ComenteazăAcum trei ani, Cristina Ciurea era în vizită la una dintre surorile ei mai mari, cu care e și vecină de sat, în Cârlomanu, județul Teleorman. Discuțiile celor două femei au mereu un punct sensibil: cel în care își numără frații. În ziua aceea, când au ajuns la numărul 13, sora ei de 42 de ani i-a spus că ea mai știe de încă doi, un frate și o soră, pe care nu i-au cunoscut niciodată.
„Am un frate în București, care este acum inginer, cu care sunt în relații foarte bune.
Mai am un frate la Călmățuiu de Sus, sat Ionașcu;
Pe unu îl am în Spania de vreo 16 ani;
Am aici o soră de 41 de ani;
Am în următorul sat încă o soră de 46 de ani;
Am în Cehia un frate;
La Plosca, la fel, am un frate înfiat, care a fost dat de mic la casa de copii;
Mai am trei care sunt muți din cauză că s-a tras mama cu ei la bătrâne (a încercat să avorteze clandestin, în sat, n.r.), cum se făcea odată, și au capul turtit. Sunt la Videle la un centru specializat pentru ei;
Mai am în satul Bogdana, Teleorman, la ceva timp de aici, de la mine, un frate care are 30 de ani;
Și mai am doi, unu, Florinel, care e și el prin Canada;
Și unu care este în America.
Și pe ăștia doi pe care îi tot caut.
Și poate or mai apărea pe parcurs, nu știu sigur, cam așa apar”, numără din nou femeia.
Și-a cunoscut tatăl la tribunal
Cristina e cea mai mică din familie. A rămas orfană înainte să învețe să meargă. Pe 9 octombrie 1996, când avea 8 luni, tatăl i-a omorât mama.
„A știut toată comuna Călmățuiu de Sus, a fost o faptă gravă”, explică ea.
A crescut cu sfaturile vecinilor: să fie cuminte, ca nu cumva tatăl ei să vină să o omoare și pe ea. Copilă fiind, nu înțelegea. Știa că tatăl ei e la un loc numit închisoare, dar nu știa de ce.
„Trecea rândul de pușcăriași, cu cătușele la mâini și capul în jos. Tot întrebam: ăsta e? ăsta e?”. Cristina avea 7 ani și bunica Florea, mama tatălui ei, a dus-o la Tribunalul din Alexandria, unde bărbatul și-a primit și pedeapsa: peste 11 ani, mare parte petrecuți la Penitenciarul Giurgiu.
Pe atunci, știa că bărbatul e închis, dar nu și pentru ce. În universul ei de copil de clasa I, care descoperă cifrele și literele, închisoarea nu avea încă o definiție. „Să-l văd prima dată, să știu că am tată, pentru mine era ceva nou”, își amintește Cristina.
Apoi, a continuat să meargă cu bunica la vizită, la penitenciar, dar „era urât, că nu știam ce să zic”.
„Am avut-o pe asta bătrână, am avut totul”
Credea că femeia care o crește, bunica Floarea, e mama ei. „Pe la vârsta de 10 ani am observat că este puțin mai în vârstă. Toți colegii mei aveau mamele foarte tinere și doar am întrebat așa pur și simplu: dar tu ești mama mea?”.
Atunci și-a aflat parte din poveste. Bunica i-a povestit că tatăl ei, care era dependent de alcool, a aruncat cu cazmaua după mama ei și a lovit-o în cap. „Mi-a spus că n-a făcut-o intenționat, dar n-am crezut”.
Bunica a crescut-o cum s-a priceput ea mai bine. Era singura nepoată, iar bătrâna mai avea grijă de încă 5 băieți, 3 frați și doi verișori. „Am fost și cea mai mică, și cea mai răsfățată. Mi-a dat tot ce a avut”, spune tânăra.
Totul uneori însemna ciorbă de fasole făcută în oală de pământ sau varză călită. De Crăciun, însemna de fiecare dată păpuși Barbie.
„A încercat să facă tot posibilul să am și eu, nu egalitate, dar să merg la fel ca și colegii mei, să am și eu ceva la școală”, explică Cristina.
Nenorocirea care a dus-o în centrul de plasament
Dar copilăria de care-și amintește azi cu nostalgie s-a întrerupt brusc.
„Am întâmpinat o neplăcere la mine acolo, în comună, și m-au preluat cei de la casa de copii din Roșiorii de Vede. Am avut un vecin care a abuzat de mine, am fost violată la 11 ani și un pic. Și cam despre asta este vorba”. Se întâmpla în 2007. Bărbatul a fost închis și ea a fost preluată de serviciile sociale.
Ajunsă la centrul de plasament, simțea că nu poate trăi fără bunica ei. Apoi, s-a acomodat și a crezut-o pe „mamaia”, care i-a spus că, de îndată ce va fi posibil, o va lua acasă. Bunica a început să-și piardă tot mai mult din vedere, dar a continuat să o viziteze, uneori s-a dus și Cristina acasă, i-a trimis bani și au rămas „nedespărțite”, povestește tânăra.
A învățat ce înseamnă o familie unită
Când avea 12 ani, tatăl ei a ieșit din închisoare. „Nu mi-a explicat absolut nimic. Că și-a plătit greșeala și atât. Nu a fost om să discute, să fie deschis cu mine: băi, uite, am greșit. Cu toate că astea nu sunt de greșit… ” (oftează).
A încercat să aibă o legătură cu el, dar nu a putut niciodată să-i spună „tată”. Pentru ea, a rămas Gheorghe și atât.
Cristina a stat în centrul de plasament din Roșiorii de Vede până la 18 ani. A ieșit de acolo în 2014, cu gândul de a-și întemeia propria ei familie. Terminase 12 clase, însă nu luase Bac-ul.
„Nu am mai încercat, că am făcut fetița și am rămas să o cresc. M-am grăbit puțin, pentru că mi-am dorit familie. Mi-a fost teamă că o să rămân iar singură și m-am gândit că atunci chiar nu mai aveam pe nimeni și am zis, din repezeală, să-mi fac o familie. Să fiu sigură că am unde să stau”.
Cristina:
Un studiu realizat de S.O.S. Satele Copiilor despre tinerii care au părăsit sistemul de protecție în perioada 2014-2017 arată că cei mai mulți dintre ei pleacă din sistem la vârsta de 18-19 ani (67%), vârsta maximă fiind cea de 26 de ani.
Cristina și-a cunoscut soțul, un bărbat cu 10 ani mai mare, când venea în vizită, din centru, la sora ei, care și astăzi îi este cea mai apropiată rudă. Interviurile realizate în studiul S.O.S. Satele Copiilor au arătat că fetele care au părăsit sistemul de protecție erau, la momentul cercetării, fie căsătorite (31%), fie în relații stabile (27%).
„Multe dintre fete pleacă din sistemul de protecție direct într-o relație, având astfel asigurat un sprijin și o mai mare siguranță a unui nivel de trai decent”, mai notează studiul.
A fost și calea aleasă de Cristina, astăzi mama a doi copii: Sofia, 3 ani, și Cosmin, de 9 luni. Are o casă, luată cu un împrumut de la bancă, iar alături de cei mici, descoperă sentimentul de a fi împreună cu oamenii dragi. O familie.
Prima dată când și-a văzut mama. Într-o fotografie
Bunica Cristinei a murit acum șapte ani, iar tatăl, acum doi, în urma unui accident vascular. Sunt cu toții înmormântați în același loc unde e și mama ei, la cimitirul din Călmățuiu de Sus, la 25 km de casa pe care și-a făcut-o ea. Cristina încearcă să ajungă acolo în fiecare duminică, de fiecare dată cu două candele: una pentru mama ei și cealaltă pentru bunică. Își amintește că, în copilărie, venea cu bunica la mormântul mamei, fără să știe cui îi aprinde lumânări.
„Când am aflat, visam că iau sapa și că o dezgrop. Să o văd eu. Pentru mine era ceva normal, să văd eu cum arată”.
De șase ani caută o poză cu chipul femeii care i-a fost mamă. Nu a văzut-o niciodată, nici măcar într-o fotografie. Acum șase luni a primit o poză de la o rudă mai îndepărtată în care i s-a spus că ar fi mama ei. Ar vrea să o pună în ramă, să aibă un tablou cu ea, dar încă nu e sigură că femeia la care se uită în fotografie a fost chiar mama ei.
Sentiment am doar că știu că am avut o mamă care m-a făcut. N-am fost niciodată împreună, nu știu dacă e sentiment de iubire. Mă gândesc cum o fi fost ea.
Cristina:
Reîntregirea familiei
Cea mai mare dorință a ei este să-și privească în ochi cei doi frați pe care nu i-a cunoscut niciodată. Este un vis comun al multora dintre copiii din centre de plasament, crescuți de asistenți maternali sau adoptați și care, odată ajunși adulți, încearcă să-și găsească părinții, frații și surorile. O pagină de Facebook numită „The never forgotten Romanian children – Copiii niciodată uitați ai României”, cu peste o sută de mii de oameni, este locul prin care mulți au reușit să ia contact cu rudele biologice.
Cristina și-a cunoscut o mare parte din frați și surori, dar niciodată n-au fost împreună în același loc. Se gândește cu emoție la posibilitatea asta. Soțul, Ionel, șofer de camion, care are și el 7 frați, glumește că, dacă ar fi să se întâlnească cu toții, ar avea nevoie să închirieze o sală de evenimente.
„Nu vreau să fac niciun rău. În primul rând, vreau să știu cum sunt. Dacă sunt bine și dacă știu și ei situația, că mi se pare normal ca fiecare om să știe adevărul, să știe că a avut părinți și de unde e. Să găsim o explicație și de ce s-a întâmplat să-i dea spre adopție. Că dacă mama a avut foarte mulți și în timpul acela nu se puteau face avorturi. Pur și simplu n-a putut să-i crească”, mărturisește tânăra.
Căutările ei au început din satul natal și au dus-o până la Evidența Populației și la Spitalul de Urgență din Alexandria. Tot ce a aflat este că cei doi sunt frați doar din partea mamei; că sora ei, care ar trebui să aibă în jur de 28 de ani, a fost născută la Alexandria, iar fratele, acum în vârstă de 39-40 de ani, la Turnu Măgurele. Și că măcar preț de câteva zile au împărțit numele mamei: Soreață Marioara. Mai știe de la o vecină că fratele ar fi fost adoptat de o familie și că trăiește în Canada.
Dar nicio informație nu e sigură, toate imaginile ei despre familie sunt doar cioburi adunate din amintirile celor din jur. Își dorește un tablou complet și adevărat.