ComenteazăEste ca şi cum ai alerga pe gazon să înscrii un gol, şi la fiecare 5 metri, mută poarta. Nu mai ştii ce ţinteşti.
Charles Benight, profesor de psihologie:
- O altă comparație făcută de un specialist în psihologie arată că oamenii se simt în criza COVID-19 precum ar sta acasă cu un abuzator și nu pot pleca sau ca și cum ar fi soldați pe un front despre care nu știu cât va dura.
Din perspectiva sănătăţii mintale, pandemia de coronavirus poate să aibă consecinţe pe termen lung. Într-un raport din martie, Comitetul Permanent dintre Agenţii, o rețea de organizații a ONU, anticipa printre riscurile COVID-19.
- Deteriorarea reţelelor sociale, în paralel cu a economiilor
- Stigmatizarea supravieţuitorilor COVID-19
- Niveluri mai mari de furie şi agresiune faţă de lucrătorii din prima linie şi față de autorităţi
- Un posibil nivel crescut al violenţei faţă de copii
- O mai mare neîncredere faţă de informaţiile furnizate de autorităţi
Fiecare dintre aceste predicții, care țin de psihologia socială, s-a împlinit. La 6 luni după izbucnirea pandemiei, starea de sănătate mintală a lumii este vizibil deteriorată.
Cât de severe sunt efecte psihologice ale pandemiei, în cifre. Cine suferă cel mai mult
Un studiu recent publicat în Lancet, realizat de cercetători de la Universitatea din Manchester arată cum sănătatea mintală a oamenilor s-a înrăutăţit, în general, de la debutul pandemiei. Cercetătorii analizează datele obţinute prin intervievarea a 17.452 de adulţi din Marea Britanie (ca parte din UK Household Longitudinal Study.)
Nu toţi oamenii au fost afectaţi în mod egal de pandemie. Tinerii, femeile şi părinţii cu copii mici şi-au văzut sănătatea mintală semnificativ mai afectată.
În acest proiect, cercetătorii măsoară anual, pe o scară de la 0 la 36, nivelul distresului psihologic, iar în aprilie 2020, faţă de aprilie 2019, nivelul mediu de distres psihologic la nivelul populaţiei general a crescut de la 11,5 la 12,6.
4 din 10 oameni, din eșantionul de 5.400, reclamă probleme psihice!
Rezultate similare au fost înregistrate şi în Statele Unite, de Centrul pentru Prevenţia şi Controlul Bolilor (CDC) din Statele Unite.
Studiul publicat joi, 13 august, arată cât de larg este impactul pandemiei asupra sănătăţii mintale.
Aproape 41% dintre cei 5.412 americani intervievaţi de CDC se confruntă cu probleme de sănătate mintală asociate fie pandemiei, fie măsurilor luate pentru a o controla.
- 31% spun că au experimentat simptome de anxietate sau depresie
- 26% spun că au experimentat simptome de traumă sau tulburări legate de stres
- 13% spun că au început sau au crescut abuzul de substanţe
- 11% spun că s-au gândit serios la sinucidere în ultimele 30 de zile.
Pandemia a afectat mai sever anumite categorii de oameni, în termeni de sănătate mintală. Studiul spune că printre cei care au raportat cel puţin un simptom de sănătate mintală, cei mai afectaţi sunt:
- cei între 18 şi 24 de ani (75%)
- cei care au în grijă un părinte sau o rudă (67%)
- cei care au doar studii primare (66%)
- lucrătorii esenţiali (54%)
Studiile din China arată că mai mult de jumătate din populaţia ţării (54%) s-a confruntat cu efecte psihologice moderate spre severe din cauza pandemiei. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu o treime din spanioli, după cum arată acest studiu publicat în Frontiers in Pyschology.
Supravieţuitorii COVID-19, predispuşi sindromului de stres posttraumatic şi simptomelor obsesiv-compulsive
Mai mult de jumătate din cei trataţi în spital pentru COVID-19 sufereau de o afecţiune psihică o lună mai târziu, indică un studiu italian publicat la începutul acestei luni.
Dintre cei 402 pacienţi monitorizaţi după ce au fost trataţi pentru coronavirus, 55% aveau cel puţin o tulburare psihică, la o lună de la externare, au arătat experţi de la spitalul San Raffaele.
Rezultatele, bazate pe interviuri clinice şi chestionare de autoevaluare, au arătat că 28% dintre pacienţi sufereau de tulburare de stres posttraumatic, 31% aveau depresie şi 42% aveau anxietate. În plus, 40% dintre pacienţi sufereau de insomnie, iar 20% aveau simptome obsesiv-compulsive.
Pandemia, un dezastru al ambiguităţii
Majoritatea dezastrelor afectează oraşe sau ţări, uneori întregi regiuni. Chiar şi în cazul unui uragan catastrofal, de pildă, starea de normalitate se află de obicei la câteva sute de kilometri distanţă. Nu acelaşi lucru se întâmplă într-o pandemie, după cum explică Joe Ruzek, un cercetător specializat în tulburarea de stres posttraumatic la Universităţile Stanford şi Palo Alto. “În esenţă, astăzi nu mai există zone de siguranţă”.
Ca o consecinţă, explică Ruzek pentru The Atlantic, anumite elemente-cheie ale răspunsului la un dezastru nu mai corespund. Oamenii nu se mai pot aduna într-un spaţiu public să ceară ajutor, cei care oferă primul ajutor pe plan psihologic nu-i pot căuta pe cei în nevoie la colţ de stradă.
O pandemie, spre deosebire de un cutremur sau un incendiu, este invizibilă, iar din acest motiv induce şi mai multă anxietate.
“Nu o poţi vedea, nu o poţi gusta, doar ştii”, spune Charles Benight, un profesor de psihologie la Universitatea din Colorado, specializat în recuperarea post-dezastre, citat de The Atlantic.
Ca un uragan care ține un an
De la incertitudinea spaţială vine incertitudinea temporală. Dacă nu putem şti unde suntem în siguranţă, atunci nu putem şti când suntem în siguranţă. Când incendiile de vegetaţie se opresc, dispar flăcările şi se risipeşte fumul. “Ai un eveniment, iar apoi procesul de reconstrucţie, clar delimitat”, explică Benight.
“Nu e ca şi cum un uragan ţine un an”. Numai că pandemiile nu respectă graniţe delimitate. Ci vin în valuri, urcă şi coboară, fără o linie clară între criză şi recuperare.
Într-o lună, cazurile explodează într-un judeţ sau o ţară, pe când alt judeţ sau altă ţară are liniştea unui număr foarte mic de cazuri. Luna următoare poate fi exact pe dos.
Ambiguitatea face ca oamenilor să le fie mai greu să fie rezilienţi din punct de vedere psihologic.
Charles Benight, profesor de psihologie, compară situația cu cea a unui sportiv căruia i se schimbă mereu regulile sau ținta. “Este ca şi cum ai alerga pe gazon să înscrii un gol, şi la fiecare 5 metri, mută poarta. Nu mai ştii ce ţinteşti”, spune el.
În acest sens, explică Ruzek, cineva care se luptă cu efectele psihologice ale pandemiei este mai puţin asemănător ca supravieţuitorul unui incendiu, şi mai mult ca victima violenţei domestice, care încă locuieşte cu abuzatorul său, sau un soldat traumatizat, încă în misiune peste ocean.
42% dintre oameni au experimentat recent sentimentul neputinței
Profesioniştii din domeniul medical nu ne pot asigura că pericolul a trecut, pentru că pericolul nu a trecut. Aşa că este lesne de înţeles de ce, într-un sondaj din mai, realizat de Universitatea din Chicago, 42% dintre respondenţi au raportat că s-au simţit neputincioşi cel puţin o zi din săptămâna precedentă studiului.
Un grad mare de incertitudine era inevitabil, dată fiind natura virusului şi a bolii în sine. Ne confruntăm cu un inamic nou şi încă plin de contradicţii, pe care ştiinţa are nevoie de timp să le clarifice.
Însă peste aceste necunoscute au intervenit şi bâlbele din comunicările guvernelor sau ale autorităţilor de sănătate publică, fie că vorbim de cele naţionale, fie că vorbim de instituţii precum OMS sau Casa Albă (care a contrazis statele americane, CDC sau pe sine).
Recomandările iniţiale despre cum purtarea măştilor este nenecesară pentru majoritatea categoriilor de oameni, ulterior contrazise, sunt un exemplu despre cum să comunici prost pe timpul unei pandemii. Dar avem exemple similare de la autorităţile din România, fie că vorbim de bâlbele din numărarea paturilor de ATI, fie că vorbim despre îndemnurile preşedintelui la respectat reguli pe care el însuşi le încalcă.
Unele dintre aceste schimbări în comunicare sunt normale, pentru că informațiile acumulate schimbă concluziile științifice, altele însă au fost rezultatul unor superficialități sau ambiții politice.
Afecțiunile psihice se dezvoltă mai încet
Ceea ce rămâne cert şi deloc ambiguu este că nu facem destule pentru a combate efectele pandemiei asupra sănătăţii mintale – dar şi că nu cunoaştem încă adevărata dimensiune a impactului. Unele urmări se vor vedea în timp. Afecţiunile psihice se pot dezvolta încet.
De pildă, experţii cred virusul ar putea cauza o creştere semnificativă a numărului de tulburări obsesiv-compulsive, a agorafobiei sau germofobiei, dar şi posibile efecte neuropsihiatrice, precum sindromul de oboseală cronică.
“Vătămarea morală” şi efectele psihologice în rândul profesioniştilor din sănătate
Una dintre cele mai vulnerabile categorii în faţa efectelor psihologice ale pandemiei sunt profesioniştii din domeniul medical.
Un studiu de mici dimensiuni, pe lucrători din domeniul sanitar implicaţi în controlul epidemiei de SARS din 2003, a arătat că 89% dintre angajaţii la risc mare de a contracta virusul au raportat efecte psihologice negative. Un alt studiu arăta că fricile legate de SARS sunt corelate cu simptome ale tulburării de stres posttraumatic.
Trauma este deseori asociată cu ceva foarte violent, precum un accident de maşină sau o împuşcătură. Însă filosoful olandez Ciano Aydin descrie o situaţie ca fiind traumatică atunci când “încalcă” aşteptările familiare despre viaţă şi despre lume, trimiţând persoana “într-o stare de extremă confuzie şi incertitudine”.
În cazul acestei epidemii, incertitudinea prelungită este compusă de anxietatea morală cu care se confruntă profesioniştii din domeniul medical atunci când nu au resurse adecvate pentru a trata bolnavii critici, spune Wendy Dean, psihiatru şi cofondator al organizaţiei Moral Injury of Healthcare, pentru Scientific American.
“Vătămarea morală”, un termen împrumutat din domeniul militar, este ceea ce se petrece când o persoană face ceva ce merge împotriva credinţelor sale morale cele mai adânci, mai spune Dean. În medicină, acest lucru se poate întâmpla atunci când aspectele de business ale profesiei medicale împiedică abilitatea medicilor de a se îngriji de pacienţii lor. De pildă, dacă nu sunt suficiente ventilatoare pentru numărul de pacienţi COVID-19 care au nevoie de ele.
Ce spun studiile despre expunerea psihică a cadrelor medicale
În plus, medicii nu sunt obişnuiţi să facă triaj, să aleagă cine primeşte suport de viaţă şi cine nu, explică G. Richard Holt, bioetician la Universitatea din Texas (San Antonio), citat de Scientific American.
“Suntem pregătiţi să tratăm câte un pacient o dată, dar în vârfurile pe care le atinge o epidemie, trebuie să te gândeşti la cel mai mare bine pentru cel mai mare număr de oameni”, spune Holt.
Studiile realizate pe soldaţi arată că vătămarea morală obstrucţionează funcţionarea psihologică şi socială normală şi deseori se petrece la oamenii cu tulburare de stres posttraumatic.
Un sondaj realizat pe 1.257 de medici şi asistente în vârful pandemiei de COVID-19 în China a arătat că aproximativ 50% dintre respondenţi raportau simptome de depresie, 44% raportau simptome de anxietate şi 34%, insomnie.
Profesioniştii din domeniul medical sunt deja la risc pentru multe dintre aceste afecţiuni – şi în condiţii obişnuite, în afara pandemiei. Cei din domeniul medical au printre cele mai înalte rate ale sinuciderii, însă în mod obişnuit nu este probabil să ceară ajutor, spune Jessica Gold, psihiatru la Şcoala de Medicină a Universităţii Washington.
“Toţi suferim, deci nu pot pur şi simplu să trec peste?”
Cei mai mulți nu au timpul sau flexibilitatea pentru a merge la terapie într-o zi obişnuită de lucru, iar stigmatul ataşat încă problemelor psihologice îi face pe mulţi să sufere în tăcere.
Noul coronavirus ar putea să schimbe şi felul în care gândim despre sănătatea mintală, la scară largă. Poate, spune Monica Schoch-Spana, antropolog medical la Johns Hopkins, prevalenţa afecţiunilor psihologice legate de pandemie va avea un efect de reducere a stigmatului. Dar este posibil şi să agraveze de fapt stigmatul.
Când îți spui “Toţi suferim, deci nu pot pur şi simplu să trec peste?” poți pune o presiune suplimentară pe tine, drept ”oaia neagră”.
Poate că actuala criză va genera şi interogări despre reforma mult aşteptată a sistemului de sănătate mintală în România. Asta dacă nu îl va dinamita de tot, înainte ca o restabilire a valorilor și a investițiilor în sănătatea mintală de la noi din țară să devină inevitabilă.