„Am avut răbdare. Asta le recomand și celor care vor să fugă ilegal în Occident”. Povestea unui nepalez care a muncit 5 ani în România

În mijlocul toropelii de vară, decizia guvernanților de a dubla numărul muncitorilor străini nou-admiși din țări non-UE până la sfârșitul lui 2021 a făcut vâlvă în presă. Asta pentru că cei 50.000 reprezintă cel mai mare număr de lucrători străini care ar urma să fie primiți într-un singur an de România.

E un număr uriaș pentru o țară care, în cei cinci ani de când se confruntă cu un adevărat boom în piața importării de lucrători străini, nu a dezvoltat sisteme specializate pentru protecția zecilor de mii de oameni care vin să muncească aici fără să cunoască legislația și, de multe ori, fără să rupă nici măcar o boabă de engleză. 

Dar viața muncitorilor străini veniți pe pământ românesc nu se rezumă doar la abuzuri grave. Deși, chiar și în cele mai fericite cazuri, oamenii se confruntă uneori cu amenințări de la patroni și ore de muncă incompatibile cu o viață dincolo de job. Așa sună povestea lui Prajwal Sumee Khadka, un nepalez în vârstă de 36 de ani, care a aterizat pentru prima oară în România într-o zi geroasă de decembrie 2015.

„O, Doamne! Asta e România!?”

„Acasă munceam doar pentru a avea bani de buzunar, că salariul nu-mi ajungea pentru nimic altceva”, spune Prajwal, care a lucrat aproape un deceniu în marketing, a avut o firmă de consultanță și a ridicat de la zero o fermă de ciuperci în Nepal. 

Recomandări

Afacerile românești ale familiei Irinei Vlah, candidata prorusă la președinția Republicii Moldova. Opozanta Maiei Sandu, decorată de patriarhul Kirill

Dar când cele două încercări ale sale de a fi antreprenor au dat greș, a decis să-și sune fratele și să-i ceară ajutorul pentru a ajunge în Europa.

„În 2015, frate-miu avea deja un restaurant de sushi în Oradea. Prima oară a venit la muncă în Spania, unde viitoarea sa soție era studentă. S-au cunoscut, s-au îndrăgostit, s-au căsătorit și așa au ajuns să-și deschidă o afacere în orașul ei natal, Oradea”, povestește Prajwal despre fratele mai mic, care i-a sponsorizat viza de România.

Dar când a aterizat în miez de noapte pe Aeroportul Otopeni, primul gând care l-a fulgerat a fost „O, Doamne! Asta e România!?”. S-a trezit pe un aeroport mai mic decât cel din Kathmandu. Polițiștii de frontieră l-au tras deoparte și nu l-au lăsat să plece decât după 6 ore lungi, și doar după ce au vorbit la telefon atât cu fratele său din Oradea, cât și cu consulul onorific al Nepalului de la București.

„Înțeleg. Pe vremea aia erau puțini nepalezi care veneau aici. Nici nu cunoșteam limba. Am încercat să vorbesc în engleză cu ei, dar nu prea am înțeles ce-mi spuneau. Când, în sfârșit, mi-au dat drumul, mă aștepta un prieten al lui frate-miu, a stat și el 6 ore în parcare după mine, ca să mă ia la Oradea”, spune Prajwal, care nu-i condamnă pe polițiștii de frontieră români, dar compară primirea pe care a avut-o în țară cu cea de care s-a bucurat 5 ani mai târziu, în Belgia.

Recomandări

„I-am întins bucuros mâna și mi-a aruncat cu un lichid în față. Am crezut că îmi dăduse cu acid”. Fragmente exclusive din cartea „Patriot. Memorii” de Aleksei Navalnîi, care va apărea în România pe 22 octombrie (II)

15 minute la vamă pe aeroportul din Bruxelles

A călcat, pentru prima dată, în urmă cu două luni pe străzile cu piatră cubică din Heist-op-den-Berg, un orășel belgian aruncat în mijlocul unui câmp infinit dintre Bruxelles și Anvers. A ajuns aici după ce, în ultimii trei ani, a încercat de patru ori să obțină o viză, de două ori pentru Belgia, o dată pentru Grecia și tot o dată în Portugalia. 

Practic, a încercat cu răbdare orice cale legală pentru a merge în Vest. Și, când într-un final a reușit, vameșii belgieni l-au oprit doar 15 minute, cât să-l întrebe ce are de gând să facă și cum de a ales să muncească la restaurantul de sushi și pizza pe care l-a deschis fratele său în Flandra.

„Dacă sunt legal, viitorul meu e asigurat”

„În toți anii ăștia, mulți mi-au zis că pot trece granița și altcumva. Dar am vrut mereu să fiu legal. M-am dus singur la ambasadă, am plătit taxa pentru viză. Am avut noroc a patra oară. Eu nu cred în metoda ilegală. Întotdeauna pot apărea probleme, nu ești niciodată în siguranță. Dacă sunt legal, viitorul meu e asigurat. Am avut o prietenă care a fugit din România în Portugalia. I-a luat doi ani să-și scoată un permis de ședere. Doi ani în care a fost ilegală, în care s-a temut că ar putea să fie deportată în orice zi. Eu am venit legal în Belgia și mi-am primit permisul de ședere în 15 zile”, spune cu mândrie Prajwal, ridicând bucata de plastic albastră în dreptul camerei mobilului care transmite pe ecran viața sa nouă din Heist-op-den-Berg. 

Recomandări

De ce crede fostul ministru Constantin Niță că merită eliberat mai repede din pușcărie: s-a spovedit, a văzut filme. Răspunsul judecătorilor

Dar drumul legal a însemnat nu doar răbdare, ci și ani în care a îndurat cu stoicism „abuzuri mici”, așteptând o viză pe care nu știa dacă o să o primească vreodată.

Primii doi ani i-a petrecut lucrând în restaurantul fratelui său din Oradea, până ce s-a închis și a trebuit să plece mai departe, spre București.

„Acolo a fost bine, am avut un coleg indian, am stat cu socrii fratelui meu. La Oradea e ușor să găsești oameni buni. Dar când am plecat, un prieten m-a avertizat că lucrurile nu stau chiar la fel în București. Și acum pot să zic că primul an a fost chiar foarte dificil. Nu vorbeam română și nu prea voia nimeni să discute cu mine în engleză. Munceam 6 zile pe săptămână, câte 12 ore pe zi. Și pentru asta câștigam vreo 2.000 de lei. Am lucrat sub multă presiune. Plângeam în fiecare zi și mă întrebam de ce dracu am venit în România”, mărturisește Prajwal.

Cei din restaurantul din Capitală au început să-l aprecieze abia când a reușit să se înțeleagă cu el în română.

Nu întâlnisem niciodată oameni care să vrea să mă țină sub talpă înainte de București. Oameni care vor cu orice preț să-i domine și să-i supună pe alții, asta a fost o experiență nouă pentru mine în Capitală.

Prajwal Sumee Khadka, muncitor nepalez:

Dar după un an, timp în care a învățat să vorbească limba română, Prajwal spune că a început să se înțeleagă mult mai bine cu colegii lui. „Când am plecat îmi spuneau: «Praz, te rog să nu pleci.» Așa ziceau.”

A înțeles că angajatorii sunt egoiști abia când a avut o urgență în timpul ultimei vizite pe care a făcut-o acasă, în Nepal. Și-a pierdut permisul de ședere și a cerut patronului încă 10 zile de concediu. Acesta i-a răspuns că se va duce la Poliție și la Imigrări, ca să nu mai fie lăsat să se întoarcă în România.

Amenințările s-au dovedit vorbe-n vânt. Dar, din acest motiv, când a primit, în sfârșit, viză, bărbatul și-a dat demisia și nu a îndrăznit să le spună colegilor adevărul: că pleacă spre Belgia.

„Voi trimite adresă la belgieni, să vadă ce tip de persoană ești”

„Concluzia mea, după cinci ani și jumătate, e că patronii românii sunt foarte egoiști. Eu nu mi-am luat o zi de concediu cât eram în țară. Mi-am păstrat toate zilele pentru a merge acasă în Nepal. M-am întors de două ori. Dacă eram bolnav, mi se spunea să iau o pastilă și să vin la muncă. Am observat că același lucru nu se aplica românilor, dacă erau bolnavi. Așa erau tratați doar muncitorii străini. Dacă noi aveam o problemă, nu exista nicio soluție pentru noi, străinii”, se plânge Prajwal.

Și odată plecat, s-a trezit din nou cu amenințări de la fostul patron, când acesta a aflat că a ajuns în Belgia. 

„Voi face o adresă la Imigrări. Ai contract cu mine. Și pentru absențele nemotivate, voi trimite adresă autorităților din Belgia. Să vadă și ele ce tip de persoană ești, te vor trimite înapoi în Nepal”, i-a scris patronul pe WhatsApp.

Despre vulnerabilitatea muncitorilor străini, proveniți din țări non-UE, ziarul Libertatea a scris în nenumărate rânduri: de la saga umilinței srilankezilor abandonați de patron în fața unui aeroport de pe care nu decola niciun zbor spre casă până la povestea muncitorilor arabi, lăsați fără salarii, și, recent, despre un bengalez care a ales un drum doar dus spre Europa de Vest în cârca traficanților, după două luni de groază muncite într-un abator din județul Prahova. 

În toate cele trei cazuri, muncitorii străini au cerut ajutorul instituțiilor statului român și ambasadelor, dar s-au trezit plimbați de la una la alta. De exemplu, la aproape un an și jumătate după ce au fost abandonați de patronul iordanian într-o vilă de la marginea Sibiului, o parte dintre tunisienii și egiptenii despre care a scris Libertatea încă se luptă în instanță pentru a-și recupera salariile datorate de cel care i-a adus să muncească pe șantierele din România. Asta chiar dacă un secretar de stat din Ministerul Muncii le-a promis că își vor recupera banii de la patron. Când asta nu s-a întâmplat, ITM București a amendat firma vinovată cu 8.500 de lei.

Chiar și în aceste condiții, nepalezul Prajwal nu păstrează niciun gând rău în inimă pentru colegii de muncă ori pentru România. 

„Dar dincolo de muncă, oamenii pe care i-am cunoscut în România au fost buni. Chiar dacă am avut doar doi prieteni români. În București nu am fost niciodată singur, eram un grup de amici din Nepal”, completează Prajwal.

„Mereu găsești și lucruri bune”

Singur nu s-a simțit nici în primul an de muncă în București. N-a avut timp de asta. 

„Uneori nici nu apucam să mănânc. Eram atât de obosit încât nu mă mai gândeam la nimic”, povestește nepalezul, căruia, în ciuda greutăților, îi este dor acum de România.

„Mi-am trăit acolo ultimii 5 ani. E normal să-mi fie dor. Știu că viața mea a fost oribilă în multe momente. Dar poate atunci când viața e grea, apreciezi și ții mai mult la lucrurile mici care-ți aduc fericire: să întâlnești un om bun cu care să discuți, în fața căruia să te deschizi. Mereu sunt lucruri bune. Atmosfera de la muncă nu era una ok, dar oamenii pe care i-am cunoscut în timpul liber au fost foarte buni cu mine. Am întâlnit oameni buni în România”, povestește muncitorul nepalez. 

De ce a plecat din România 

Motivele pentru care a ales să trăiască în Vest sunt aceleași care l-au adus inițial în România. Vrea să construiască ceva și nu crede că ar fi reușit să facă asta vreodată la București.

„Când am plecat, mă plăteau cu 2.800 de lei. În România, noi nu aveam niciodată șansa de a ocupa pozițiile cele mai bune. Dar nu e bine să fii plin de regrete și furie cu privire la trecut. Aici mă antrenez să fiu manager pentru acest restaurant, căci fratele meu are de gând să deschidă încă unul. Și sper ca în 2-3 ani să-mi deschid propriul local în Belgia. Momentan abia aștept să încep în septembrie lecțiile de neerlandeză.”, spune Prajwal.

De la București la Heist-op-den-Berg a fost însoțit de micul altar al lui Shiva. Din icoană, zeul l-a privit până ce nepalezul a ajuns la capătul drumului său.

Sunt fericit acum, că am ajuns la capătul drumului. Evident că mi-am sacrificat niște ani din viață pentru a veni aici legal. Dar nu regret nimic. Așa mi-am asigurat un viitor liniștit

Prajwal Sumee Khadka, muncitor nepalez:

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro