Custodele Coroanei a menționat progresele pe care le-a făcut țara noastră, punctând însă că România nu a fost primită în spațiul Schengen, deși a îndeplinit toate criteriile: „Una după alta, au fost adăugate condiții”.
Prezentăm mai jos discursul integral al Majestății Sale, Principesa Margareta, publicat pe romaniaregală.ro.
”Excelențele Voastre, doamnelor și domnilor,
Sunt onorată să fiu alături de voi astăzi, nu numai
pentru că recunosc Institutul Olandez de Relații Internaționale ca fiind unul
dintre principalele think-tank-uri ale Europei, ci și pentru că admir dubla sa
misiune de a informa publicul și de a contribui la dezbaterea privind
întrebările de securitate, dar și a formatorilor de politici, militarilor și
oameni de afaceri din întreaga regiune a continentului, ca parte a
activităților Academiei diplomatice. Acest dublu rol face ca institutul să fie
unic în rândul think-tank-urilor din Europa.
Trebuie să încep prin a aminti ospitalitatea pe care
i-ați oferit-o tatălui meu, Regele Mihai, când a venit să vă vorbească în urmă
cu 17 ani.
Merită să ne amintim unde era România atunci: încă nu era membru al NATO și al Uniunii Europene, deși era candidat pentru ambele. România de atunci încă se confrunta cu probleme majore de integrare în Europa și cu întrebări serioase cu privire la vocația sa europeană.
Tatăl meu s-a străduit din răsputeri să răspundă acestor
întrebări și să elimine concepțiile greșite, iar tribuna pe care i-ați oferit-o
atunci a fost foarte importantă.
La câteva luni după ce a vorbit în fața voastră în
anul 2002, România a fost invitată să se alăture NATO și exact doi ani după
aceea, am devenit membri cu drepturi depline.
Deși aderarea la NATO nu a fost direct legată de
aderarea la Uniunea Europeană, tatăl meu a prezis în urmă cu 17 ani că
extinderea NATO însemna și o extindere accelerată a Uniunii Europene.
Într-adevăr, acest lucru s-a întâmplat în anul 2007. Faptul că ați fost gata să
ascultați argumentele noastre atunci a fost important. Deci, încă o dată, îmi
exprim recunoștința pentru acest lucru.
Doamnelor și domnilor,
Nu cred că m-ați invitat aici să „lustruiesc” sau „să întorc din condei” dificultățile cu care se confruntă țara mea, nici să încerc să diminuez dificultățile pe care le întâmpinăm.
Oamenii din țara voastră, inclusiv mulți dintre
politicieni, au avut fără îndoială dreptate când au susținut la începutul
anilor 2000 că o integrare europeană adevărată și completă va dura mult și că
simplul act de aderare la Uniune va trebui să fie urmat de multe decenii de
munca grea.
Cu toate acestea, aș dori să argumentez că, în loc să fie pe jumătate gol, paharul este de fapt pe jumătate plin și că, atât România în sine, cât și Uniunea Europeană cu România în centrul său, progresează.
Să ne amintim că, timp de zeci de ani, am auzit că cea
mai mare forță a Uniunii Europene a fost stimulentul pe care l-a oferit țărilor
solicitante să pună în aplicare reforme serioase înainte de a li se permite să
se alăture ca membri deplini ai UE, că acquis-ul comunitar a reprezentat unul
dintre cele mai puternice mecanisme de reformă a Europei. Această perspectivă
optimistă a predominat atunci când zece țări din Europa Centrală s-au alăturat
în 2004.
Totuși, când România s-a alăturat Bulgariei la trei
ani de la valul inițial, s-a adoptat poziția opusă; și anume, faptul că țării
mele și Bulgariei le-a fost îngăduit să intre în UE fără să fi fost obligate să
întreprindă reformele necesare, că li s-a permis să se alăture uniunii din
motive politice, și nu din motive practice. Și argumentul a fost repetat și
după aceea.
