1 comentariuVolodimir Șevcenko își revine cu greu și se luptă în fiecare zi cu urmările prizonieratului din Rusia. Spune însă că acest lucru îl întărește. Face recuperare medicală deoarece musculatura s-a slăbit pentru că închisoare nu a făcut mișcare deloc.
„Acum trebuie să încep cu exerciții ușoare de recuperare. Nu doar musculatura are nevoie de refacere, ci și psihicul”, povestește tânărul, care timp de peste doi ani a fost prizonier în Rusia.
Evenimentele de pe front le retrăiește în fiecare zi, astfel că până și zgomotul pe care îl face butonul liftului îl deranjează.
„Prima dată când am auzit acest sunet ascuțit mi-am adus aminte de Mariupol”, spune tânărul.
Unitatea din care făcea parte a fost trimisă în Mariupol cu puțin timp înainte de invazia rusă. Abia împlinise 20 de ani. A contribuit atunci la apărarea combinatului siderurgic Azov Stal și s-a numărat printre miile de soldați cărora comandanții lor le-au ordonat să se predea. Rușii l-au închis într-o celulă cu alți 15 camarazi.
„Ne-au bătut în fiecare zi. Spuneau că bătaia este reeducare. Ne-au lovit ca să nu ne mai dorim să luptăm. La interogatorii ne înfășurau un fir electric de picioare, iar pe cap ni se punea o față de pernă. Mereu cădeam de pe scaun din pricina șocurilor electrice. Nu reușeam să mă controlez”, rememorează fostul militar.
Foamea, cea mai grea tortură
Din cauza bătăilor primite, Volodimir a rămas fără trei dinți. Spune că cel mai greu a fost foamea pe care a îndurat-o. A slăbit mai mult de 20 de kilograme.
„Nu aveam voie să împărțim mâncarea. Eram 16 în celulă, iar ei ne dădeau 10 felii de pâine. Strângeam și mâncam de pe jos, ultima firimitură”, povestește ucraineanul.
Volodimir spune că a reușit să nu își piardă mințile datorită camarazilor săi. Unii erau pasionați de construcții, alții de automobile și tot timpul alegeau câte un subiect și discutau pe marginea lui. Faptul că au fost uniți i-a ajutat să treacă mai ușor peste calvarul detenției.
Pe 25 iunie s-a întors în Ucraina, în urma unui schimb de prizonieri, dar spune că îi este greu să se reintegreze în societate:
„Nu știam despre ce vorbesc părinții mei, rudele noastre, habar nu avem ce s-a întâmplat în toată perioada aceasta. Când m-am întors, am aflat că tata luptă pe front. Nu mai știam să fac nimic. Scăpam totul din mână. Acolo făceam totul foarte repede, că altfel luam bătaie”.