Primul An Ca învățătoare Navetistă La țară: „Mi-am Dorit Să Văd Unde Trăiesc Elevii Mei, Cum E Drumul Lor Spre școală”

După 13 ani de administrație publică, am luat viața profesională de la capăt. Am 35 ani și am plecat în căutarea unui sens care să mă împlinească. Așa îmi spuneam când mi-a apărut în cale Teach for România. Mi-a plăcut ideea, mi-a plăcut mult spiritul acestui ONG care vrea să ducă educația de calitate și în mediile defavorizate, și în școlile uitate de lume, de la sat. Dar abia în 2020 drumurile noastre s-au încrucișat cu adevărat. Am participat – ca un pariu cu viața, la procesul lor de recrutare.

Adevărată poveste a început după ce am ajuns la catedră. Când am pășit în clasă și încercam să îmi închipui cum, peste trei zile, îmi voi cunoaște elevii. Puțini știu că profesorii își decorează clasele, în vacanțe, de obicei. Copiii le găsesc așa, cu planșe, desene. Eu am refuzat să decorez în vreun fel clasa. Îmi doream o sală unde fiecare elev să își pună amprenta, nu voiam să fie doar clasa mea, cu decorul și culorile stabilite de mine.

Așa se face că începutul anului școlar ne-a găsit într-o clasă cu pereții albi. Rând pe rând, din activitățile noastre de zi cu zi am decorat pereții cei albi – a apărut un mic panou unde afișăm lucrările de la Arte vizuale și abilități practice. Am pus la loc de cinste regulile clasei noastre, împreună cu consecințele nerespectării lor. Toate au fost stabilite în clasă, împreună.

Recomandări

Mulți candidați, o singură necunoscută: Cine intră în turul 2 cu Marcel Ciolacu? Variantele care îl pun în dificultate pe liderul PSD

Am pus la vedere un material care să ne aducă aminte cum putem reacționa când ne enervăm și așa ne aducem aminte să respirăm, să luăm o mică pauză sau să cerem ajutorul, la nevoie. Iar pe ușa clasei noastre avem imagini vesele și cuvinte puternice care ne definesc, ca exploratori. Le repet mereu că fiecare greșeală pe care o fac este un bun prilej să învețe, că fiecare „nu știu” este șansa unui „nu am înțeles/nu pot încă”. Mi-aș dori ca mesajul acesta să ajungă la fiecare elev, din orice fel de școală. Pentru că văd cât de mult îi ajută pe elevii mei, cât de puternic sprijin le poate fi, de fiecare dată când se descurajează.

Fac naveta „printre dealuri și văi”

Îmi place mult drumul spre școală, o călătorie de 30 minute cu mașina printre dealuri și văi. Îmi place să mă bucur de răsăritul soarelui pe dealurile astea și să văd în zare, când mă întorc spre casă, Ceahlăul plin de povești.

Îmi place să simt mirosul lemnului ars în sobă – da, e o școală cu sobe din teracotă – și bombănesc mereu când mă descopăr cu hainele pline de praf de cretă. Pentru că, da, școala de la sat nu este ca cele mari, de la oraș, pe care le vedem cu toții la televizor.

Recomandări

Vladimir Putin a dat ordin pentru o nouă creștere a efectivelor armatei ruse. Câți soldați își mai dorește până la 1 decembrie

Școala unde predau eu este o școală mică, sunt doar 120 de copii la clasele primare și încă puțin mai mulți la gimnaziu. Este o școală unde se adună copii din patru sate din jur, pentru că populația școlară a tot scăzut și atunci elevii au trebuit să facă naveta, la „școala mare” din centrul comunei. Acum nu mai e greu: au microbuze școlare care îi iau dimineață de acasă și îi aduc la prânz înapoi, după ore. Dar copiii tot se trezesc foarte dimineață ca să fie la timp la ore. Tot se mai tem uneori că drumul nu va fi practicabil și nu vor putea ajunge la școală.

Mica bibliotecă din clasă

Îmi petrec orele aproape doar în clasă, alături de copii, în mare parte pentru că vreau să îi cunosc și să le fiu alături la nevoie. Îmi împart uneori gustarea cu una dintre elevele mele, pentru că ai ei se descurcă greu cu banii și nu își permit să îi dea în fiecare zi pachețel. Încerc să aduc în viața copiilor prilejuri de învățare, așa cum mi-aș dori să aibă fiecare copil. Pentru că îmi dau seama, cu durere uneori, că doar o educație bună, temeinică, îi poate scoate din sărăcie, din mijlocul unor vieți grele.

Le duc des cărți noi, cu ilustrații frumoase și povești actuale, care să îi facă să gândească, să le dea aripi visurilor pe care le au și putere să lupte pentru ele. Avem deja o mică bibliotecă în clasă și îi încurajez mereu să citească, să ia cărțile acasă și să le aducă înapoi după ce au citit, moment în care pot „împrumuta” o altă carte. Pentru că mie îmi place mult să citesc, încerc să le transmit și lor dragul de carte, îi învăț să vadă – deocamdată cu ochii minții, prin intermediul lecturilor – lumea mare pe care o pot descoperi. Am sărbătorit Ziua Internațională a Cititului Împreună și o parte importantă din darurile de Crăciun pe care le-au primit, cu sprijinul Teach for Romania, au fost cărți frumoase, pe care le-am ales cu drag pentru ei.

Recomandări

Bilanțul furtunii Boris: cel puțin 15 morți, dintre care șapte în România, și mii de sinistrați în Europa Centrală și de Est. „Este un coșmar”

Din Mărgineni, la New Delhi

Le-am făcut apoi cunoștință cu câțiva copii apropiați de vârsta lor, din India, prin intermediul unui schimb cultural cu Teach for India, organizația parteneră Teach for All. Pentru că situația nu ne permite să primim oaspeți, am organizat o întâlnire online, pe Zoom, într-o zi când la noi ninsese puternic și ne-am rugat să funcționeze internetul bine. Copiii s-au privit cu curiozitate și limbajul semnelor (emoticoanelor) și al zâmbetelor i-a ajutat să treacă peste tracul de început. Limba engleză sună altfel din gura copiilor din New Delhi, dar cu siguranță nici noi, copiii români nu pronunțăm mereu corect. De fiecare dată însă doamnele profesoare prezente ne-au fost alături.

Pentru că nu avem cea mai bună conexiune la internet, iar diferența de fus orar nu este foarte prietenoasă, colaborarea noastră continuă sub forma unor mesaje video pe teme alese dinainte (zona în care locuim, școala noastră, cultura țării), care circulă între cele două comunități de elevi.

Am adus un PC în clasă și căutăm mereu activități interesante pentru pauze, „ca să ne odihnim creierașele și să ne pregătim pentru următoarea oră”, cum le tot spun. Îi învăț, înainte de orice, să fie curioși, să își păstreze mintea și sufletul deschise și să nu se teamă.

I-am vizitat ca să văd cum trăiesc și care e drumul lor spre școală

Am trecut și prin experiența școlii online, din fericire doar două săptămâni, și sperăm cu toții să nu se mai întâmple curând asta. Am suferit de dorul lor, pentru că nu toți au putut intra la orele desfășurate atunci și mi-am luat familia și am petrecut o zi întreagă, mergând în toate cele patru sate, să le văd ochii și să vorbim.

Nu știam foarte bine la ce să mă aștept. Dar mi-am dorit să văd unde trăiesc elevii mei, cum e drumul lor spre școală și unde se joacă. Am descoperit, în aceste peisaje superbe, sate triste, uitate de lume parcă. O parte dintre copii au venit la întâlnirea cu doamna singuri, dar am cunoscut și câțiva părinți care au fost curioși să vadă cine vine la ei în sat. Am stat de vorbă în lumina blândă a apusului într-unul dintre sate, Itrinești, cel mai îndepărtat dintre ele, și am privit jocul copiilor în curtea școlii. Cred că ne-a făcut bine întâlnirea și clar a contribuit la relația pe care o avem acum. Simt că apreciez mai bine acum starea cu care copiii intră pe ușă dimineața și pot ancora mai bine experiențele, exemplele pe care le ofer eu, de lumea din care ei vin și unde se întorc, după orele de curs.

Am stabilit ca punct de întâlnire, în fiecare sat, curtea școlii (pentru că acum câțiva ani funcționa câte un corp de școală în fiecare dintre cele 3 sate). Inițial, copiii mei nu știau la ce să se aștepte, dar imediat întâlnirea s-a transformat într-un prilej de joacă.

Dacă pentru elevii mei a fost un prilej să îi cunoască pe „copiii doamnei”, cei de acasă, și să mă vadă pe mine în afara orelor de curs, pentru copiii mei, crescuți la oraș, a fost ocazia perfectă să vadă cum trăiesc și învață alți copii. „Ce greu trebuie să le fie elevilor tăi”, au concluzionat băieții mei. Le-am povestit tot atunci, pe drumul de întoarcere, cum și eu, la rândul meu, am învățat în școala primară într-o școală cu predare simultană și cum după 3 ani, m-am mutat la o altă școală, pentru că prima s-a desființat.

Când îmi văd elevii dimineața, intrând veseli în clasă, îmi amintesc de dragul cu care îmi așteptam eu învățătoarea, în copilărie.

Nu regret nicio clipă decizia luată și m-am apucat iar de învățat, alături de ei. Sunt și eu acum, la rândul meu, bobocel la un program de conversie profesională și tocmai trec prin prima sesiune.

Așa că, după orele de la școală, când ajung acasă, îmi împart timpul între pregătit activitățile pentru următoarea zi, lecții cu copiii mei și învățat pentru sesiune. Nu mai spun de restul treburilor care se cer făcute prin casă, o las pe pisică să le facă.

Povestea completă, pe Școala 9.

Urmărește-ne pe Google News