ComenteazăCândva o staţiune populară şi perlă a industriei noastre de sare, Slănic s-a prăfuit, s-a scorojit, s-a îngălbenit în uitare. “Nici măcar sare nu mai avem. Găseşti doar sare din Himalaya la magazinele de aici. Sau de la alte saline din ţară”, spune preotul Bolovan. Are 48 de ani şi a prins doar declinul localităţii. A preluat cea mai săracă parohie din oraș.
Ce înseamnă săracă? “Adică în cutia milei găseşti nasturi,
lire italieneşti, monede cu chipul regelui, bancnote de pe vremea lui Ceauşescu.
Nu m-am mirat foarte tare, auzisem de la tata, care e tot preot, că oamenii pun tot felul de minunăţii în
cutie”.
De cerut, părintele Bolovan n-a cerut niciodată. Biserica unde slujeşte nu are tarife fixe. Pentru orice serviciu religios, credincioşii dau “cât vrea fiecare”.
Veche de peste un secol, Biserica Naşterea Maicii Domnului trecuse prin două cutremure, cel din 1940 şi din 1977. “Când am venit, ploua prin acoperiş, erau crăpături peste tot în ziduri. Şi buruienile crescuseră până la brâu în curte şi în cimitir. Nici nu mai puteam să le cosesc, a trebuit să le dau foc. Stăteam cu furtunul pe cruci, să nu ardă şi ele”, îşi aminteşte părintele.
Cum să şochezi
enoriaşii
Ce a urmat seamănă leit cu povestea părintelui Trandafir, spusă de Slavici în “Popa Tanda”. Fără să aştepte ajutorul nimănui, preotul Bolovan a lăsat deoparte sutana şi s-a apucat de turnat beton, de construit casa parohială, de reparat acoperişul bisericii, de grădinărit.
Din când în când, mergea pe lângă calea ferată, lua pui de brad crescuţi printre şine şi-i planta în curtea bisericii: “Vedeţi bradul ăsta? Pare mic, dar are 19 ani. L-am pus cu mâna mea. Am pus vreo 30-40, atunci, s-au prins numai câţiva”.
Ajutorul a venit
din senin, neaşteptat, de la binefăcători din Slănic sau din alte oraşe, aflaţi
în trecere. “De exemplu, o
doamnă de la Bucureşti ne-a dat banii pentru a ridica scena asta acoperită de
lângă biserică. Aici ţinem slujbele şi spectacolele din zile de mare sărbătoare”,
spune preotul Bolovan.
Amendă, nu donaţie de la Primărie
Când nu dădea cu var, părintele combătea superstiţiile, spre stupoarea enoriaşilor vârstnici: “I-am dezvăţat de unele obiceiuri. Ce e aia să dezlegi mortul de picioare? Am adus cartea, le-am citit de ce se leagă mortul de picioare, să nu stea cu picioarele desfăcute, am închis cartea şi am ţinut slujba mai departe. Ce e aia să închizi mâţa, să nu treacă pe sub masă, că se face mortul strigoi? Daţi drumul la pisică şi terminaţi cu prostiile!”.
Metodele astea de descurajare a păgânismelor i-au consolidat
părintelui Bolovan reputaţia de om dintr-o bucată.
“Întrebaţi-mă ce ne-a dat Primăria Slănic! Ne-a dat 10.000 de lei. Amendă că n-am avut toate autorizaţiile pentru aşezământul social”, oftează părintele, adăugând: „Poate pentru că sunt eu cu gura mare”.
“Apără-l pe aproapele
tău!”
Singura bogăţie a orăşelului prahovean sunt copiii şi tinerii, crede preotul. “Din păcate, sunt tot mai puţini. Anul ăsta n-am avut niciun botez şi e deja august”.
Acum zece ani, sensei Gabriel Borcea a întemeiat un club de aikido în Slănic, cu ajutorul
federaţiei de profil de la Bucureşti. În casa de cultură, primăria cerea
chirie, “pentru că şi cei de
la yoga plătesc”.
Aşa că orele de aikido s-au mutat în sala de lângă Biserica Naşterea Maicii Domnului. Nu numai că părintele Bolovan n-a cerut chirie, dar le-a împrumutat şi cuţitul nou, pentru tăiat coliva, să-l folosească la exerciţii.