S-a spus, în timp ce în trecut întrebarea cu care s-au confruntat guvernele europene era dacă o anumită țară era pregătită pentru Uniunea Europeană, că în zilele noastre s-a inversat argumentul, iar adevărata întrebare este dacă Uniunea Europeană este pregătită pentru țările partenere.
Ei bine, cred că acest argument nu este doar greșit, ci și riscant.
Pentru început, merită să ne amintim că presiunea asupra României și procedurile de reformă care au fost puse în aplicare înainte de aderarea țării la UE au fost destul de serioase și susținute.
Vă pot asigura, ca persoană care s-a aflat în miezul acestei acțiuni, că s-a întreprins un efort uriaș. Nimeni dintre cei care au lucrat la proiect nu a crezut atunci că României i se oferea un „bilet de intrare” ușor în UE.
De fapt, a fost exact invers: mulți dintre oficialii și administratorii țării au simțit că România a fost solicitată să facă ceea ce de alte țări foste comuniste nu s-a așteptat să realizeze.
Desigur, poate fi adus un argument logic, anume că ar
fi trebuit să petrecem mai mult timp pregătind România înainte de aderarea la
Uniune. Dar acest argument este greu de susținut.
Nu cred că este necesar să spun în fața acestui public
expert că ideea de a menține România sau Bulgaria în afara UE pentru a le
stimula să întreprindă mai multe reforme este greșită.
În realitate, Europa a trebuit să găsească un echilibru între a face promisiunea de aderare suficient de credibilă pentru a încuraja țările să se reformeze, dar, de asemenea, suficient de dură pentru a convinge țările candidate că reformele pe care trebuiau să le implementeze ar trebui să fie serioase.
Cred că incontestabil că Uniunea a ales calea corectă,
în sensul că a făcut promisiunea de aderare reală și posibilă, dar că a făcut
și insistența asupra reformelor la fel de reală și imediată.
Trebuie doar să privim exemplul Turciei pentru a
realiza ce se întâmplă atunci când cele două procese – respectiv procesul de
stimulare versus procesul de insistență asupra reformelor structurale profunde
– iese din sincronizare; rezultatul este că nici un proces, nici celălalt nu
devin realizabile.
Deci, da, primirea României în UE a fost, cel puțin parțial, un act de curaj de crede în ceva dincolo de posibil (leap of faith). Dar la fel a fost și pentru Grecia când a intrat în Uniunea Europeană, iar Spania și Portugalia au simțit la fel. Toate acestea au fost „salturi de credință” care s-au transformat într-un parteneriat loial. Și nu există niciun motiv să nu se întâmple la fel și în România.
Vă puteți întreba de ce reiau argumente auzite cu mai
mult de un deceniu în urmă. O fac pentru că modul în care conturăm trecutul
influențează foarte mult modul în care interpretăm prezentul.
Dacă veți crede că a fost o greșeală să includeți
România în Uniunea Europeană la acea vreme, atunci este foarte probabil că veți
crede că astăzi, orice am face, nu vom putea să ținem pasul cu restul
continentului.
În schimb, dacă vedeți integrarea României ca parte a unui proces continuu, atunci problemele pe care le întâmpinăm astăzi devin dificultăți care trebuiesc depășite, nu presupuse greșeli ale vremurilor trecute.
Excelențele Voastre, doamnelor și domnilor,
Cred că, în efortul nostru de a îmbunătăți funcționarea Uniunii noastre, am devenit poate prea obsedați de proces, mai degrabă decât de viziune, așa că de multe ori uităm cât de mare este realizarea noastră.
Un continent împărțit timp de două generații de Războiul Rece este acum din nou unit. Am făcut aceasta cu sacrificii reciproce, nu pentru că am vrut să reducem costurile la roșii sau la automobilele din țările noastre, ci pentru că am împărtășit aceeași viziune și aceleași valori.
Și împărtășim și astăzi aceleași valori și opinii.
Da, avem probleme. Dar avem o creștere economică incredibilă în fosta jumătate comunistă a continentului, iar țara mea este una dintre economiile cu cea mai rapidă creștere din Europa. Acest fapt nu a șters însă diferențele semnificative de bogăție între jumătățile estice și vestice ale continentului.
Au trecut trei decenii de la sfârșitul comunismului,
dar probabil avem nevoie de alte trei decenii pentru a șterge pe deplin
efectele nocive ale dictaturii comuniste și a proastei administrări a țării.
Pe scurt, o întreagă generație va trece înainte de a fi cu adevărat și pe deplin uniți și aproape nimeni dintre cei care erau oameni maturi când evenimentele din 1989 în țara mea l-au înlăturat pe dictatorul comunist nu va fi în viață în ziua în care diviziunea economică a estului și vestului Europei va dispărea complet.
Subliniez faptul că nu încerc să găsesc scuze sau să „repartizez” vina cuiva, ci doar să explic sentimentul de frustrare resimțit în multe noi state membre.
De asemenea, în Estul Europei avem perspective
diferite asupra vieții sociale și a obiceiurilor. Suntem mai religioși, mai
patrioți și mai suspicioși în privința nivelului ridicat de imigrare. S-ar
putea ca unora din Occident să nu le placă aceasta.
Dar a respinge sentimentele noastre ca doar „rasism și
xenofobie” sau a împărți totul între „progresist” – prin care ne referim la
occidentali – și „reacționar” este în mod clar contraproductiv. De asemenea,
este greșit să argumentăm că valorile noastre nu sunt valori europene; s-ar
putea să nu fie la modă în unele părți ale Europei, dar sunt valori care
aparțin continentului.
Când criza de imigrație din 2015 a lovit continentul
nostru, România a fost una dintre țările care a acceptat ca sarcina de primire
a acestor imigranți să fie împărțită.
Repet: nimic din toate acestea nu sugerează faptul că noile state membre ar trebui să fie scutite de responsabilități și obligații, indiferent de ce se întâmplă în țările lor.
Lupta împotriva corupției, de exemplu, ar trebui să continue fără încetare. Și nu există niciun dubiu că unele dintre evoluțiile politice din țara mea au trezit suspiciune în rândul partenerilor noștri europeni.
Dar punctul-cheie pentru toate activitățile noastre este încetarea atitudinii de superioritate față de noile state membre și evitarea amenințării acestora prin clauze de condiționalitate extinse artificial.
Diverse propuneri de utilizare a condiționalității politice în acordarea fondurilor din bugetul următor de șapte ani al Uniunii, în schimbul anumitor concesii politice, sunt nu numai ilegale în cadrul tratatelor UE existente, ci sunt, de asemenea, o garanție că vor diviza mai degrabă decât să unească Europa.
Încă din 2011, Comisia Europeană a apreciat că România a îndeplinit toate condițiile tehnice necesare pentru aderarea la Schengen. Cu toate acestea, una după alta, au fost adăugate condiții.
Acum ni se spune în privat – de către oficiali dintr-o
serie de țări, inclusiv, sunt tristă să spun, propria voastră țară – că există
în țările occidentale considerente politice interne care îngreunează includerea
României în Schengen.
Pot înțelege acest argument. Dar sper că și voi puteți
înțelege că presiuni interne similare revin oamenilor noștri politici din
partea conaționalilor mei, care nu pot accepta că trebuie să fie într-o poziție
inferioară celorlalți cetățeni europeni.
Totuși, cred că toți merităm să ne felicităm pentru
ceea ce am obținut în ultimele două decenii și cât de mult s-a schimbat
continentul în bine, de când tatăl meu a fost aici în anul 2002.
Românii sunt astăzi de aproape trei ori mai bogați
decât erau când s-au eliberat de comunism.
Există un consens național în țara mea că nu există niciun alt loc în care România să poată fi, decât în mijlocul NATO și UE. De fapt – așa cum am amintit adesea fraților noștri europeni – adevărații idealiști întru Europa se află în partea de est a continentului; adevărații cinici sunt adesea în Occident.
Pe scurt, vocația europeană a României rămâne
neclintită. Și la fel, sunt încrezătoare, este și prietenia și sprijinul vostru
pentru Națiunea noastră.
Mulțumesc foarte mult!”