„Era un spital pentru exterminare”. Povestea unui supraviețuitor al lagărului de la Nicorești pentru copiii „irecuperabili” din comunism

În cimitirul din comuna gălățeană Nicorești, locul e de găsit în spatele clopotniței.

Aici erau îngropați copiii din căminul-spital Nicorești, unde „irecuperabilii” ocupau camerele de la etajul clădirii, așteptând să moară. Nu doar cei vii, ci și cei dispăruți trebuiau ascunși de ochii comunității. Pentru ultimii locul de veci era o groapă comună în care erau puși unii peste alții. Pe locul acelei gropi comune există azi două plăci memoriale, puse de străinii veniți voluntari după Revoluție în spitalul-cămin din localitate. Pe ele sunt trecute numele a 92 de copii. Dintre aceștia, 78 au sub 10 ani. 

Copiii care mai erau vizitați de părinți erau înmormântați. Cei rămași singuri erau îngropați. 

„Slujbă se făcea la cei care aveau părinți. Îi punea în căruță și îi ducea până la biserică. Era un sicriu mare, frumos. Aveau cruce de piatră. Au fost vreo 3-4 așa. La ăștia se făcea dintr-un pal”, își amintește ambulanțierul spitalului Nicorești. El este cel care le făcea copiilor sicriele. Cel mai mic sicriu pe care l-a făcut avea 90 de cm. Le făcea un pic mai mari, nu chiar la fix. Într-un sicriu de 90 de cm încape un copil mai mic de doi ani. 

Când veneam din cursă îmi spunea doctorul – fă un sicriu. Nu mai aveam din ce să le fac. Am găsit o foaie de pal și am făcut un sicriaș și la groapă cu el. Ce să faci? Era greu de făcut când aveau picioarele sucite. 

Ambulanțierul nu vrea să apară cu nume și prenume. Îl vom identifica folosind apelativul „Nenea” – așa cum îi spuneau copiii din cămin.

Nenea nu își mai amintește câte sicrie a făcut. Știe doar că au fost multe. Atât de multe încât atunci când săpau să-l îngroape pe unul, dădeau de altul. Puneau peste, acopereau cu pământ și așa rămânea locul până la următorul sicriu. Două cruci subțiri din lemn marcau groapa comună.

La spitalul din Nicorești erau cazați copii cu probleme. Asta știa și Ioana Bălan, o femeie din satul Mălureni, comuna Nicorești, despre instituție. Mamă a cinci băieți, patru dintre ei sănătoși, Ioana avea și ea un copil cu probleme.

Pe Ciprian îl născuse în 1986. Dacă îl puneau în fund, între perne, copilul cădea și nu se mai putea ridica. Cu băiatul în brațe, Ioana a început să meargă pe la doctori, prin toată țara.

„Cât am putut, am umblat”, povestește Ioana, în vârstă de aproape 70 de ani. Ne primește într-o cameră ordonată și luminoasă, la final de octombrie 2021. Într-o vază sunt câțiva trandafiri vișinii, din grădina familiei. Ioana are riduri adânci și ochi albaștri, calzi. Se mișcă greu, pentru că a fost operată de curând la coloană. Lângă ea e Ciprian, într-un scaun cu rotile, cu ochi la fel de albaștri și zâmbitori. A împlinit de curând 35 de ani. 

Unul dintre drumurile făcute de Ioana, cu Ciprian în brațe, a fost la spitalul din Nicorești. În 1992, venise acolo o fizioterapeută de la București. Era plătită în dolari. Soțul a insistat să îl ducă pe băiat acolo la recuperare. Ioana a ezitat.  

„Eu nu prea aș fi vrut, pentru că eu știam că el are probleme și acolo erau mulți copii bolnavi, cu probleme. Erau copii care erau cu capul, făceau urât, se trăgeau de păr, se băteau, trânteau”, își amintește Ioana. 

A acceptat până la urmă. Au pregătit căruță cu caii, un bagaj cu lucrurile lui Ciprian și au mers la spitalul-cămin în toamna lui 1992, unde l-au lăsat pe băiat, în vârstă de 6 ani. Ioana a redactat o cerere scrisă în care a specificat că nu îl lasă de tot, ci numai pentru tratament, așa cum o sfătuise o cunoștință. „Că dacă nu specifici, s-ar putea să nu ți-l mai dea înapoi”. 

Din căruța care se îndepărta de spital, Ioana îi auzea țipetele. „Atâta de tare țipa, că de zgomotul cailor pe asfalt, cum tropăiau potcoavele la cai, îl auzeam pe el”. 

Ciprian a rămas pentru recuperare într-o instituție unde copiii erau duși, de fapt, să moară. 

„Câți o murit pe mâna mea, săracii…”

„La noi era un spital pentru exterminare”, descrie pe scurt Tinca experiența de la spitalul-cămin Nicorești, unde a ajuns și Ciprian în 1992. Femeia împlinește luna aceasta 79 de ani. 

Îi aduci, îi ții, da după aceea se exterminau, mureau. Mai ales ăia care erau paralizați la pat. Păi, da ce puteai să le faci? Nu aveai ce să le faci. Așteptam să… da câți o murit pe mâna mea, săracii. Și le-am ținut lumânare. Ai de capul meu. Mi-era milă de ei. Dar ce să facem? Uite am mâncat, mănânc pensie de la ei. 

Tinca a lucrat la spitalul din Nicorești din 1968, ca infirmieră. Spitalul, construit în 1892 prin grija unui filantrop local, avea la parter maternitate, pediatrie, secție de radiologie. Tinca a fost repartizată de la început „sus”, la secția de neuropsihiatrie infantilă, transformată după 1970 în cămin-spital.

Aceste instituții erau cele care găzduiau „deficienții nerecuperabili”. Așa erau numiți copiii cu dizabilități grave, printr-o lege din 1970 care încerca să întâmpine consecințele legislației antiavort adoptate de statul comunist. Nicorești a fost unul dintre lagărele regimului. 

„Condamnații” de la Nicorești erau copii cu dizabilități de care părinții se rușinau, pe care părinții nu știau sau nu aveau cum să-i îngrijească, iar statul îi încuraja să-i lase în grija sa.

Când abandonul a atins cote alarmante în ultimii ani ai epocii ceaușiste, ajungeau la căminele-spital și copii fără nicio dizabilitate, care pur și simplu nu mai aveau loc în alte instituții de „ocrotire”. 

 „M-au bucățălit ca pe un pește”

După ce și-a lăsat copilul la spital, Ioana nu a mai putut să mănânce, să bea, să se odihnească sau să facă altceva. Gândul ei era doar la Ciprian. Era atât de legată de el și pentru că nașterea lui fusese „o problemă foarte gravă”, după cum descrie femeia. Fătul era îndreptat cu fesele spre canalul de naștere, nu cu capul. În astfel de situații e nevoie de o naștere prin cezariană. Doctorul a refuzat. 

„Mergeam în genunchi și îl rugam, «salvați-mă, vă rog, domnul doctor, că mai am acasă patru copii și nu vreau să se întâmple ceva cu mine, să rămână copiii fără mamă». Și zicea «stai liniștită acolo că se rezolvă problema»”, își amintește Ioana. 

În cele din urmă, o asistentă s-a urcat pe ea și a apăsat-o pe burtă. „M-au tăiat, m-au bucățălit ca pe un pește. Pe viu m-au tăiat, pe viu m-au cusut. Nu am zis nici pâs. Am scrâșnit din dinți”, spune femeia.

Până când l-a trimis la căminul din Nicorești, la recuperare, Ioana nu mai fusese despărțită de băiat.

La o zi sau două după ce l-a dus la spital, speriată că ar putea păți ceva, femeia l-a trimis pe băiatul cel mare să vadă ce face Ciprian. 

„Mămică, dacă vrei să îl mai vezi pe Ciprian, să îl mai avem, du-te și ia-l, că acolo s-ar putea să moară. Are buzele uscate, e însetat, înfometat, vai de el, dacă nu te duci, s-ar putea să nu îl mai iei întreg de acolo”, i-a povestit fiul la întoarcere.

Copiii pentru care lumea se oprea în tavan

Înainte de revoluție, la căminul-spital din Nicorești erau 12 infirmiere, două asistente și un medic la peste 100 de copii, își amintește infirmiera Tinca. Avea 25 de ani când a început să lucreze acolo. 

Programul de lucru era de 12 sau opt ore, în funcție de perioadă. Pe noapte erau câte două infirmiere pe tură. Una la patru saloane. Erau saloane de copii mici și saloane de copii mari. Într-un salon erau câte 12-15 copii. În saloanele pentru copii mici mai puneau și câte doi într-un pat. 

Împărțeala nu era doar după vârstă, ci și după starea în care se aflau: „lați” și cei care „se mai descurcau”. Lat era termenul folosit pentru copiii care nu se ridicau din pat. Lumea lor nu trecea dincolo de tavanul căminului.

Nu aveai ce să le faci. Stăteau și priveau uite-așa, săracii, fix în plafon. Așa stăteau. Și plângeau. Plângeau dacă se udau… când se udau, gata, începeau să plângă. Nu aveai lenjerie ca lumea. Chiloții ăia… chiloții se murdăreau și îi schimbam cu alții.

„Stăteau și uzi, săracii. Unii stăteau opăriți”, își amintește Tinca.

Pentru că stăteau doar pe spate, „lații” făceau tot felul de răni. 

Copiii aflați în această situație primeau doar hrană cu biberonul sau lingurița și erau schimbați de trei ori pe zi. Pentru a sta liniștiți mai primeau și medicație. 

Le mai dădeam pastile, pentru că fenobarbitalul era la bătaie, și diazepam. Le dădeam că alții, săracii, nu dormeau toată noaptea. Aveau dureri, aveau. Le dădeam pastile ca să nu-i… îi deranja pe ceilalți, nu îi lăsa să doarmă. 

Fasole, cartofi, pilaf și medicamente

Cei care „se descurcau” primeau mâncare și erau puși și la treabă – cărau lemne, ajutau infirmierele la curățenie și la schimbat copiii imobilizați la pat.

Viorica, angajată la cămin după Revoluție ca infirmieră, a împlinit recent 72 de ani. Își aduce aminte că fetele mari din cămin erau puse să radă murdăria de pe dușumea cu fărașul, cu sapa.

Copiii mari primeau și ei medicamente de somn. Medicamentele erau puse în mâncare celor care nu voiau să le ia. Le primeau, pentru calmare, cei care erau neliniștiți – la ora șase dimineața și la ora șase seara. 

Uneori erau legați sau bătuți. Tinca povestește că infirmierele îi legau la indicațiile surorilor, pentru a evita ca cei mici să se rănească singuri sau între ei. Își aduce aminte că-i legau cu un fel de pansament. Viorica își amintește că, după Revoluție, când a venit ea, copiii erau legați cu tifon. Fotografii de la sfârșitul anilor 90, făcute de voluntarii străini, arată însă că unii copii erau legați cu lanțuri. 

Ăia care făceau urât îi mai pișcai oleacă, că dacă nu îi pișcai, nu puteai să stai liniștită. Veneau după tine, făceau rele, îți strica paturile, îți strica tot. 

Tinca:

În căminul-spital din Nicorești mâncarea era puțină și proastă. Copiii primeau fasole, cartofi, pilaf și apoi iar fasole, cartofi, pilaf. Nu se săturau, mai ales cei mari. Mai voiau, dar nu mai era de unde.

„Erau schilodiți săracii”, își amintește Tinca. 

Nenea cu sicriul

Masa pe care o primeau copiii din cămin era de menținere, nu calorică, confirmă și ambulanțierul spitalului din Nicorești.

Nenea, care meșterea sicriele celor decedați, a început să lucreze la căminul-spital din același an ca Tinca – 1968. A văzut în deceniile în care a lucrat la Nicorești copii care arătau ca niște stafii, atât de slabi erau. Iar singurele pastile pe care le primeau erau „somnolentele”. 

Nu doar mâncarea era execrabilă, ci și condițiile în care copiii încercau să supraviețuiască. Nu era căldură, lipseau dușurile, lipseau produsele de igienă. 

„Eu am rămas fără miros. Se înfundau WC-urile. Era un miros groaznic. De urină, de mizerie, de rahat. Intrai în salon, te înțepa așa mirosul ăla de urină, de toate astea. Ștergeam, spălam noi cu dezinfectante. Ei iar urinau pe jos. Ăștia mari mergeau săracii cu chiloții, numai pișat pe jos făceau. Iar veneam și spălam”, povestește Tinca, fostă infirmieră.

Și Viorica își amintește mirosul, pe care oricât curățai tot acolo era, pentru că pe jos era scândură îmbibată cu urină și materii fecale. 

În încăperile înalte din cămin era doar câte o sobă care nu făcea față. În lipsa dușurilor, copiii erau spălați în camerele în care dormeau. Apa o încălzeau infirmierele pe aragaz și o cărau cu gălețile. Copiii erau spălați în anumite zile. 

„Irecuperabilii” mureau repede, mai ales cei imobilizați la pat, care nu trăiau mai mult de cinci-șase ani. „Mai mureau, mai veneau alții, iar mai mureau, iar mai veneau alții”, descrie Tinca procesul. 

„Mureau pe capete ăștia mititeii. Hai cu sicriu și la vale cu ei, la biserică. Să nu zicem că zilnic, dar mureau”, își amintește și Nenea, ambulanțierul-coșciugar. Cât timp trăiau, pe copiii din căminele-spital nu-i mângâia nimeni. Nu vorbea nimeni cu ei. Nu făcea nimeni școală cu ei.

Nenea e convins astăzi că asta i-a făcut pe unii să înnebunească. Cu el copiii vorbeau. Îi spuneau ce infirmiere îi bat, ce năzbâtii făceau. Veneau la el la atelier. Pe unul dintre acești copii Nenea l-a învățat să facă liniuțe, să numere până la zece. Avea 14 ani. Când au venit de la Galați să-i selecteze pe cei mai răsăriți pentru a-i înscrie la școală, Nenea și-a împins protejatul în față. Așa l-a scăpat pe băiat din lagărul de la Nicorești. Nu mai știe ce e acum cu el, dar la un moment dat tânărul era șofer pe autobuz în Brașov. 

Însă pentru cei mai mulți copii din spitalul-cămin de la Nicorești nu era timp de joacă, nu era timp de plimbări, nu era timp pentru afecțiune.  

După ușa ferecată

Clădirea veche de aproape 130 de ani în care a funcționat căminul-spital din Nicorești este astăzi o ruină cu ferestre sparte și ușă ferecată cu lacăt. O păzește o localnică, angajata unei firme private de pază, plătită să vegheze scheletul de cărămidă. Accesul se face printr-o curte lăsată de izbeliște, pe o alee îngustă care găzduiește la intrare cabinetul de medicină de familie al comunei.

Nu se poate intra în căminul-spital fără aprobarea Consiliului Județean Galați, proprietarul de drept al clădirii. Obținem acest accept după mai multe zile în care insistăm telefonic la Galați.

E o zi însorită de la sfârșitul lunii octombrie când ajungem la Nicorești pentru a vedea ce a mai rămas în urma „ocrotirii” de care a fost capabil regimul comunist, și apoi, pentru alți câțiva ani după 1990, regimul postcomunist. Paznica imobilului ruinat dă jos lacătul de pe ușa ferecată și ne poftește înăuntru.

O sită de lumină cerne aerul la etajul clădirii, acolo unde acum 25 de ani încă trăiau și mureau irecuperabilii trimiși la Nicorești.

Un registru-document găsit de reporteri în clădirea abandonată a vechiului cămin-spital, cu rapoarte de gardă din perioada 1998-1999, arată practica generalizată de a liniști copiii prin administrarea de medicamente, zi și noapte.

Copiilor li se administrau medicamente psihiatrice foarte puternice. De exemplu, pe 23 august 1999, patru pacienți au primit câte o fiolă de „plegomazin”, pentru că ar fi manifestat „agitație psihomotorie”. 

Plegomazinul este un antipsihotic administrat pentru tratamentul stărilor de agitație din psihoze acute și cronice, în boli precum schizofrenia sau la copii cu tulburări grave de comportament, însoțite de agitație și agresivitate, conform prospectului. 

Pe 5 octombrie 1999, se consemnează că un copil manifesta „agitație psihomotorie” în urma altercației cu un alt pacient, dar că „s-a potolit fără injecții”. 

Evadarea din lagărul de copii

După ce a auzit despre starea în care era băiatul ei Ciprian în căminul-spital, flămând, însetat, neglijat, Ioana Bălan a mers direct la căminul-spital. 

Le-a întrebat pe infirmiere dacă s-a ocupat cineva de băiat, dacă i-au făcut vreun masaj, dacă a primit vreun tratament, orice. Infirmierele i-au zis că nu a primit nici măcar mâncare. „Nu am putut să îi dăm, că se îneacă și ne-a fost frică să nu se întâmple ceva cu el, să nu avem alte probleme”.

Mama Ioana a mers apoi la fizioterapeuta venită de la București și i-a pus aceleași întrebări. „Nu am început să îi facem, dar uite acuma în prezența dumneavoastră mergem să îl luăm să începem terapia de azi, să facem recuperarea”.

Ioana s-a făcut că pleacă, dar de la distanță, lipită de-un perete, a privit scena. Fizioterapeuta a încercat să facă cu el niște exerciții, însă Ciprian nu avea forță să stea în poziție de șezut foarte mult. Femeia s-a răstit la el: „Stai aici, drace!”. 

Când a auzit asta, Ioana povestește că s-a retras tiptil pe holurile spitalului, să nu o audă careva. Apoi, odată ajunsă în stradă, „plângând și fugând ca un disperat”, s-a îndreptat spre primărie. De acolo și-a sunat soțul.

I-a spus să vină urgent cu căruța în Nicorești, să îi ia pe ea și pe Ciprian de la spital. Soțul a încercat să o liniștească, „lasă că nu se întâmplă nimic”, dar determinarea și disperarea Ioanei nu puteau fi liniștite. „Acum, imediat! Dacă nu vii, eu nu mai viu acasă. Imediat vii cu căruța!”.

S-a întors apoi la spital, unde infirmierele au sfătuit-o să îl ia pe Ciprian acasă, dacă voia ca băiatul să trăiască. „«Văleu, tanti, dacă îl mai lași aici s-ar putea să îl iei mort. Ia-l acasă, bre. Ți-e silă de el?». «Cum să îmi fie silă de el? Dacă mi-era silă de el îl dădeam pe mititel undeva la un cămin». «Ia-l acasă, atunci»”, își amintește Ioana discuția.

Asistenta-șefă i-a spus însă femeii că nu îi poate da drumul lui Ciprian, că trebuie semnătura medicului, iar medicul nu era la spital. „«Nu pot să vi-l dau că mă penalizează, da puteți să îl furați». «Doamna asistentă, dar în ce țară trăim, am ajuns să îmi fur propriul meu copil?»”. 

Ioana a zis că nu pleacă de acolo fără Ciprian. Insistența femeii a dat roade și a primit aprobarea să își ia băiatul din spital. L-a îmbrăcat repede și l-a pus în căruță, între ea și soț, susținându-l cu brațul ei. „El, mititelu, când am pornit de acolo așa a întors capul și striga «hai mai repede, hai mai repede, hai mai repede». «Da de ce, mamă?» Mi-era frică nu cumva să vină să îl ia înapoi”, povestește Ioana ca și cum anul ar fi iar 1992 și ea ar trece, încă o dată, prin experiența de a-l scoate pe Ciprian din căminul-spital.

„Până începeți să îl uitați”

Amintirile de la Nicorești sunt la fel de vii și pentru Ciprian Bălan.

„A fost o teroare”, povestește el, rostind cuvintele cu dificultate. Pentru străini, e mai dificil de înțeles ce zice. Nu și pentru Ioana, care ascultă cu atenție și repetă, ca un interpret concentrat, tot ce zice băiatul ei. 

Ciprian spune că nu și-ar mai dori niciodată să se întoarcă acolo, deși spitalul e închis de aproape 20 de ani. Dar șederea acolo, deși a durat puțin, l-a marcat puternic. 

De-a lungul anilor, Ioana a ascultat de indicațiile medicilor la care l-a tot dus pe Ciprian. Singura dată când nu a ascultat a fost când o doctoriță i-a recomandat să îl lase pe Ciprian într-un spital. Era sfârșitul anilor ‘80, copilul nu avea nici 4 ani.

„M-a rugat să îl las acolo la recuperări. Am început să plâng. Zice «câți mai aveți acasă?». «Mai am patru copii». «Mai mari, mai mici?». «Toți sunt mai mari». «Lăsați-l aici la recuperări și mai veniți din când în când să îl vedeți, până începeți să îl uitați. Poate îl recuperăm cât de cât». Am început să plâng când mi-a spus așa, «până îl uit»”, își amintește Ioana.

În perioada comunistă, dar și după revoluție, medicii le recomandau de multe ori părinților să-și lase copiii cu dizabilități în instituțiile de ocrotire. Se considera că acolo vor fi tratați mai bine, iar părinții erau eliberați de povara de a avea un copil cu handicap.

Dar Ioana nu a putut să îl lase pe Ciprian acolo. „Am început să plâng și am zis «doamna doctor, fie ce a fi, îl vreau acasă. Asta-i crucea mea de dus, și cât s-a repara, s-a repara»”, spune femeia. Doctorița i-a spus că o să regrete, că poate așa ar avea o șansă să se recupereze. 

Ioana se întreabă și astăzi dacă nu ar fi fost mai bine pentru Ciprian să îl lase în căminul-spital. Încă cere scuze de la el pentru asta. Dar nu a putut, se justifică mama, ca și cum faptul că nu l-a lăsat într-o instituție a fost vulnerabilitatea ei. 

„Neputința” Ioanei a făcut ca băiatul ei să stea doar câteva zile în căminul-spital de la Nicorești, acolo unde au murit sute de copii între 1970 și 1990.

Doar 92 dintre ei au numele încrustate pe cele două plăci memoriale din cimitirul comunei. Damnații de la Nicorești au fost însă mult mai mulți.

Cerul de deasupra tavanului

Viorica și Tinca, cele două infirmiere care au lucrat la căminul-spital, se uită peste albumele foto făcute de străinii veniți voluntari în anii 90, după revoluție. Aplecate peste albume, femeile își amintesc de fiecare copil în parte. 

Tinca: „Asta-i Maricica. Uite-o! Maricica mea, de la salonul meu”.

Dau pagina și ajung la o poză cu o fată plină de sânge.

Tinca: „Ia uite-o”. 

Viorica: „Asta se ungea toată”.

Tinca: „Uite-o cum se făcea. Se scărpina, se făcea tot o rană”.

După căderea regimului comunist din România, imaginile din leagăne și cămine au făcut înconjurul lumii, sădind milă și groază în sufletele oamenilor de pretutindeni. Doar acasă „irecuperabilii” fuseseră abandonați și uitați în instituțiile statului.

Imagini similare celor la care se uită acum Viorica și Tinca i-au determinat pe străini să vină voluntari în aceste cămine. La Nicorești au descins americanii și irlandezii.

Străinii au început să înlocuiască somniferele cu vitamine. Voluntarii irlandezi au fost primii care i-au mângâiat pe copiii din căminul de la Nicorești, povestește Viorica. Tot ei, își amintește infirmiera, i-au scos pe cei „lați” afară, la plimbare. Până atunci ei nu văzuseră altceva decât tavanul căminului. 

Au adus săpun, șampon, dezinfectant. Au desenat pereții din sala de mese, făceau ședințe de kinetoterapie și organizau ore de joacă.

Au adus chiar și alimente, haine, pături, lenjerie de corp. Nu ajungeau însă toate la copii. Ele erau împărțite și între angajați. Ajutoarele veneau într-o comunitate săracă. O comunitatea care avea, la rândul ei, nevoie de haine, de mâncare. O comunitate care nu înțelegea de ce străinii vor să ajute niște „irecuperabili” când ar putea să-i ajute pe cei funcționali.

Pe tot ce aduceau străinii trebuia scris „Spital”, pentru ca lucrurile să nu mai fie luate.

„Singurul sistem era supraviețuirea personală”

Conor Hughes a venit voluntar la Nicorești în 1998 pe filiera irlandeză. S-a confruntat cu suspiciune și animozitate din partea angajaților, dar spune că misiunea lui era să lucreze cu acești oameni obligați să muncească în niște condiții oribile, obligați să se descurce cu aproape nimic. 

Prima amintire pe care o are de la Nicorești e legată de haosul de acolo: „Nu era în funcție niciun sistem real. Singurul sistem era supraviețuirea personală”. 

Conor a înțeles rapid că lucrurile nu se puteau schimba din interior. Voluntarii străini veneau și plecau. Câtă vreme erau acolo, copiii erau spălați, curați, bine îmbrăcați. În momentul în care plecau, lucrurile reveneau la starea inițială. 

De aceea irlandezii au decis să construiască case în care să preia persoanele din căminul-spital Nicorești. Așa a apărut Casa Bridget, care găzduiește astăzi 15 adulți, toți foști locatari ai căminului-spital. Au fost preluați după ce căminul-spital a fost închis în 2002. 

De Casa Bridget se ocupă un localnic, Ionel Melinte. El coordonează de fapt activitatea Asociației Bunul Samaritean, care cuprinde și un centru de zi pentru copiii din comunitate. Întreaga activitate a asociației este susținută în continuare de străini. Integral. 

La sat, în scaunul cu rotile

Acum patru ani, Ciprian a mers la București să își facă un test ca să afle dacă dizabilitatea lui este genetică. Doctorul i-a spus că e foarte probabil ca problema lui locomotorie să fie legată de momentul nașterii. Atunci i-a rămas creierul fără oxigen. Cordonul ombilical fusese înfășurat de două ori în jurul gâtului. 

„Cu degetul mare de la picior umblă cu mouse-ul. Și adună toate literele care sunt, că el nu a fost o zi la școală, dar tot așa a învățat. Nu a fost la școală, că nu am avut unde”, ne povestește Ioana despre fiul ei. 

„Trimite scrisori și la fete”, zice râzând. 

 „Și nu-i normal?”, intervine Ciprian. 

Ajuns la 35 de ani, a supraviețuit unui sistem care îl vedea ca irecuperabil. Și încearcă, în continuare, să supraviețuiască unui alt sistem care îl tratează ca și cum ar fi invizibil.  

În decembrie anul trecut, a trimis o petiție către primărie, rugând autoritățile să asfalteze bucata de uliță din fața casei, perpendiculară pe drumul principal, ca să se poată deplasa în sat cu scaunul cu rotile. 

„L-am rugat pe domnul primar, cât mai este de aici unde se termină asfaltul până în capătul celălalt? Măcar bucățica asta”.

Primarul Ionel Boghiu își declară neputința. „Vă dați seama, eu am 90 km de drumuri în toată comuna. Nu am cum să le fac pe toate”. 

Spune însă că e „un drum pietruit, normal. E drum bun, nu ai ce să…”. Ba chiar, continuă primarul, îl vede toată ziua pe Ciprian „cu căruțul, că iese în drumul principal”.

Bucata de care vorbesc Ioana și Ciprian este o porțiune de nici 200 de metri. Scaunul cu rotile al lui Ciprian se poticnește în fiecare piatră. E dificil de parcurs. Așa că familia trebuie să-l care până la asfalt. 

Epilog cu oameni și Dumnezeu

Sandie și Bruce Tanner au sosit la Nicorești în 1990, la șase luni după ce văzuseră un documentar, Shame of a Nation. N-au mai plecat niciodată. Au rămas și au continuat să ajute ani la rând copiii și adulții cu dizabilități din comună. Sandie a murit în octombrie 2021, la Nicorești. E îngropată în pământul aceluiași cimitir în care au coborât, ani la rând, „irecuperabilii” din căminul-spital. 

Când a venit Sandie Tanner, își amintește fostul ambulanțier de la Nicorești, lucrurile s-au schimbat. Copiii au primit mese mai consistente, au început să pună carne pe ei. Câțiva au început să se ridice și să pășească.

La aceia care erau cu picioarele sucite Sandie le-a adus niște cizmulițe, niște proteze. Le-a adus picioarele aproape la normal. Erau niște fetițe de le-o îndreptat picioarele și se deplasau ele singure. Ea a îndreptat copiii.

„Femeia asta o fost trimisă de Dumnezeu. Le-o îndreptat picioarele”, mai spune Nenea.

La Nicorești, județul Galați, în România, așa ceva era inexplicabil, echivalentul unei minuni care nu putea veni decât de Sus.

Altă explicație nu putea fi.

Ce este proiectul Jurnalul Decretului 

Jurnalul Decretului își propune să contribuie la un efort public de înțelegere. Intersecțiile pe care le găzduiește subiectul avorturilor la cerere sunt nenumărate. Nicio altă temă de interes general nu stârnește atâtea controverse legale, polemici sociale și dezacorduri deloc cordiale. Și niciuna nu e însoțită de atâta neînțelegere.

Credem că jurnalismul e remediul potrivit. De aceea, Jurnalul Decretului a strâns laolaltă un colectiv de presă format din Vlad Stoicescu și Diana Oncioiu (Dela0.ro), Diana Meseșan (Libertatea) și Octavian Coman (jurnalist freelancer). Cei patru documentează împreună o serie de 12 articole de profunzime despre istoria, prezentul și viitorul acordării sau interzicerii serviciilor de avort la cerere în România.

Campania jurnalistică poate fi urmărită pe www.jurnaluldecretului.ro și este implementată de Centrul pentru Jurnalism Independent, cu sprijinul companiei Essensys Software.

Urmărește-ne pe Google News

• Abuz