Timp de zece ani, săptămânal, sensei Gabriel a venit şi a
ţinut cursuri de aikido în Slănic. “Cel mai greu a fost în anii când a fost
oprit trenul, era o aventură să
ajungi în oraş”, povesteşte
antrenorul.
“Când spunem
aikido, nu vorbim despre arte marţiale de distrugere, ci despre arta păcii.
Opreşti atacul, îl aperi pe aproapele tău. Copiii nu învaţă să atace, ci să
protejeze. Credeaţi că e vorba doar de întors obrazul în creştinism? Ia
gândiţi-vă mai bine! Sunt atâţia sfinţi soldaţi”, spune sensei Gabriel. Şi
arată spre stema clubului Aikido Slănic, pe care se află reprezentat Sfântul
Gheorghe, ucigând balaurul.
Patru dintre elevii lui sensei Gabriel au centura neagră şi formează grupa de elită a clubului.
Toţi cei trei băieţi ai părintelui Bolovan, dintre care cel mai mare are 17 ani, fac aikido. Tatăl lor le face poze la fiecare demonstraţie, explicând în glumă că fiii lui îi seamănă: “Eu am centura neagră peste tot!”.
Clubul Aikido Slănic a crescut pe lângă biserica cea veche. Pentru kimonouri, recuzită, pentru deplasările la concursuri şi cantonamente, părintele Bolovan a purtat câte o luptă în stilul lui direct, să facă rost de bani: “În cele din urmă, împreună cu consiliul parohial, am decis să folosim ce se strânge în cutia milei pentru nevoile copiilor”.
O altă sursă de venit pentru activităţile centrului de zi al bisericii o reprezintă colindatul. Preotul Bolovan şi profesorul Sebastian Veselu au întemeiat, acum şase ani, şi un grup vocal, Izvoraşul Vesel. Pe lângă concursuri, copiii din cor merg şi la colindat de Crăciun. Iar părintele îi anunţă din prag pe cinstiţii gospodari care-i primesc: „Nu vrem covrigi, covrigi avem şi acasă!”
“Coconeii” lui nea Nicu
În urmă cu cinci ani, în Biseria Naşterii Maicii Domnului a găsit adăpost şi ansamblul de dans “Crăişorii”. Primăria Slănic i-a dat afară de la Casa de Cultură, pe care a şi închis-o, aşa că profesorul Nicolae Miclea şi-a luat grupele de copii şi tineri şi a prins mâna întinsă de preotul Bolovan. “Ne-a întins părintele o mânuţă şi am putut continua”, îşi aminteşte profesorul, căruia puştii îi spun, simplu, nea Nicu.
Eleviii profesorului Miclea pot susţine un spectacol de
patru ore. Ştiu dansuri din toate regiunile ţării, lente, rapide, uşoare,
complicate. Aşa că, la fiecare zi de mare sărbătoare, dau recital pe scena din
curtea bisericii. Sunt dansatori de toate vârstele, de la 5 la 20 de ani. Nea
Nicu le spune tuturor “coconei”. Deşi are 70 de ani, profesorul încă dansează,
pentru a arăta paşii sau figurile noi.
“Avem copii atât de buni şi talentaţi, păcat că nu-i vede
nimeni”, spune preotul Bolovan, care şi-a făcut o datorie de onoare din a-i plimba prin ţară pe slănicenii de
toate vârstele. “Să vadă
lumea, să-şi deschidă mintea”.
“Ciobanul care citeşte”
La centrul de zi de la biserică, un alt profesor, Cornel Iliant, îi învaţă pe copii orientare turistică. Să ştie să citească o hartă şi fără Google Maps, să ţină jurnal de călătorie, să facă bagajul pentru o expediţie, să facă foc de tabără, să gătească la tuci şi, în general, să nu treacă pe un drum ca raţa prin apă. Ci să observe, să cerceteze, să înţeleagă.
Din cauza
pandemiei, profesorul Iliant şi ucenicii lui n-au mai ieşit în drumeţii. Dar
copiii tot stau şi ascultă cuminţi poveştile cu tâlc ale dascălului pensionar.
Sau răsfoiesc curioşi albumul cu poze din arhiva Slănicului, în care apar Henri
Coandă sau profesorul Iliant tânăr.
Acesta se ocupă şi de biblioteca de la biserică. “Am primit donaţii în cărţi şi acum o amenajăm. La 70 de ani ai lui, profesorul e o fire activă. Îşi ia câte o carte şi se duce să-şi pască oile. Cineva m-a întrebat odată: cine e ciobanul ăla care citeşte?”, îl descrie preotul Bolovan pe bunul său prieten.
Mistreţii cei degrabă stricători
Profesori de engleză şi franceză ţin cursuri gratuite la
centrul de zi de la biserică. Există şi un cerc de pictură, iar operele
copiilor sunt expuse cu mare cinste, spre delectarea mai ales a părinţilor din
parohie.
Preotul Bolovan îi ia pe copii să-l ajute la împărţit
pachetele pentru sărmani. Sunt câteva familii nevoiaşe în parohie, iar
părintele le bate la poartă des, însoţit de un alai de pitici cu sacoşe. Piticii
vor creşte, vor pleca din Slănic, dar vor ţine minte ce bucurie e să dăruieşti.
Pe adulţii din parohie, părintele încă n-a izbutit să-i
determine să cureţe mormintele celor dragi. “Nu le pasă, degeaba le-am tot
bătut obrazul. Tot eu sunt cel care dă cu coasa şi smulge ierburile. Apoi, când
totul e frumos şi înflorit, vin mistreţii şi sapă şi ei”.
Pentru că pădurile din jurul Slănicului nu mai sunt bătute cu piciorul de turişti, ca pe vremuri, şi pentru că nimeni nu se mai sinchiseşte să lase hrană pentru animalele sălbatice, mistreţii au prins obiceiul de a vizita neinvitaţi parohia.
Dacă ar putea, preotul Bolovan ar aplica soluţia Sfântului Gheorghe. Dar nu are la îndemână nici armură, nici suliţă. Aşa că face, ca întotdeauna, haz de necaz şi-şi vede de muncile zilnice.
Un Ford la trei
băieţi
Ce mai e de făcut? O sală de sport în care copiii să bată mingea şi iarna. O staţie de sonorizare mai bună. “Mie nu mi-e jenă să pun mâna pe lopată. E drept că m-am ales cu o hernie de disc şi mă cam doare spatele, dar mă bag oricând la muncă de şantier”, spune părintele Bolovan. Dacă-l întrebi de ce şi-a pus spinarea la bătaie, răspunde: “Din dragoste. Din dragoste pentru copii”.
Singura avere a lui e un Ford vechi, casa unde locuieşte cu familia aparţine parohiei. “Dacă mă calcă o maşină, ai mei ajung în stradă”. Soţia preotului, o femeie firavă şi bălaie, lucrează ca asistentă la o farmacie din Slănic. Două salarii sunt mai bune ca unul.
După naşterea celui de-al treilea copil, preoteasa Mihaela s-a înscris la Facultatea de Farmacie, în Constanţa. A făcut naveta patru ani. În toamnă, dă examenul de licenţă. “Educaţia e de bază. Pe băieţi i-am crescut puternici, să fie oameni întregi, buni, asta e tot ce le pot lăsa”.
Părintele Bolovan e împăcat cu ideea că fiii lui, la fel ca
mulţi dintre copiii care cântă, pictează şi dansează la centrul de lângă
biserică, vor părăsi Slănicul. El, unul, a refuzat să plece la Bucureşti, să
preia o parohie de acolo, când s-a ivit ocazia. “Probabil voi îmbătrâni aici. Dar
nu-mi pare rău”.
Pe lângă biserica şi clopotniţa renovate, centrul de zi, grădina, troiţa, “singura troiţă din Slănic”, preotul Bolovan a restaurat în jurul lăcaşului de cult conştiinţa unei comunităţi. Nu e puţin lucru, într-un oraş care se stinge. Poate că Slănicul nu va reveni niciodată la gloria apusă, dar măcar aici brazii încă au în ce-şi prinde rădăcinile.
Cine doreşte să ia legătura cu părintele Romeo Bolovan poate accesa pagina de Facebook Aikido Slănic.
Citiți și alte reportaje ale Mariei Andrieș din România reală: