă, pe coasta oraşului, o telegondolă, aşa cum e cea de la Mamaia. Iar oraşul este mega-împotrivă, apropo de societatea civilă… Avem un tramvai istoric, de pe vremea lui Franz Joseph, pe care se câcâie de 8 ani să-l repare şi să-l pună din nou în funcţiune. Deci, problemele oraşului există, dar cetăţenii sunt foarte activi, nu se lasă. E singura chestie care ne salvează. Câteodată pierdem, dar… De exemplu, am pierdut o pădurice, acum a fost tăiată, pentru că vor să facă parcări lângă Spitalul Cattinara. S-a luptat un jurnalist doi ani pentru acea pădurice de pini. Am pierdut-o, au tăiat-o ieri.

– A venit vreodată cineva la dumneavoastră, înainte de vreo şedinţă de consiliu, ca să vă sugereze cum să votaţi? Sau să vă spună „dacă susţii acum acest proiect, data viitoare îl susţinem şi noi pe al tău”?

– Cred că asta ar fi, oricum, politică. Şi e valabilă oriunde. Dar destul de voalată, căci în doi ani, de când sunt consilier, nu am auzit treaba asta. Ţineţi cont însă că eu nu particip la consiliile primăriei, sunt consilier de circumscripţie. Oraşul este împărţit în şapte, precum sectoarele din Bucureşti, iar eu fac parte din sectorul cel mai mare şi cel mai sărac, periferia. Iar când sunt probleme ce privesc comunitatea, am observat că până şi majoritatea votează cu propunerile şi moţiunile mele. Cu excepţia celor care sunt politice. Prima mea moţiune, de acum doi ani, a fost pentru protejarea acelei păduri despre care v-am spus că a fost tăiată. Şi toţi din partidul de dreapta, care a câştigat alegerile, au votat împotriva mea. Evident că dacă cei de la partidul care guvernează vor să mă strivească, mă strivesc, n-au probleme. Vă dau un exemplu concret: de doi ani îi rugăm să ne trimită nenorocitul de raport pentru ajustările la bilanţ măcar cu două săptămâni înainte, ca să avem timp să citim 190 de pagini. Noi avem drept consultativ, la sectoare. Şi acum două săptămâni, ei ni-l pun în poală vineri şi vor ca marţi să ne vedem, să discutăm. Cei din opoziţie au refuzat să intre în sală.

– Politica e şi aici la fel de urât mirositoare ca peste tot?

– Nu este urât mirositoare. Politica e politică! Trebuie să ştii să faci alianţe şi să lupţi pentru ceea ce crezi că e corect. Noi, de pildă, am crezut în aceea pădurice. Iar ea s-a dus, pentru că majoritatea a decis asta.

De ce nu s-ar mai întoarce niciodată în România

– V-aţi întrebat vreodată dacă aţi fi putut face politică în România?

– Probabil că da. Era o idee de-a mea, de pe vremea când încă eram studentă la Galaţi. Şi în momentul acela, partidul cel mai tineresc şi mai „fast forward” (modern – n.r.) era PNL-ul. Pentru că Galaţiul era cu „ciuma roşie”, cu PSD-ul.

– N-aţi făcut atunci pasul şi aţi plecat în Italia. Acum însă, dacă v-aţi întoarce, aţi putea face politică în România?

– Cred că aş face orice tip de activism care mi-ar permite să lupt pentru ceea ce cred. Nu contează că e politică, voluntariat, strâns gunoaie de pe stradă, absolut orice. Pentru că sunt o persoană activă şi n-aş sta cu mâinile în sân. Orice ar fi.

– Dar v-aţi întoarce în România?

– Niciodată. Nici eu, nici fratele meu. Niciodată! Aici n-am copii, n-am pisici, n-am nimic. Şi nici nu voi avea vreodată, pentru că nici eu, nici soţul meu, cu care sunt căsătorită de opt ani, nu ne dorim copii. Am putea pleca oriunde şi deja ne-am gândit la un loc cald şi cu multe dimineţi. Să mă întorc în România mi s-ar părea inutil. Ar fi epuizant să trăiesc din nou acolo. Ar fi o luptă prea mare, până şi pentru mine.

– Dar mama dumneavoastră vă roagă să veniţi acasă?

– Nu. I s-a spus: „dacă vrei, vreodată, şi simţi că ai nevoie să fii alături de noi”… Acum există zboruri direct Trieste – Bucureşti, iar în ianuarie urmează să vină aici. De Crăciun ne vedem, de obicei, la fratele meu. Şi vine mama, cam mârâie – cârâie când se urcă în avion, dar se urcă (râde). Între timp, ea a descoperit excursiile de grup, sunt singurele pe care reuşim să i le plătim, numai să se ducă. Şi se bucură, se întoarce foarte mulţumită că vede ţara. Pe care n-a văzut-o niciodată înainte. Evident că o ajutăm, nu o lăsăm singură. I s-a spus: „când vei vrea”, pentru că nu vrem să repetăm problema italienilor şi a badantelor, „când vei vrea, vei avea cea mai frumoasă «case di riposo» (azil de bătrâni – n.r.) Vei avea cel mai frumos, cel mai luxos, cel mai ce vrei tu. Sau îţi luăm o casă aici, să stai lângă noi. Dar nu te stresa”. Şi nu se stresează, e foarte calmă. 

– Dumneavoastră când aţi fost în România ultima dată?

– Cu munca, și ca interpret pentru o agenţie de la Bruxelles, şi cu o delegaţie de la Malta, în iunie anul acesta. Apoi, înainte, în februarie, am fost la Cernavodă, cu o delegaţie de la o centrală nucleară. Deci, cu munca – de obicei, ca interpret -, mă întorc destul de des. Şi să ştiţi că se schimbă şi România. Se schimbă, dar nu suficient de repede. Eu, dacă vin o dată sau de două ori pe an, văd poate mai mult schimbarea. Şi observ că e mai puţină agresivitate şi mai multă toleranţă.

– Recunoaşteţi că nu v-aţi întoarce niciodată în România, dar nu rămâneţi indiferentă şi participaţi la proteste, atunci când în ţară se petrec abuzuri. De ce?

– Faptul că suntem departe de ţară nu înseamnă că nu ne pasă. Avem empatie, ne-am născut într-un anumit loc şi e normal să ne pese de ce se întâmplă acolo. Pe 10 august 2018, eu şi soţul meu am participat la protestele din Piaţa Victoriei şi am fost gazaţi. Nu merg la proteste din mega-naţionalism sau dintr-un patriotism prost înţeles. Ci pentru că, deşi eu nu mă voi întoarce în România, mama mea şi rudele mele locuiesc acolo, şi eu vreau ca lor să le fie bine.  

Următoarele alegeri locale din Italia sunt peste trei ani, iar Iulia Negru mărturiseşte că va candida din nou doar „dacă mă vor băieţii (de la «Adeso Trieste» – n.r.). Dacă nu, nu”. 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 14

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro