Povestea tinerei care a plecat în Italia la 15 ani din Gherţa Mare şi a ajuns antreprenoare, cu patru localuri şi o firmă de construcţii. „Mă simt liberă, am învățat că poți să începi oricând de la zero”

„Nu mi-e frică. A trebuit să mă construiesc singură şi am lucrat cu mine, ca să ajung să am curajul să fac toate lucrurile acestea”, mărturiseşte Ana Maria. 

La 6 ani, o ruga pe mamă să fugă în pădure, ca să-şi facă o colibă acolo

S-a născut în satul Gherţa Mare din judeţul Satu Mare, în primăvara din anul Revoluţiei, şi a fost printre ultimii „decreţei” ai Epocii de Aur. „Eu nu trebuia să mă nasc”, spune Ana Maria. De la mama ei a aflat că a venit pe lume „doar pentru că ea m-a ținut. Nu se putea face avort pe vremea aia, dar mătușile mele veneau în fiecare zi şi îi dădeau medicamente: «ia asta, ia aia». Mama n-a vrut să ia nimic”. 

Tatăl Anei Maria era buldozerist, iar „când s-o adunat cu el, cum se spune pe la noi, mama mai avea o fată, cu un bărbat care fugise în America. El nu s-a mai întors, mama n-a putut ajunge la el, şi vreo cinci ani a stat și l-a tot așteptat, apoi l-a întâlnit pe tata, care avea şi el o fată. Am două surori, una e fata lui mama şi alta fata lui tata, iar eu m-am născut în mijloc, din căsnicia lor”. O căsnicie plină de violenţă şi de lipsuri. 

„Tata era bețiv şi agresiv”, îşi aminteşte Ana Maria. Spune că a mâncat foarte multă bătaie când era mică, pentru că „atunci când n-o prindea pe mama, tata ne bătea pe noi. Din cauza băuturii, că el la 7 dimineața era deja beat. Mama zicea «hai să fugim, că nu ştim de unde apucă», şi iarna fugeam noaptea, desculțe prin zăpadă, la vecini. Ne deschideau şi dormeam la ei, în grajd. Îmi aduc aminte că aveam 6 ani şi îi ziceam, «hai, măi mamă, să mergem de aici, ne facem o colibă în pădure». «Unde să vă duc dragu’ mamii, că n-am unde vă duce», plângea ea. Și așa a stat mama cu el, mâncând bătaie aproape zilnic.”

Recomandări

Imagini greu de privit din centrele unde copiii cu dizabilități erau ținuți încuiați cu zăvoare, ca să nu iasă din camere, în Mureș

Când părinţii ei s-au despărțit, Ana Maria avea 9 ani. După o vreme, mama s-a recăsătorit, dar „tatăl vitreg era şi mai rău”, spune tânăra. „Era agresiv, dar şi curvar. Ne bătea nonstop şi ne amenința cu moartea.”

După ce a terminat şcoala generală, Ana Maria a intrat la un liceu agricol din comuna Livada, aflată la 25 de kilometri de satul ei. „Era foarte greu, pentru că făceam naveta. Am fost în primul an de liceu, iar după clasa a IX-a, am luat drumul spre Italia.” 

Cum a plecat în Italia la 15 ani şi de ce a ajuns în orfelinatul din Trieste

Avea 15 ani când s-a urcat în microbuzul ce avea să o ducă în Italia. Mama, convinsă că nicăieri nu poate fi mai rău decât acasă, i-a dat cuiva o procură, făcută prin notariat, ca fiica ei să poată ieşi din România. „Un frate vitreg m-a adus în Italia”, spune Ana Maria.

A ajuns în Trieste, iar după câteva luni, au găsit-o carabinierii şi „pentru că nu aveam unde să stau”, explică tânăra, „m-au dus la casa de copii. Am rămas acolo, pentru că altfel riscam să mă întorc în țară.” 

La acea vreme, minorii străini neînsoţiţi care erau găsiţi pe teritoriul Italiei nu putea fi expulzați „decât din motive de ordine publică și de securitate a statului, printr-o măsură dispusă de Tribunalul pentru Minori”, iar „repatrierea asistată” putea fi făcută doar dacă, „în urma unei anchete în țara de origine a minorului și a unei evaluări a situației sale specifice, este consideră oportună, în interesul minorului”. 

Recomandări

Român judecat pentru ucidere din culpă după moartea unui zilier. Obligațiile proprietarilor care lucrează în gospodărie cu prieteni sau vecini

Ana Maria a rămas în Italia. A început să muncească de la 16 ani, „cei de la casa de copii mi-au permis asta. Făceam cursurile de operator grafic şi aş fi putut să tipăresc și eu ziare”, râde ea.

„Cam aia era meseria, profilul. Dar ar fi fost foarte greu să găsesc în domeniu un loc de muncă bine plătit, care să-mi permită să trăiesc aici, aşa că am preferat să spăl vase, să fac curățenie în casele oamenilor, să calc rufe. Câştigam 2,5 euro la oră.

Pe vremea aia, a fost bine şi eram bucuroasă cu primul meu loc de muncă, dar lucram seara, iar a doua zi, dormeam cu capul pe bancă, la cursuri. Nu mai reușeam să susțin și munca, și școala, şi atunci am zis: «merg la muncă».” 

Un an și șapte luni a stat la casa de copii din Trieste. Spune că a fugit de acolo înainte de a împlini 18 ani. Anul trecut, presa italiană avertiza că numărul minorilor străini care pleacă voluntar din centrele de primire şi apoi sunt daţi dispăruţi creşte îngrijorător, de la an la an.  

La numai 27 de ani, şi-a deschis primul bar în Trieste

Ana Maria a plecat din casa de copii la iubitul ei, „un român, de la Suceava”, spune ea. „La 18 ani, m-am căsătorit cu el, iar la 19, am avut primul copil, o fetiţă. După doi ani, s-a născut şi băiatul, dar relaţia cu soţul meu s-a rupt. Iar la 21 de ani, cu doi copii, mă divorțam și luam totul de la zero.” 

Şi-a luat copiii şi s-a mutat cu ei în chirie, apoi s-a întors la munca de jos. „M-am angajat într-un restaurant şi am spălat vase. După aceea, am început să lucrez în bucătărie, ajutor de bucătar, apoi bucătar. Am început să câștig un pic mai bine şi am luat o bonă care să stea cu copiii, pentru că eu lucram 17 ore pe zi.”

Spune că mare parte din ce câştiga punea deoparte, pentru că „aveam un obiectiv. Vara, trimiteam copiii la mama, în România, şi atunci lucram foarte mult. Am strâns banii şi, uite așa, în 2016, am deschis primul meu bar la Trieste. Se chema «Bar Excelsior». L-am luat în chirie, nu era proprietatea mea, şi m-a costat în jur de 30.000 de euro ca să-l deschid.”

Ce înseamnă să „închiriezi” un local? „Spaţiul e gol, iar eu vin cu mobilierul, cu tot ce ține de bucătărie, de sală, cu electrocasnicele. Şi vin cu angajații mei”, explică Ana Maria. 

La „Excelsior” avea 4 angajați, toţi italieni, şi „a fost destul de greu, căci aveam şi copiii, și activitatea asta. Dar m-am descurcat, aproape doi ani am ținut barul. Profitul nu era cine știe ce, doar cât să trăiesc. Între timp, cunoscusem un italian, iar în 2018, când eram însărcinată cu al treilea copil, am închis barul. Aveam datorii şi atunci, într-adevăr, m-a ajutat al doilea soţ ca să le plătesc, pentru că eu nu mai puteam”, spune tânăra.

Plantaţia de gogoşari din România şi pandemia din Italia 

În vara lui 2018, după ce a închis barul, Ana Maria s-a întors în România, unde „am pus două hectare de gogoșari”, spune ea. „În Satu Mare, la Gherța Mică. Aveam trei copii şi nu puteam să stau fără să fac ceva, trebuia să fiu într-o mișcare continuă. Gogoșarii i-am vândut la piață. Voiam să văd ce înseamnă agricultura. Pentru că dorința mea era să mă întorc în țară şi aveam mai multe proiecte: să fac agricultură, adică să produc, dar să și livrez, la restaurante sau la magazine.”

Ideea i-a venit văzând cât de bine funcționează asta în Italia unde „micii producători locali sau magazinele de fructe și legume aprovizionează restaurantele. De pildă, bucătarul care lucrează la mine face comanda şi spune că mâine vrea 10 kg de roșii, 2 kg de pătrunjel, 10 kg de cartofi și așa mai departe, iar ei vin și i le aduc, în lădițe.

Nu mai merg eu, să le cumpăr la magazin. Cât aş putea să economisesc așa? Puțin, în comparație cu prețurile care mi le fac cei de la care comand. Fiind foarte mulți furnizori, este concurență. Iar eu prefer ca timpul acela să-l investesc în altceva, şi asta m-a ajutat ca acum să am patru localuri, restaurante și bar.”

A revenit în afaceri în 2019. Mai întâi, „m-am reîntors la muncă şi am început să lucrez din nou câte 15-17 ore pe zi. Eram ospătar. Mi-am trimis iar copiii în vacanță, am tras toată vara, mi-am pus bănuții deoparte, am strâns vreo 19.000 de euro în vara aia, iar în octombrie 2019 mi-am luat localul meu. Tot în chirie, n-avea cine știe ce costuri. Era pe o plajă privată, unde intră doar membrii clubului, iar meniul era pe bază de pește.” 

Dar în 2020 a venit pandemia de Covid. Ana Maria spune că atunci a fost nevoită să facă două credite la bancă: de 15.000 de euro și de 20.000 de euro. „Ele m-au ținut sus, în perioada aceea”, mărturiseşte tânăra.

„Din partea statului italian, n-am primit niciun ajutor în pandemie. S-au dat și aici, însă doar celor care aveau un istoric, ori eu tocmai începusem afacerea, nu aveam o declarație de venit care să arate «a fost ok, și acum nu îmi mai permit». Vara aceea, a fost cât de cât bine. Cu restricții, dar ne-au lăsat deschiși. Am păstrat câţiva angajați și lucram şi eu, toată ziua. Dar iarna ne-au închis din nou şi, mulțumesc lui Dumnezeu, atunci n-am mai plătit chiria localului. Apoi, l-am ținut pe linia de plutire, până în ianuarie 2023, când l-am închis.”

Are o firmă de construcţii unde muncesc 16 români

Perioada grea din pandemie a împins-o să caute noi oportunităţi de afaceri. Iar în 2022 şi-a deschis o firmă de construcții. „Construiam băile de pe nave şi eram asociată cu un român. El a încercat să mă facă un pic de bani, dar mi-am dat seama rapid și am închis imediat robinetul”, spune Ana Maria, râzând. „Am deschis imediat o altă firmă şi am pus-o pe mama acționar. Ea venise în Italia, să mă ajute, şi locuia cu mine din 2020.”

În prezent, firma de construcții a Anei Maria are 19 angajaţi, „16 români și trei kosovari. Sunt foarte multe firme mari care ne contractează. Acum, de pildă, lucrăm pentru spitalul Cattinara din Trieste, unde se mai construiesc încă trei corpuri de clădire. Unul dintre ele e construit de cei de la firma mea: 8 etaje, structuri noi”. 

Ana Maria vrea ca, în viitorul apropiat, să-şi folosească firma de construcţii pentru a dezvolta o afacere în domeniul imobiliar. „La începutul acestui an, încep o investiție”, mărturiseşte ea. „Am cumpărat o casă pe care vreau să o transform în 7 apartamente, şi firma mea va face lucrarea. O vând pe aceea, o să iau alta, apoi iau un teren….”

Spune că avea propuneri de afaceri și în România, „unde se vând terenuri cu tot cu proiect, doar că acolo aveam nevoie de un capital un pic mai mare, şi mie nu-mi place să am datorii la bănci”. Și-n Italia, băncile sunt la fel ca-n România, explică Ana Maria, „am apartamentul luat prin credit bancar şi, când o să-l achit, plătesc băncii aproape dublu. Dobânda a crescut foarte mult, din pandemie încoace.”

În ultimii trei ani, a deschis patru localuri în Trieste, unul după altul

Ana Maria n-a renunţat la afacerea cu restaurantele şi a închiriat, pe plaja Mării Adriatice, un alt local: „Ferroviario”. E deschis doar în timpul sezonului estival, iar „ultimele trei veri l-am avut eu”, spune tânăra, „şi am făcut acolo, anul trecut, prima petrecere românească. Cu mici, cu bere, cu muzică românească.”

Al doilea restaurant al ei este „Al Ristoro”, aflat în zona industrială a oraşului Trieste. „Aici vin mulți români, vin albanezi, italieni, sârbi, dar şi şoferi de pe camioane, care fac transporturi, iar foarte mulți dintre ei sunt străini.” A deschis localul în 2024, în noaptea dintre ani, iar petrecerea de Revelion a fost şi cea de inaugurare. 

Dintre cei 11 angajaţi de la „Al Ristoro”, trei sunt români. „Şi aici facem petreceri, am avut un botez, primăvara trecută, am făcut şi un majorat românesc”, spune Ana Maria.

Tânăra spune că în toamna trecută a mai preluat un local, aflat la ieşirea din portul Trieste: „Hacca24”. „Se cheamă aşa pentru că e deschis 24 de ore din 24. Pe acesta îl cumpăr, plătesc deja la el. Costă 370.000 de euro şi e rent-to-buy, cu contract notarial. Actualul patron are ceva datorii și, din cauza asta, nu-l pot achiziționa integral. I-am dat timp, un an de zile, ca să-și rezolve problemele, și apoi îi voi achita diferenţa, cât mai rămâne. Dar, între timp, eu am localul. Acolo sunt 15 angajaţi, iar bucătarul e român, de 1 decembrie a făcut sarmale pentru Consulat”.

Ana Maria e convinsă că, dacă vrei să-ţi deschizi un restaurant, trebuie să ai o strategie. „Nu poți să iei orice local. Şi nu trebuie să cheltui câştigul în interes personal, trebuie să-l investeşti. În octombrie 2024, eu am mai luat o cafenea, «Bar Illy», iar acum sunt acum în tratative pentru alt restaurant, care e chiar în centrul orașului şi merge bine.” 

Ana Maria recunoaşte că îi e greu, „dar și când nu mai pot, tot mai pot”

Am întâlnit-o pe Ana Maria Bălăceanu luna trecută, în Trieste, în ziua celui de-al doilea tur de scrutin pentru prezidenţiale, care a fost anulat. Ana Maria era în „Al Ristoro” şi muncea cot la cot cu angajaţii ei. 

Fata ei cea mijlocie era acolo şi o ajută. Acum, Ana Maria are patru copii. Cel mai mic, un băieţel de 1 an și jumătate, era „în România, cu mama. Tatăl meu vitreg a murit, au rămas în curte porci și boi şi, cum n-avea cine să le dea să mănânce, s-a dus mama. Cu ceilalţi trei copii mă descurc – fata cea mare, de 16 ani, deja muncește – dar pe cel mic nu pot să-l iau cu mine în șantier, el doarme la amiază, așa că stă cu mama.” 

Copiii Anei Maria vorbesc „italiană, română, engleză, spaniolă”, iar „acasă, vorbim cum apucăm, românește, italiană… Acum, un pic mai mult româneşte. Al treilea partener de viață al meu e albanez, dar știe limba română. Are o relaţie extraordinară cu copiii, iar asta îmi dă speranța că voi reuși să mențin atmosfera care e acum în viața mea”, mărturiseşte Ana Maria.

Reporter Libertatea: Probabil că mulţi, citind povestea dumneavoastră, se vor întreba cum de ați reuşit în afaceri. Pentru că, la început, eraţi singură, într-o ţară străină, cu doi copii mici în braţe. Care e secretul?

Ana Maria Bălăceanu: Când treci prin multe greutăți, încă de când te naști, nu mai ți-e frică. Bineînțeles că am făcut multă muncă cu mine, am făcut și cursuri de dezvoltare personală. Eu a trebuit să mă construiesc singură, că n-am avut de la cine să învăț. Şi am lucrat cu mine, ca să ajung să am curajul să fac toate lucrurile acestea. Trecând prin atâtea probleme în viaţă, începând de la zero de-atâtea ori, nu mi-a mai fost frică. Şi nici azi nu mi-ar fi frică că, știu eu, se întâmplă ceva, vine vreo criză… 

Eu ştiu că poți să începi oricând de la zero. Acum am experiența, am învățat din toate prin câte am trecut. Şi mă simt liberă. Deși am multe pe spinare, am foarte mulți angajați, şi toți au câte o problemă. Mi-e greu, dar și când nu mai pot, tot mai pot. Uneori, da, plâng, sunt nervoasă, zic „vai, nu mai fac nimica” şi-mi vine să mă duc, dar asta nu ţine mult. Pentru că începe să-mi sune telefonul şi nu mai am timp să mă gândesc la probleme. Sau la trecut. Eu trebuie să dau numai înainte, pentru toată lumea, pentru mine şi pentru copiii mei. Iar când sunt la pământ, mă rog la Dumnezeu, îi cer putere şi mă ridic înapoi.

– Când ați fost ultima oară la pământ?

– Probabil și acuma sunt… Trec printr-o perioadă foarte grea, economic, pentru că am aproape 50.000 de euro pe facturi, pe care trebuie să îi încasez, şi nu-i primesc. Şi cu firma de construcții, şi cu restaurantul ăsta. Aici vin angajații firmelor mari, câte 10-15 oameni odată. Zilnic facem câte 80 de prânzuri și 95 de cine. Ei vin, mănâncă și, la sfârșit de săptămână, firmele trebuie să plătească pentru ei. Facturile sunt emise, ei promit că plătesc, dar sunt în întârziere de două săptămâni, de o lună, de două luni.

„Și azi aș avea curajul să fac afaceri în România”

– E greu să-ţi deschizi un restaurant în Italia? E aceeaşi hârţogărie ca şi în România, unde îți trebuie o groază de acte, de avize şi de autorizații?

– Cu asta avem noroc. Aici, contabilul, dacă plătești, se ocupă el de absolut tot, pentru toate autorizațiile. Eu nu dau nici măcar un telefon, îi zic contabilului că „vreau localul acesta”, iar el are o autorizare din partea mea că poate face toate demersurile necesare, în locul meu.

– Controale de la Direcția Sanitar Veterinară aveţi, de genul „hai, poate îi găsim ceva”?

– Să zicem că eu am fost norocoasă: în opt ani, am avut control o singură dată. Dar, tot aşa, am o persoană care se ocupă de tot ce ține de partea de riscuri, de siguranța angajaților, de siguranța pentru clienți, adică tot ce ține de igienă, de prepararea şi de depozitarea produselor. Am o persoană care se ocupă doar de asta.

– Iar impozitul pe profit cât este în Italia?

– Cât de mare! În toți anii ăștia, cred că e singura problemă de care m-am lovit. În România avem cota de 3%, 16% și așa mai departe. Aici, cu cât ai venitul mai mare, cu atât plăteşti mai mult. Anul trecut, eu am dat statului 49%. Adică, din banii cu care rămâi, trebuie să faci juma-juma cu statul. Bine, ei sunt mai îngăduitori, nu te bagă la puşcărie dacă nu plăteşti, te lasă să-ţi achiţi datoriile şi în rate… 

– Credeţi că ați fi avut curajul să deschideți o afacere în România? 

– Da. Și azi aș avea curajul să fac afaceri în România! Chiar aveam de gând să deschid, prin franciză, un local. O berărie în care se vând cocoși la rotisor, există şi în Italia, dar e cu specific englezesc. Vând şi sandwichuri, dar sunt bune, nu shaorma și ce se mai vinde pe la noi. În România încă nu există aşa ceva. 

Livada de nuci de la Gherța Mică şi imposibila întoarcere acasă

– V-ați întoarce vreodată în România? 

– Da. Am o livadă de 700 de nuci la Gherța Mică. A fost terenul bunicilor și tata, înainte să moară, mi l-a lăsat mie. Ca să nu las să se împădurească, că asta se întâmplă dacă terenul nu e lucrat, am băgat un buldozer, şi în 14 zile l-am curățat, l-am nivelat un pic. Erau pe el câţiva pruni bătrâni. Am dat jos tot, am curățat și am făcut plantație de nuci. Am investit și în România. Au 4-5 ani nucii și acum intră pe producție. Anul acesta n-am adunat nimic, că n-am reușit să ajung, a strâns nucile cine a trecut pe acolo că, dacă a murit și cel bătrân, soțul lui maicămea, nu se mai teme lumea… 

– Și vreți să vă întoarceți de tot la Gherța Mică? 

– Eu am casă la Gherța Mare. Casa părintească, pe care am renovat-o. Dar, deocamdată, voi rămâne aici, în Italia. Acesta e planul meu de viață, să rămân aici. O să mai merg şi acasă, dar nu cred că mă voi întoarce acolo pentru totdeauna. 

– Poate şi pentru acasă sunt numai amintiri triste. 

– Încerc să trec peste ele, să vindec rănile din copilărie. Dar uite, încă nu pot să merg acasă la mine, deși casa e renovată, toată nouă… Încă mai încerc să trec peste răni. Iar acum de câțiva ani am apelat şi la un specialist, pentru că eu, crescând într-un ambient violent, făceam același lucru cu copiii mei, mă comportam la fel. Şi mi-am dat seama că nu e ok, că am o problemă. Am zis „nu, eu nu sunt asta, nu pot să fac asta copiilor”. Eu vreau să fiu o altfel de persoană, și de aceea vreau să fac mai mult cu mine. Nu vreau să am aceeaşi soartă ca mama, deși până acum așa am fost… 

Sper ca relația mea de acum să fie un pic mai lungă. Și cred că mi-am găsit pacea, așa mă simt. În ceea ce privește munca și business-urile, ele sunt sus-jos, cu urcușuri și coborâșuri. Dar, în ceea ce privește viața mea privată, ea a fost tare zbuciumată până să ajung la ziua de azi, când stau, mă uit și zic: „e ok, îmi văd copiii că sunt foarte bine”.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 19

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro