ComenteazăAți trecut de sute de ori pe lângă ea, prin centrul
Bucureștiului. E o pată de culoare printre blocurile cenușii de pe bulevardul
Magheru, dar odinioară, la momentul construcției sale, în jurul său era numai
verdeață. Dacă ați și intrat, ați remarcat, probabil, căldura și liniștea de
acolo, în ciuda tavanelor înalte și a interiorului sobru, dar și a zbuciumului
bulevardului de dincolo de ușa principală. “Il Santissimo Redentore”, cunoscută
tuturor drept Biserica Italiană, este o prezență arhitecturală apropiată
bucureștenilor. Puțini cunosc însă istoria zbuciumată a acestui edificiu
catolic de cult.
La începutul secolului trecut, comunitatea italiană din
București a devenit atât de însemnată, încât membrii ei au început să simtă
nevoia unui lăcaș de cult. Erau numeroși meseriași, agricultori, dar și
intelectuali care răspunseseră apelului unui jurnalist italian de a migra spre
România – loc prosper și ospitalier, unde politica nu devenise încă o problemă.
Cu ajutorul ambasadorului Regatului Italiei la București, baronul
Carlo Fasciotti, Biserica Italiană a fost ridicată în perioada 1915-1916, după
planurile arhitecților Mario Stoppa și Giuseppe Tiraboschi. Pe 2 iulie 1916,
locul sfânt a fost consacrat de Arhiepiscopul Raymund Netzhammer, omul care, cu
câțiva ani mai devreme, fondase și Biserica Vasile cel Mare, aflată pe strada Polonă,
și care fusese un apropiat la Regelui Carol I. Primul paroh al Bisericii
Italiene a fost Antonio Mantica, iar astăzi aici slujește preotul Daniel Bulai.
Exilul lui Mantica
Mantica, preotul care a pus atât suflet în clădirea acestei
biserici, și-a dedicat 35 de ani din viață slujirii acesteia. Regimul comunist
l-a exilat însă în Italia, unde Mantica a murit, la sfârșitul anilor 50. În 1951, “Il Santissimo
Redentore” a fost închisă vreme de 16 ani, iar din 1968 până în 1990 un alt preot
trimis din Italia, Francesco Molinari, avea dreptul de a veni de numai cinci
ori pe an, din Italia, pentru a oficia marile sărbători din calendarul catolic.
Cutremurele din 1940, 1977 și 1986 au slăbit serios clădirea
bisericii, tot Molinari fiind cel care s-a ocupat de consolidarea și
restaurarea acesteia. Clopotnița a fost căptușită cu beton armat, iar altarul
principal și presbiteriul au fost decorate cu marmură. De asemenea, a fost
adusă și o nouă orgă, deoarece cea veche fusese distrusă de Securitate – se
credea că în tuburile sale era ascunsă aparatură de transmisiuni și spionaj.
Ieslea care-l așteaptă pe Iisus
Interiorul este împodobit cu picturi, vitralii, mozaicuri și
sculpturi, iar altarul îl are în centru pe Mântuitor, pe un fundal spectaculos
de ceramică. Biserica Italiană a fost construită în stil romanic, cu accente
gotice, dar și Art Deco, exteriorul fiind aproape în întregime din cărămidă. Cupola
de formă octogonală este, de asemenea, generos decorată. Zilele acestea, în
apropierea Crăciunului, un brad masiv veghează și el în apropierea altarului,
cu o stea sclipitoare în vârf, iar la poalele lui se află o mică iesle, aranjată
cu grijă, care așteaptă nașterea pruncului.
Pe fereastra circulară vestică a bisericii se află pictate
stemele a zece orașe italiene. Pe lângă figurile de sfinți și îngeri, un alt
omagiu adus artistic pe pereții lăcașului este cel dedicat soldatului-erou.
Unul dintre decorurile murale din partea de vest a bisericii, realizat de Mihu
Vulcănescu, reprezintă nenorocirile cauzate de cutremurul din 1977, dar și
speranța și refacerea ce le-au urmat.
Biserica italiană găzduiește, de asemenea, numeroase concerte – de pian, orgă sau recitaluri corale, dar și alte evenimente culturale. Slujbele au loc în limbile română și italiană.