Povestea româncei care ajută copiii din Kenya. Cum Veronica a devenit Mwende

Când pandemia ne punea tuturor viața în stand by, Veronica Pintilie, o româncă stabilită în Statele Unite ale Americii, lua o decizie crucială. Se muta în Nairobi, capitala Kenyei, pentru a întinde o mână de ajutor oamenilor pentru care salvarea se află, de multe ori, într-o frunză de ceai. Într-o discuție cu Libertatea, Veronica Pintilie a povestit despre cum a întâlnit-o pe Mwende, noul său destin. 

„Cine mănâncă puiul? Noi sau oamenii?”

Povestea a început în 1997, când Veronica Pintilie, o tânără de 18 ani, din Iași, încerca să-și găsească un loc de muncă pentru a-și plăti studiile universitare. Fiindcă terminase un liceu pedagogic, a dat concurs și a obținut un post de învățătoare la un orfelinat în care erau instituționalizați 400 de copii cu handicap, din orașul Târgu Frumos.

„Acolo am luat contact pentru prima dată cu mizeria îndurată de oameni. A fost o experiență care m-a marcat. Nu eram deloc pregătită pentru tot ce am văzut în acel orfelinat. Am fost, pur și simplu, șocată de condițiile în care trăiau acei copii și de modul în care erau tratați”, povestește, pentru Libertatea, Veronica Pintilie.

Își amintește o frântură de impact: „Prima dată când i-am scos la plimbare, m-au întrebat: «Doamna, acum suntem printre oameni?». Toată ziua le-am explicat că și ei sunt oameni. Am crezut că au înțeles, dar seara, la masă, un alt copil mi-a zis: «Doamna, eu am auzit că puiul se poate fierbe. E adevărat?», «Da, bineînțeles», «Dar pentru ce?», «Să-l mâncăm», «Cine, doamna? Noi sau oamenii?». Am fost șocată”.

Recomandări

ANALIZĂ Scenariile pentru noul Guvern după suceala PSD în doar 16 ore

Veronica și Mwende

Din 2020, Veronica e în Kenya. S-a transformat în Mwende, o femeie de 42 de ani, din Nairobi. Strânge fonduri ca să ajute familiile sărace și ca să ofere copiilor o șansă la educație. Între tânăra de la 18 ani și femeia de azi stau un ocean de schimbări și același gust sălciu că oamenii merită mai mult.

„În fiecare zi mă uluiește diferența dintre starea de spirit a acestor oameni și condițiile îngrozitoare în care trăiesc. În ciuda greutăților, poporul are o blândețe, o delicatețe în a se poziționa în viață pe care nu le pot explica în cuvinte”, spune Veronica. 

O completează Mwende: „Avem o detașare de tot ce e lumesc. A trăi clipa numai aici am reușit să învăț, numai de la oamenii ăștia, pentru că ei se bucură fix de prezentul în care trăiesc”.

Veronica și Mwende sunt aceeași femeie. În swahili, Mwende înseamnă „ceea ce dă iubire“. Veronica și Mwende își povestesc viața pe repede-înainte. 

Recomandări

Ce se ascunde în spatele deciziei PSD de a renunța la negocierile pentru formarea guvernului

„O persoană extraordinară m-a convins să mă mut în Africa”

Drumul spre Africa n-a fost liniar. În 2000, când a părăsit România definitiv, a ajuns în Belgia, unde a absolvit două facultăți, Filosofie și Psihologie. Gândul i-a rămas acasă, așa că a fondat o asociație prin intermediul căreia, ani întregi, a continuat să-i ajute pe copiii din orfelinat.

Asociația funcționează și astăzi, numără peste 25 de voluntari belgieni, care lucrează de la distanță pentru România. Veronica Pintilie continuă să dea o mână de ajutor când timpul îi permite. E implicată într-un proiect dedicat comunității de romi din Turda.

Apoi, în 2016, s-a mutat în Statele Unite, unde timp de patru ani a lucrat pentru Uniunea Europeană. Tot în Statele Unite l-a întâlnit pe mitropolitul Neofitos, unul dintre primii preoți de culoare care au urcat în ierarhia ortodoxă a Kenyei. „O persoană extraordinară, care m-a convins să mă mut în Africa”.

„Am simțit în vorbele lui atâta iubire față de poporul lui, încât m-am trezit plângând. La final, a venit la mine și mi-a propus să merg în Kenya. N-am ezitat o secundă”, povestește românca.

Se întâmpla în 2018, iar în toamna aceluiași an, Veronica ajungea pentru prima dată în Kenya, alături de 12 voluntari din State.

Recomandări

De ce se grăbește Putin să elibereze Kurskul? Principalele câștiguri ale Ucrainei în ofensiva din Rusia și efectele lor, explicate de un analist militar

M-a marcat contrastul dintre sărăcia lucie în care trăiau, nici măcar n-aveau acces la apă, și bucuria cu care trăiau. Mi-a rămas gândul la Kenya. Înainte să plec de acolo, după prima vizită, episcopul acela mi-a zis că am o inimă kenyană și că o să mă întorc. Așa a fost, m-am întors.

Veronica Pintilie:

Printre capre, către școala St. Clement

La Nairobi, între Veronica și disperare stă Mwende. „Sunt atât de multe lucruri de făcut și atât de multe nevoi, încât nu știu cum să mă împart”, își explică Veronica sentimentul de neputință. Mwende a învățat-o însă că fiecare gest contează și fiecare om ajutat e important.

Are patru ajutoare de nădejde, un indian și trei kenyeni, alături de care face planuri în propria sufragerie. Încearcă să convingă cât mai mulți oameni să vină „măcar pentru o săptămână” să dea o mână de ajutor.

Dar cea mai importantă resursă, ca la un joc cu un bumerang invizibil, însă încărcat de materie, sunt chiar oamenii pe care îi îndrumă. „Ei nu duc lipsă de entuziasm, sunt foarte bucuroși că se întâmplă lucruri și pun umărul la treabă. Problema este că le lipsește o coordonare, cineva care să-i mobilizeze”.

Veronica Pintilie își petrece mare parte a timpului la St. Clement School, o școală primară de la periferia capitalei Nairobi, o zonă periculoasă și pestriță. Cei 300 de copii își fac loc printre capre pe drumul spre școală.

Femeia a lansat o campanie de strângere de fonduri pentru a le asigura elevilor două mese pe zi. „Mâncarea este primul lucru pe care toată lumea mi-l cere. Toți visează la o școală unde să li se dea mâncare”, spune Veronica Pintilie.

Dimineața, la școală, foarte mulți copii pun jumătate de mâncare de-o parte. La început, nu înțelegeam de ce fac asta. Până la urmă, am întrebat un copil. Știți ce mi-a zis? „Mai am încă trei frați acasă și păstrez să le duc și lor“.

Veronica Pintilie:

Copiii cresc păsări pentru a avea ce să pună pe masă

Românca și-a tot bătut capul gândindu-se la proiecte în care să-i implice și pe copii. Uneori, ideea e lângă și scurmă până te descoperă ea pe tine. Amenajează o grădină de legume și o curte pentru găini. Curtea pentru găini e gata. 

„Am strâns bănuți și am construit o poiată pentru 250 de păsări. Deocamdată, am reușit să cumpăr doar 120 de găini și e foarte costisitor să le întreții. Vrem să facă ouă, pentru a asigura măcar masa de dimineață a elevilor. Acum încerc să găsesc voluntari pricepuți pentru a începe să lucrăm la grădina de legume”.

Așa arată lecția de management simplă predată de Mwende Veronicăi. A primit la schimb un zâmbet interior.

O altă simplitate insuportabilă: fetele nu vin la școală când sunt la menstruație. Pentru că nu au absorbante. Ca să reduci absenteismul, i-a spus Mwende europencei din Veronica, ai nevoie de absorbante. Intimul devine concret și de neocolit. Iar Veronica Pintilie a reușit să pună pe picioare și un program prin care, o dată pe lună, cumpără și împarte absorbante fetelor.

Ce vrei să fii când o să te faci mare?

Spre deosebire de absorbante, visurile copiilor nu lipsesc. Și sunt aceleași în Europa și în Kenya, a învățat repede Veronica. Copiii kenyeni visează să devină astronauți, doctori, dar mai ales profesori, pentru că dascălii sunt priviți de către copii ca niște îngeri păzitori.

În cultura locală, profesorii îi tratează cu blândețe, îi încurajează și le dau încredere că pot crește și că nimic nu este imposibil. „Cel mai frumos lucru este că mizeria nu a astupat capacitatea copiilor de a visa”.

Copilul desculț care visează să devină doctor într-o zi trebuie încurajat, pentru că orice copil are dreptul cel puțin de a visa.

Veronica Pintilie:

Românca spune că și părinții înțeleg importanța școlii. Toți știu că educația e singura șansă a copiilor la un viitor mai bun. „Crăciunul trecut, cu ajutorul unei persoane din Belgia, am reușit să plătesc masa pentru 1.000 de oameni. Dacă ați ști câte femei au venit să mă roage să le ajut să-și dea copiii la școală, pentru că nu-și permit, n-au nici măcar haine să-i îmbrace”.

În deșert

Pe lângă munca de la școală, Veronica Pintilie încearcă să ajute și comunitatea Gacorone din zona Tharaka Nithi, dincolo de munți.

Pentru a ajunge acolo, românca străbate un drum de șapte ore și jumătate, dintre care aproape trei prin deșert. E așteptată de 51 de orfani, pe care i-a botezat.

„Acolo, în mijlocul deșertului, am intrat în contact cu o comunitate extraordinară de oameni. Sunt foarte veseli, au o bucurie nemaipomenită. Foarte puțini dintre ei vorbesc limba engleză. Au avut tot felul de reacții: de la frică la curiozitate”, povestește românca.

Nu au apă potabilă și electricitate, se hrănesc cu fructe culese din împrejurimi. „I-am întrebat cum trăiesc în acele condiții, iar ei mi-au răspuns: «We live like this», adică trăiesc așa, pur și simplu. Și m-a surprins că au spus-o zâmbind. Atunci mi-am dat seama cât de puțin îți trebuie pentru a fi fericit”.

Fac orele în aer liber, fără pix și foaie

Copiii fac orele în aer liber și se străduiesc să memoreze cât mai multe informații, ajutați nefast de lipsa pixului și a foii. „Fac orele în jurul unor copaci: au copacul de matematică, au copacul de limba engleză. Nu există o încăpere în care să poată studia. Au o singură tablă, iar profesorul scrie cu cretă. Eu am fost uimită că niciun copil nu avea pix și foaie, nimeni nu lua notițe, toată lumea învăța pe de rost, fiindcă nu aveau pe ce să noteze”.

Episcopul ortodox a reușit să obțină cinci hectare de pământ în acea zonă, iar Veronica s-a angajat să-l ajute să construiască o școală cu internat. Marea problemă este că nu există apă potabilă, cea mai apropiată sursă, un râu, curge la patru kilometri distanță. În fiecare zi, prin praf și arșiță, femeile și copiii cară apă. Cei mai norocoși au măgari, ceilalți cară cu spinarea.

„Ne-am gândit că primul lucru pe care trebuie să-l facem este să forăm după o sursă de apă. Am făcut un apel pentru un proiect, dar cel mai ieftin costă 12.000 de euro, ceea ce înseamnă foarte mult aici”. Veronica și Mwenda sunt de acord la preț. E mult.

Veronica și-a amintit că la finalul primei vizite în Tharaka Nithi a primit în dar două coșuri lucrate manual de către localnice. S-a gândit să le vândă. „Le-am propus acest lucru și am fost impresionată de cât de repede s-au mobilizat, de entuziasmul și de bucuria lor. Într-o lună și jumătate, m-am trezit cu o mie de coșuri superbe”.

A apelat la prieteni și cunoștințe din toate colțurile Europei pentru a vinde coșurile. Oamenii plătesc în bani, Veronica le dă rest, iar Mwende vede apă. 

Viața cu un dolar pe zi

„O, Doamne, e foarte multă corupție aici”. În Kenya, diferențele dintre bogați și săraci sunt distrugătoare, spune românca. Locurile de muncă sunt puține și prost plătite. „În Nairobi, la toate colțurile bulevardelor mari sunt o mulțime de femei care așteaptă efectiv să vină cineva să le ia la muncă”.

O femeie este bucuroasă să lucreze 12 ore pe zi la cules de frunze de ceai chiar dacă este plătită cu un dolar pe zi. Vă dați seama? Un dolar pe zi! Iar acea femeie îi mulțumește lui Dumnezeu că a fost aleasă pentru muncă.

Veronica Pintilie:

Părăsiți de stat, singura salvare a acestor oameni sunt organizațiile umanitare, care primesc sprijin de la Națiunile Unite și de la Uniunea Europeană. Veronica a pus, alături de prieteni din Belgia, bazele ONG-ului Action Day. 

„Acești oameni sunt abandonați destinului, nimeni nu-și pune problema sănătății, nimeni nu se întreabă ce se întâmplă mâine sau ce se întâmplă în lume. Ei nu știu cum stau lucrurile în afara comunității lor”, explică românca.

Când crezi că nu mai poți, dar mai poți puțin

„Obosesc, sunt descurajată, am momente în care sunt epuizată și plâng, pentru că nu mai văd nicio soluție. Uneori îmi dau seama de limitele pe care le am. Am multe momente de slăbiciune. Îmi zic de multe ori: «Gata, nu mai pot. Azi e ultima zi!»”. Soluția? Soluția nu există. Există următorul pas și următoare zi.

Când intru pe poarta școlii și văd copiii alergând spre mine, dau uitării gândul că vreau să abandonez. Acești oameni mă umplu de atâta bucurie și iubire. Cred că primesc foarte multă iubire în schimb și asta mă ține pe linia de plutire, mă alimentează.

Veronica Pintilie:

Ce spun Veronica și sora ei mai mare, Mwende, că le mână în această luptă? „Eu știu că dacă las ceva cât de mic în urma mea, mai târziu va înflori”. Deocamdată, găinile rad tot în curtea abia amenajată. Nu prea apucă să crească nimic.

Dar va veni și asta. Iar puiul fiert îl vor mânca ei, oamenii.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro