Povestea lui Paul, despre lumina din spatele cuvintelor. Viața plină de fericire a unui nevăzător în România

Paul este unul dintre cei aproape 18.000 de nevăzători din România și a trecut prin toate astea. S-a născut într-o clinică din Sibiu, în urmă cu 27 de ani, cu două luni mai repede decât au prezis medicii, imediat după Maria, sora lui geamănă. Faptul că nu vede se datorează unei greșeli a echipei medicale. Fiind născut prematur, a trebuit să stea o perioadă în incubator, iar cei responsabili de grija lui nu i-au acoperit ochii pentru a-l proteja de lumina puternică ce i-a dezlipit retina. Maria s-a ales cu o simplă miopie, dar Paul n-a mai văzut niciodată.

Cu toate astea, de-a lungul anilor, nu l-a oprit nimic să se joace, să se plimbe cu bicicleta, să patineze, să călătorească, să cânte la chitară și să fie un sprijin pentru alți nevăzători.

Amais, organizația care îi ajută pe nevăzători să se dezvolte

În dezvoltarea abilităților contribuie și Amais, o organizație non-guvernamentală din România care se străduiește să îmbunătățească calitatea vieții persoanelor cu dizabilități, prin introducerea unor metode diferite de integrare socială și soluții de a face spațiile publice mai accesibile. Amais construiește un mediu distractiv, confortabil și sigur în care persoanele nevăzătoare au ocazia să se dezvolte. Mai mult decât atât, organizează evenimente prin care oamenii tipici pot socializa și face schimb de experiențe cu cei ce au deficiență de vedere.

Recomandări

„Putin a folosit tactica «salamului». Singura opțiune de victorie e ca armata ucraineană să ocupe Moscova și să-l detroneze”, crede filosoful politic american Francis Fukuyama

Pe Paul l-am cunoscut în primăvară și eram îngrijorată că-mi voi transforma empatia într-un sentiment de milă, despre care știam că este un lucru pe care îl detestă. Însă bărbatul înalt, undeva la un metru nouăzeci, cu părul lung și prins în coadă, un zâmbet larg și o voce caldă, mi-a transmis doar energii pozitive. I-am comunicat că am emoții și mi-a răspuns zâmbind „relaxează-te, vei vedea cât de distractiv va fi”.

Paul are aceasta super putere de a face pe oricine să se simtă confortabil, indiferent de situație. În scurt timp am început să discutăm cu naturalețe. Alături de el era Phantom, câinele lui ghid. Phanti, cum îl alintă Paul, e un labrador negru, cu ochii blânzi, atent și loial, care îl însoțește în toate locurile, devenind practic o extensie a lui. Prin siguranța și eleganța sa, îi oferă lui Paul încrederea și independența de care are nevoie pentru a se descurca în lume.

Mersul pe bicicletă ajutat de eco locație

Paul a crescut la Sibiu, orașul său natal. Spune că a avut șansa să se nască într-o familie care să îl trateze ca pe un copil tipic, să-i dea posibilitatea de a-și face propriile alegeri și greșeli. „Cred că ăsta a fost norocul meu cel mai mare, faptul că am fost lăsat să descopăr lumea precum ceilalți copii de vârsta mea”, spune Paul.
„Dacă cineva se dădea cu bicicleta, mama era acolo să mă încurajeze și să-mi spună că și eu pot.” Și s-a dat mult cu bicicleta. Cum? Eco locație. Adică are un sunet pe care îl scoate în timp ce pedalează și dacă simte că sunetul se oprește aproape, înseamnă că este vorba de un obstacol, precum o mașină sau zid.

Recomandări

LIVETEXT Alegeri prezidențiale și referendum în Republica Moldova. Mesaje false legate de UE trimise pe WhatsApp și alte platforme

Îmi spune amuzat că părinții îl certau mereu că scoate sunete ciudate. „Eram mic, undeva la 4-5 ani și nu știam nici eu, nici ei de termenul eco locație, de aceea nici nu aveam cum să le explic de ce fac asta. Le spuneam doar să mă lase în pace că știu eu mai bine.”

La 7 ani a fost înscris la o școală specială pentru copii cu dizabilități în Cluj, unde spune că și-a îmbunătățit aptitudinile cel mai mult. Era singur, fără familie, într-un internat în care nu avea pe cineva la dispoziție tot timpul. „Am cunoscut mulți copii dependenți la fiecare pas de prezența cuiva și aceasta este strict greșeala părinților și a mediului în care au crescut”, spune Paul.

Bullying din partea profesorilor

Aici a stat până la liceu, după care s-a întors la Sibiu pentru a-și continua studiile într-un program de învățământ normal. Cu toate astea, după un semestru a revenit la Cluj, întrucât nu fusese admis la filologie, profilul dorit, iar nivelul de învățare era mai ridicat și nu îi permitea un transfer. Dacă la fosta școală avea note de 10, în cealaltă parte lua 8,9. „Nu mă așteptam să fiu reîntâmpinat cu bullying. Profesorii îmi spuneau că știau ca nu voi face față. Ce m-a șocat a fost că venea din partea unor oameni de la care nu mă așteptam și totuși nu am luat nicio măsură. Dacă ei credeau asta, le-am spus ca e perfect OK să o facă, nu mă las afectat.”

Recomandări

Atentat terorist în România comunistă. Cazul exploziei din 1984 de la Sfântu Gheorghe, soldată cu moartea unui copil de 12 ani

Își amintește amuzat de toate năzbâtiile pe care le făcea cu colegii, „pentru că nu ne plăcea mâncarea mergeam și furam cartofi din bucătărie și ne descurcăm noi cumva. Iubeam să fac farse și să mă distrez, de altfel, ca orice copil”. Se oprește din povestit pentru a face o glumă, ceea ce face adesea. „Ana, știi care este festivalul preferat al nevăzătorilor? Neversea.”

Doar 9% dintre românii cu deficiențe de vedere au absolvit o facultate

Cifrele Amais spun că dintre românii cu deficiențe de vedere care au primit un certificat de încadrare în grad de handicap, 31% au terminat cel mult patru clase, 33% au terminat gimnaziul și 21% au terminat liceul. Numai 4% dintre nevăzătorii din România au absolvit o școală profesională și 9% au reușit să absolve o facultate.

După terminarea liceului a dat admitere la facultatea de Jurnalism din Sibiu, însă a rămas dezamăgit de nivelul programei. Asta nu l-a oprit să-și atingă obiectivele și la scurt timp s-a angajat la radio, unde, din nou, așteptările i-au fost ruinate din cauza personalului și salariilor.

S-a lovit și de respingeri, pentru că este nevăzător „Am văzut un anunț în care un nou post de radio își căuta angajați și am spus să încerc. Nu am primit acceptul, pentru că vezi doamne, le stricam aparatura, pentru că nu văd. Dar asta e, am mers mai departe și mi-am văzut de drum.”

De doi ani a luat decizia să se mute în București în căutarea unor noi oportunități. Astăzi lucrează la radio Transilvania, unde realizează emisiunea „În Trafic”, un program de divertisment în fiecare zi de la 15:00 la 19:00. Paul își descrie locul de muncă ca fiind „acea emisiune care-i face pe oameni să zâmbească în drumul spre casă sau își consumă timpul petrecut în trafic ascultând informații pozitive și amuzante.”

Din păcate, mai puțin de 25% dintre persoanele cu vedere parțială sau nevăzători sunt angajate, asta fiind principala problemă în integrarea lor în societate, spun cei de la Amais.

Paul e unchiul perfect pentru cei doi nepoți

În conversație, am uitat complet că este nevăzător. Are privirea îndreptată către mine și râde cu gura până la urechi. Nu are complexe legate de zâmbetul său, pentru că în esență, asta este o superficialitate de care noi, cei care vedem, ne preocupăm mereu.

Are hobby-uri multe, învață des cântece la chitară, uneori cântă și cu vocea. Merge la teatru și concerte, iar când era la Cluj practica judo, aikido și sporturi de contact. Există și alte sporturi speciale pentru persoanele nevăzătoare, precum fotbalul, unde mingea are un clopoțel pentru a putea fi auzită. Există și campionate mondiale la care echipa României participă, însă Paul nu face parte din ea, pentru că nu practică fotbalul.

Iubește din suflet copiii și vorbește cu drag despre cei doi nepoți ai lui, băiețeii surorii sale, Maria. Luca are doi ani, Vlad câteva luni. Îmi spune cu mândrie că băiatul mare întreabă mereu de el și îl caută pe Phantom să îi dea de mâncare. Maria a pus pe frigider o poză cu Paul, iar Luca de fiecare dată când trece pe lângă îi dă un pupic de dor. Fiind la Sibiu, se văd destul de rar, dar și când o fac „mă pun la mintea lor tot timpul și facem toate năzbâtiile împreună.”

Gluma cu „mai sunt două locuri, cam în spate, dar am înțeles că se vede”

Într-o vineri, Paul ne-a invitat pe mine și iubitul meu la un concert alături de el, prietena lui Elisa și încă un prieten. M-a sunat și mi-a spus așa „Mai sunt două locuri să știi, cam în spate, dar am înțeles că se vede. Mai ales noi vedem.” Paul are un repertoriu impresionant de glume și o pozitivitate contagioasă.

Ne-am întâlnit la metrou, de unde am mers împreună către bistroul 15A, pentru că avea să cânte Alex Ștefănescu, unul dintre artiștii lor favoriți. Ne-au asociat vocile cu persoane dragi din viața lor și ne-au invitat să gătim împreună. „Ar fi tare să vă legați la ochi și să gătim toți pe întuneric. Facem blind date”, a completat Elisa, iubita lui Paul de un an și jumătate. Au făcut fără să vrea un vagon întreg să râdă discret.

Odată ajunși la bar nu ne-am întâlnit cu o singură altă persoană, ci încă nouă persoane nevăzătoare, toți cunoscuți de-ai lui Paul și ai Elisei. Erau haioși, se loveau unul de celălalt, se luau în brațe și se călcau pe picioare, apoi se amuzau de-a binelea. „Paul, ce dor mi-a fost să-ți văd ochii”, spune Răzvan. Din altă direcție, una dintre prietene zice „Iar dai cap în cap? Ce ai cu mine în seara asta?”, „De când nu v-am mai văzut la față, prieteni”, adaugă o altă fată. Apoi după un moment de tăcere, cineva ne întreabă „Voi ce căutați printre atâția orbi?”.

Oamenii din jur îmi cereau ajutorul cu o nevoie și o simplitate rar întâlnite, iar acest lucru m-a impresionat profund. Că îi însoțeam pe terasă, la baie sau chemam chelnerul, nu ezitau să îmi acorde un zâmbet drept recunoștință. În timpul concertului, stăteam jos, ascultând muzica, în timp ce ei se bucurau din plin de fiecare vers și melodie. Privindu-i cum se ridicau, dansau și cântau din toată inima, am simțit cum timpul se oprește în loc. Îmbrățișările lor, sincere și pure, au fost cele mai autentice pe care le-am primit vreodată. Ne întrebau constant dacă ne simțim bine alături de ei, iar fericirea lor era molipsitoare.

Nu puteam să nu observ diferența dintre nivelul de abilități, comportament și postură dintre Paul și majoritatea prietenilor săi. Dacă ei ne solicitau ajutorul, Paul era cel care îi ducea în locurile în care aveau nevoie, chit că era vorba de mers în interior sau în afară. E obișnuit să ajute, pentru că a fost independent și descurcăreț de mic, fapt ce i-a dat încredere în el. Are o siguranță incredibilă în pași și în lucrurile pe care le face. Dacă nu aș fi știut că e nevăzător, cred că mi-aș fi dat seama destul de greu.

„Consider că ăsta e apogeul unui nevăzător, să te comporți în așa fel încât cei care te cunosc să nu observe deficiența pe care o ai”, spune Paul. Nu e nimic greșit în faptul că ceilalți simt nevoia de mai mult un sprijin, însă e de apreciat modul în care Paul a reușit să se dezvolte. Iar dacă el a putut, cu siguranță și ceilalți vor reuși, cu ajutor și încredere.

Un suport enorm îl primesc din partea asociației Amais, care prin activități precum excursii la mare, înot, ateliere de creație, plimbări și jocuri în aer liber îi sprijină în dezvoltarea lor zilnică.

Șoferul Uber n-a vrut să ia un nevăzător

A fost o seară de neuitat, în care am socializat, ne-am distrat și ne-am rupt de problemele cotidiene. Asta până când să ieșim din bistro. Răzvan, unul dintre băieți, și-a comandat un Uber pentru a merge spre casă, iar în momentul în care mașina a ajuns ne-am lovit de realitatea fiecărei zile.

Șoferul: „Comandă pe Răzvan?”
Răzvan: „Da, pentru mine este.”
Răzvan se apropie, iar când este la o distanță de maxim jumătate de metru de mașină, domnul de la volan observă că este nevăzător și bagă agresiv piciorul în pedala de accelerație. Toată lumea s-a speriat, iar persoanele din bar au ieșit să vadă ce se întâmplă. Este o problemă cu care se confruntă des când vine vorba de uber sau bolt. Șoferii sunt agresivi și slab informați în legătură cu reglementările în ceea ce privesc oamenii cu dizabilități „M-am săturat de oameni agresivi cu care nu pot comunica, de aceea strâng bani să îi dau în judecată. Încă nu m-am hotărât dacă uber sau bolt, dar merită ambele companii.”, spune Paul, cu vocea ridicată.

Este dragostea oarbă?

Era aproape de sfârșitul concertului când artistul, Alex Ștefănescu, a inventat pe loc o melodie care suna așa „dragostea se simte, eeeeee, dragostea se simte.” Au atras toate privirile asupra lor în timp ce cântau cât îi ținea glasul aceste versuri, ba mai mult unii dintre ei erau îndrăgostiți nebunește. Lumea îi aplauda și privea cu dragoste.

Iubirea nu stă în aspectul fizic, în aparențe superficiale sau prejudecăți. Iubirea înseamnă sentimente autentice, conexiuni emoționale și înțelegere profundă între două persoane. Însuși Paul a trăit povești de dragoste impresionante. A fost împreună cu Maria, o tipă alături de care a iubit la nivel internațional. Spun asta pentru că ea era din Grecia, iar el o vizita constant.

S-a întâmplat de mai mult ori ca el și Phanti să o surprindă într-o zi obișnuită și să apără în fața ușii. Trebuie să îți dai voie să simți și vei descoperi cum iubirea nu are limite. O poveste frumoasă, dar care s-a încheiat din varii motive. Astăzi e fericit, iubește din nou și o are alături pe Elisa. Se înțeleg pe deplin unul pe celălalt, își împărtășesc visele, temerile și bucuriile cu sinceritate și fără rezerve. În ciuda provocărilor pe care le întâmpină aproape zi de zi, se sprijină reciproc și găsesc modalități creative de a face față obstacolelor. Le place să gătească împreună „E o activitate foarte amuzantă gătitul”, spune Paul. „Așa descopăr combinații bune pe care probabil că nu le-aș încerca niciodată. Mai încurci ingredientele, mai pui zacuscă în loc de bulion..”

Înoată ca să strângă bani pentru alții

Spuneam că Paul e un tip care face glume, însă nici Elisa nu e departe „Când mergem la prieteni mereu își cer scuze dacă e dezordine în casă, iar eu le spun mereu să stea liniștiți, când venim noi pot face și mizerie, că nu e o problemă.” Elisa e o tipă care zâmbește continuu, vorbăreață și dezinvoltă. Are 25 de ani și o pasiune dintotdeauna pentru muzică. Cântă des și își face auzită muzica pe propriul canal de youtube (@elielisaoficial). În prezent este studentă la o postliceală de masaj, meserie pe care vrea să o practice în viitor. Iubește să gătească și să își petreacă timpul cu Paul, de aceea vine cât poate de des la București, ea locuind în orașul său natal, Ploiești.

Amândoi sunt genul de persoane cărora le place să își organizeze timpul, să facă activități și să ajute oameni. Fac amândoi parte din asociația Amais, unde Paul învață copii și adulți să folosească telefonul, Google maps-ul, să meargă cu bastonul și cu câinele ghid. Se implică în multe activități de dezvoltare și jocuri. Se identifică ca fiind un om de bază al asociației, alăturându-se oricând îi permite timpul în organizarea taberelor și concursurilor.

Spre exemplu, vara aceasta atât el, cât și Elisa au participat la Swimathon, unde au reușit să strângă fonduri peste limita propusă pentru o tabără la mare care să acopere costurile pentru 12 adulți cu dizabilități și 7 voluntari. Swimathon este un eveniment anual de strângere de fonduri pentru diverse proiecte, care propune mobilizarea socială. După strângerea banilor, participanții, precum Paul și Elisa trebuie să înoate drept mulțumire un timp de 45 de minute.

Cum nu se respectă legea care-l protejează pe Paul

Când totul în jur sunt indicații, iar tu ești nevăzător, cum ar trebui să te convingi care este direcția potrivită pentru tine? Din păcate, Paul a dat nas în nas cu numeroase momente în care egalitatea și șansele nu i-au fost luate în considerare. Își amintește cum a fost prins între ușile autobuzului când era la Sibiu, a căzut și s-a oprit într-un stâlp „Tot ce am putut face a fost să îi dau un picior lui Phantom, să nu îl lovească și pe el. Am avut noroc că am făcut arte marțiale și am știut cum să mă feresc în momentul în care am simțit că e un stâlp în față.” Cazul a fost scris și în presă, fapt care l-a bucurat, dorința lui fiind să nu mai treacă și altcineva prin astfel de experiențe.

Apostrofarea în magazine, restaurante sau cafenele sunt o normalitate. „M-am obișnuit cu asemenea comportamente și nu mă afectează nici 1%”, spune Paul. „Atât poți, atât faci. Eu îmi spun de fiecare dată poezia, cine sunt, de ce am un câine ghid și care e scopul meu în locul respectiv. Cine vrea să înțeleagă bine, cine nu, nu. Caut alte variante sau cer să vorbesc cu managerii magazinelor/restaurantelor.”

Are parte de asemenea experiențe, deși conform legii 448/2006 privind promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități, „Persoanele nevăzătoare și câinii lor ghid ar trebui să aibă acces gratuit în orice spațiu public, inclusiv transportul public, magazine și restaurante.” În plus, din 15 mai 2024 legea s-a modificat, iar câinele-ghid care însoțește persoana nevăzătoare are acces gratuit în toate locurile publice și care asigură servicii publice, dar și în mijloacele de transport în comun, inclusiv taxiuri.

Paul pare că tratează aceste probleme cu detașare. Toate măsurile pe care le ia sunt pentru cei care nu au curajul să vorbească și să își susțină ferm drepturile. S-a săturat de o țară în care inconvenientele nu au o rezolvare, o țară în care nici măcar autoritățile competente nu fac nimic pentru a-i apăra, de aceea a luat decizia să dea în judecată cele două companii de taxi (Uber, Bolt).

Pe Phantom l-a dresat singur

Joi, 23 mai, eu și Paul ne îndreptăm către Facultatea de Medicină veterinară din București, unde urmează să țină un discurs despre viața cu Phantom. Este al doilea an când vine aici, pentru că doamna rector consideră că povestea lui Paul și a lui Phanti merită să fie auzită de toate generațiile care sunt și vor urma.

E primit frumos, îmbrățișat de către doamna rector a facultății, căreia i se adresează cu „mami”, pentru că au o relație specială, ea fiind medicul care are grijă de sănătatea lui Phanti. Discursul a avut loc în curte, într-un spațiu verde, frumos amenajat, unde o parte dintre studenți stăteau pe niște perne sau direct pe iarbă, în jurul lui Paul, iar alții făceau diverse activități, precum pictatul. Se mai opreau din când din ceea ce lucrau, fascinați de poveștile pe care le auzeau.

Povestea lui Paul cu câinele a început în urmă cu 8 ani, la Sibiu, când Phantom avea doar 6 luni, iar în urma testelor pe care le-a primit din partea dresorilor specializați pe această ramură de dresaj pentru a fi declarat câine utilitar, acesta nu le-a trecut. Asta nu i-a oprit însă să-și continue legătura, pentru că au creat o conexiune atât de puternică, încât Paul a învățat singur să îl dreseze după nevoile sale.

„Inițial ca orice tânăr am crezut că îmi iau un câine și o să-mi fie mai ușor cu fetele, dar n-a fost chiar așa. Am ajuns la nivelul în care intram în facultate și fetele salutau prima oară câinele după care ziceau bună, Paul și eram, bă, ceva nu e ok”, își amintește Paul.

L-a luat cu el peste tot, inclusiv la petreceri, de aceea consideră că e un câine obișnuit cu toate ambianțele, începând de la vapor, avion, cluburi. „La balul bobocilor de la facultate a dormit cu capul pe tubul de bass. În glumă vorbind, e suficient de bine dresat încât în momentul în care mă îmbăt foarte tare știe să mă ducă acasă.”

Paul mereu ține să sublinieze că are o viață normală, ca noi ceilalți. „Mergând tot în zona de glume, singura diferență e că pentru unii există un fetiș să facă sex pe întuneric, noi facem asta în fiecare zi.” Râde și revine la povestea lui Phantom.

Phantom și groapa care apăruse în trotuar

Spune că a fost impresionat de multe ori de abilitățile câinelui, iar momentul în care a prins încredere totală în el a fost când mergea pe stradă, într-un loc bine cunoscut, iar Phanti s-a oprit, s-a pus culcat de-a lungul picioarelor lui și a refuzat să mai meargă. Primul lui instinct a fost că știe mai bine drumul, chiar dacă nu vede și insista ca Phantom să înainteze.

La puțin timp după a venit o doamnă care l-a atins pe umăr și i-a zis „e extraordinar ce a făcut câinele, că s-a pus culcat în fața dumneavoastră și nu mai merge. Am văzut că dumneavoastră ați insistat, dar să știți că în față este o groapă escavată.” Apoi, partea rațională din el i-a zis „nu uita că tu ești orb și câinele vede.”

Își amintește că a fost într-o tabără la Felix cu mai mulți prieteni nevăzători, unde au montat un cort pentru prima dată, apoi au plecat să caute un magazin în apropiere. La întoarcere însă, nu își mai găseau cortul și s-au plimbat undeva la 35 de minute în căutarea lui, dar în zadar. Deși Paul știa că Phanti nu cunoaște termenul de cort, i-a venit ideea să îi spună „Phantom, cort!”, moment în care a luat-o la fugă spre locul de camping „el alerga, eu îl țineam de ham, orbișorii fugeau după mine, pam, pam, stai bă mai încet, stai că nu pot că fuge câinele și am ajuns la cort.” Nu știe cum a înțeles, dar crede că a fost ceva extraordinar și un sprijin în tot ceea ce au făcut acolo.

Și câinii pot să orbească

Vorbind despre dresaj, acest tip costă în jur de 8.000-10.000 euro, iar în România nu există nicio reglementare care să susțină costurile. Sunt în schimb asociații care oferă dresajul gratuit, doar că fără nicio decontare din partea statului este foarte greu. Câinii care au răspuns cel mai bine dresajului sunt rasele de labrador și golden retriever, datorită temperamentului calm, inteligenței și modului de comunicare.

Conform Assistance Dogs International, în Uniunea Europeană fiecare țară are politici diferite. De pildă, Regatul Unit este lider în alocarea câinilor ghizi, prin organizații precum Guide Dogs UK, în Germania sistemul de asistență socială oferă bani pentru întreținerea câinilor, iar în Franța statul are parteneriate cu asociații non-guvernamentale prin care sprijină programele de formare a acestor câini.

Revenind în peisajul curții de facultate, în care Paul și Phanti sunt înconjurați de un val de admirație și zâmbete, printre povești, doamna rector anunță că e ceva care se schimbă acum în relația lui cu Phantom. Mai precis, Phantom îmbătrânește și îi slăbește vederea. „Mi s-a părut uimitor și nu înțelegeam cum și-a dat seama, dar apoi mi-a zis că Phantom ocolea tot timpul obstacolele, iar acum îl bagă prin bălți, fapt care nu se întâmpla niciodată.”, spune printre lacrimi doamna rector, care și-a propus să facă tot ce îi stă în putere ca Phanti să fie mai bine.

„În general câinii preiau din comportamentul stăpânilor, însă pe lângă acest aspect, mie mi-a luat și diagnosticul, atât de profundă e relația noastră”, spune Paul, râzând, însă cu o palpabilă tristețe. De un an de zile se duc împreună la medic pentru a-i rezolva problema de vedere, întrucât acum mai are doar 20% capacitatea de a vedea. Deși e un diagnostic uluitor, spune că nu a observat schimbări majore în comportamentul lui, singura diferență este atunci când dă de un grup extins de persoane, se agită și nu mai știe încotro să o apuce.

La finalul discursului, Paul le prezintă studenților bastonul alb și face o demonstrație delicioasă de trucuri cu Phantom. Se preface că nu găsește lesa, iar Phanti i-o pune în mână, prinde bobițele aruncate la înălțime de Paul și latră la comandă. Lumea a aplaudat, a rămas uimită de povestea lui, iar câțiva dintre ei au ținut să îl felicite pentru omul care este. Ulterior ne-am plimbat prin curte, am văzut animalele, am mângâiat cai și ieduți, iar pentru mine a fost o adevărată provocare să îi explic cum arată păunii. Sunt sigură ca nu a înțeles nimic din cum îi descriam, dar se lăsa impresionat.

Întâlnindu-l pe Paul, m-am întrebat cum e să nu poți vedea cerul, soarele sau luna. Cum e să te uiți în oglindă și să nu-ți vezi chipul sau să nu știi cum arată mama ta? Prin felul său de a fi, Paul mi-a răspuns la toate aceste întrebări. Esența vieții nu stă în lucrurile pe care le vedem, ci în cele pe care le simțim și le trăim.

Deși nu vede, crede că deficiența pe care o are este cea mai ușoară dintre toate cele care există, pentru că de-a lungul anilor și-a demonstrat că e capabil să-și îndeplinească toate visurile și aspirațiile. În plus, își dorește să se dezvolte și mai mult decât a făcut-o până acum și să creeze o lume în care oamenii să realizeze că dacă ești nevăzător poți duce o viață normală în care există „și eu mă uit la televizor”, „și eu pot iubi”, „și eu pot avea o carieră de succes”, „și eu pot călători”, „și eu mă pot juca” și nu în ultimul rând „și eu pot avea viața pe care o aveți voi”.

_____________________________________________________________________________________________________________

Textul Povestea lui Paul: Despre lumina din spatele cuvintelor, a fost scris de Ana Botezatu și reprezintă lucrarea ei de licență ca absolventă a facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității din București. La sugestia coordonatorului lucrării, Cristian Lupșa, Ana a trimis textul redacției noastre.

Libertatea a decis să-l publice, ca un semn de prețuire pentru munca tinerei care visează să ajungă jurnalist. Fiind vorba despre un debut jurnalistic, decizia de a publica acest text este și o încurajare pentru toți tinerii care aspiră să găsească un loc în care să fie publicați cu materiale valoroase, cum e și cel semnat de Ana Botezatu. Portretul explorează viața și experiențele unui bărbat nevăzător în vârstă de 27 de ani. 

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro