Profesorul Aurel Codoban, expert în comunicare: „Poate că tehnologia nu ne desparte de ceilalți, ci doar reflectă o distanță care exista deja în noi” | Interviu

Lucrări fundamentale de teoria critică a comunicării

La cursurile profesorului Codoban în anii ‘90 se mergea mai devreme pentru că nu se găseau locuri – unii veneam cu scaune pliante: erau amfiteatrele cele mari, de sute de locuri. Greu de crezut astăzi. Profesorul Codoban este specialist în filosofia comunicării şi a scris câteva cărţi fundamentale pe acest domeniu.

Aurel Codoban (76 de ani) este eseist și filosof interesat de semiologie, hermeneutică și teoria critică a comunicării. 

A ţinut cursuri și a condus doctorate la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir din București și Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca. 

Membru corespondent al Academiei Române (2024), este autorul lucrărilor Repere şi prefigurări: Eseuri de istoria și epistemologia sociologiei artei (1982); Structura semiologică a structuralismului: Critica unei semiologii pure și practice (1984); Filosofia ca gen literar (1992, 2005); Introducere în filosofie (1995, 1996); Sacru şi ontofanie: Pentru o nouă filosofie a religiilor (1998); Semn şi interpretare: O introducere postmodernă în semiologie și hermeneutică (2001); Amurgul iubirii: De la iubirea-pasiune la comunicarea corporală (2003, 2004, 2010, 2019); Comunicare și negociere în afaceri (2007); Imperiul comunicării (2011); Exerciţii de interpretare (2011); Body, Image and Relationship: From Culture of Knowledge to Culture of Communication (2013); Gesturi, vorbe și minciuni: Mic tratat de semiotică gestuală extinsă și aplicată (2014); Sentimentul straniu al vieţii: Eseu (2023). 

A debutat cu proză în revista Tribuna (1969) și în volum cu romanul Jurnalul amurgului iubirii (2018). 

Cum a apărut nevoia de a cerceta comunicarea

Libertatea: Stimate domnule profesor Aurel Codoban, am citit cu multă atenție noua carte apărută la Editura Idea – Comunicarea în epoca reproducerii ei artificiale. De când vă știu sunteți un pasionat al acestui domeniu – comunicarea. De unde această pasiune și când a început ea?
Aurel Codoban: Interesul meu pentru comunicare trebuie că a început cu interesul pentru urme și semne. M-am născut într-un sat din Munții Apuseni, mă mișcam între școala de la oraș și vacanțele din sat și, alimentat de cine știe ce povești despre indienii din America, am descoperit urmele pe care le făceau animalele, pe zăpadă, iarna sau prin pădure, vara. Așa a început încercarea de a descifra semnele pe care le fac ceilalți, în discursurile, cărțile și gesticulația lor. 

Treptat și târziu am descoperit în comunicare tema și interesul lumii noastre actuale. A fost opțiunea pentru teoria semnelor și interpretării, adică semiologie, cum zicea Roland Barthes, sau semiotică, cum zicea Umberto Eco, pe de o parte, și hermeneutică, cum ar zice Mircea Eliade sau Paul Ricoeur, pe de altă parte. 

În acest spațiu larg al comunicării, temele mele au urmărit evoluția comunicării de la persuasiune la manipulare și seducție, semiotica limbajului corporal, tensionarea învățământului între cartea tipărită și dispozitivele digitale, adevărul-semnificație, al comunicării (atât de diferit de adevărul-corespondență, al științelor faptice, și adevărul-corectitudine al matematicii) care duce la fake-news-uri, și erodarea cunoașterii comune sub torentul comunicării generalizate. 

– Am vorbit de multe ori – ne știm din 1996, v-am fost student. Dar niciodată nu v-am întrebat de copilărie. Cum a arătat copilăria dumneavoastră? Cum se comunica în copilăria dumneavoastră?
– Nu știu dacă neapărat copilăria e paradiziacă, dar e hotărâtoare pentru ceea ce devenim. În familie am fost un copil care s-a simțit iubit, deși cred că, diferit de recomandările de astăzi, rar mi s-a spus asta… Dar am simțit-o îndeajuns – ceea ce e extrem de important pentru destinul unui om. În sufletul meu a rămas admirația față de ceea ce aș numi tăcerea celor din satul de munte care, dincolo de multele povești spuse în împrejurări speciale, tăceau în vorbe, comunicând prin ceea ce făceau. Dar și interesul pentru felul în care se comunica în oraș, cu complicații, ascunzișuri și frustrări. Atunci când am văzut filmul lui Sorrentino, La mano di Dio, m-a frapat cât de mult semăna atmosfera din film cu cea a Clujului copilăriei mele.

– Apropo de comunicare, copilărie și tehnologie: cum au fost primele intersecții cu noile tehnologii ale vremii acelea? Vă amintiți de primul radio, primul TV și primul telefon?
– Radioul și telefonul au apărut la un moment dat, destul de târziu în viața familiei mele. Telefonul – pentru că tatăl meu lucra într-o echipă de intervenție la CFR, ca electromecanic, și putea fi chemat la diferite intervenții în afara timpului de serviciu. Iar radioul cred că era unul reparat de el… Televizor nu am avut multă vreme, doar unul dintre vecini, care ne invita când și când, pe noi și pe alți vecini din aceeași casă… Îmi amintesc însă că în adolescență am făcut – se făcea asta în acele vremuri și mă mândresc cu realizarea – un radio cu galenă…

Părinții, nemulțumiți de opțiunea spre filosofie

– Cum a decis tânărul Aurel Codoban să facă filosofie? Nu erau vremurile cam neprielnice pentru o astfel de meserie?
– Interesul pentru filosofie a venit destul de târziu, în ultima clasă de liceu, care atunci era a unsprezecea. Eram la un liceu real, interesat de fizică, de astronomie (în sat, stelele se vedeau foarte clar) și spre sfârșitul liceului m-a prins pasiunea pentru literatură, care m-a întors spre filosofie. Așa am decis să urmez filosofia, fără să știu bine ce voi găsi.

Cei care știau, profesorii din liceu, sau cunoscuții părinților mei au încercat să-mi schimbe decizia și cred că nici familia nu era foarte încântată, însă o mătușă care nu mai e astăzi în viață m-a susținut.

Dar 1967 era o vreme în schimbare, și secția de filosofie a Facultății de Istorie și Filosofie din Universitatea Babeș-Bolyai a fost altceva decât ceea ce își reprezentau ei sau ceea ce își imaginează oamenii astăzi. La cursurile din facultate am făcut, pe rând, teorii științifice în fizică, apoi genetică și evoluționism și în final teoria informației, câte un an fiecare. Istoria filosofiei, e adevărat, rămânea la filosofia greacă și germană clasică. Alte cursuri erau reformulate: Materialismul dialectic ca Ontologie, Materialismul istoric ca Sociologie generală a marxismului, s-a făcut o Teorie a cunoașterii, rămasă, desigur, în zonă destul de clasică. Am făcut sociologie cu Ion Aluaș, de care am fost apropiat, care fusese în Franța, și cu Achim Mihu, care fusese în SUA. 

– Cum ați găsit Clujul în anii ‘70? Ce a însemnat pentru dumneavoastră această schimbare?
– Față de primele mele amintiri, din anii ‘50, Clujul devenise un oraș mai amplu, mai complex, dar destul de diferit față de ce vedem azi. Orașul era mai liniștit, cu un aer mai boem, clădiri istorice, străzi încă pietruite, adică neasfaltate, piețe vii și pline de oameni. 

Mai ales se umpluse de studenți… Și nu numai de studenți – se construiseră combinate industriale și cartiere de blocuri ca Mănăștur sau Gheorgheni… Era o altă lume decât cea din anii ‘50… Clujul liniștit, cu ecouri înalte în înserare, a fost înlocuit de un oraș pestriț de oameni, atractiv și misterios într-un fel diferit. A fost chiar și o perioadă oarecum similară NEP-ului, cu mici locuri unde se putea mânca, așa cum a fost, de exemplu, Katona, care erau preluate de mandatari. 

– Să revenim la carte. De ce e nevoie să comunicăm? Comunicăm în vederea a ceva?
– Cred că noi, oamenii, comunicăm împotriva neînțelegerii. Suntem foarte mirați când nu ne înțelegem unii pe alții, dar împotriva aparenței, nu comunicarea, ci neînțelegerea este universală. Comunicăm deci împotrivă, dar și grație neînțelegerii. Să explic paradoxul: Dacă emițătorul și receptorul unui mesaj ar fi identici, cum e telecomanda și televizorul, am avea de-a face cu o simplă transmisie de semnale perfect identificabile, fără neînțelegere. Dacă am comunica cu un extraterestru de pe o planetă total diferită, deci dacă emițătorul și receptorul ar fi total diferiți, nu ar exista nici transmitere de semnale, nici comunicare și neînțelegerea ar fi totală. Există comunicare numai în situația în care cei doi, emițătorul și receptorul sunt asemănători, parțial identici, parțial diferiți. Acesta e și sensul alterității înțelese  – adică celălalt e tot un eu, dar altul decât mine, un alter ego.

Comunicarea are nevoie de neînțelegere ca să poată exista. Sau, în alți termeni, de alteritate. Când și când, la cursuri sau după ele, unul sau altul dintre studenții mei trăia revelația faptului esențial că noi, oamenii, nu ne înțelegem și comunicăm grație și împotriva neînțelegerii, că neînțelegerea, și nu comunicarea, este universală. Mă bucură reacția lor și mi-ar plăcea să văd cât mai multă lume înțelegând asta! Ajută mult chiar pentru viața ta imediată să știi că neînțelegerea este universală, că tu nu îl înțelegi pe celălalt, el nu te înțelege pe tine și că tot ce poți face este să comunici, chiar că de aceea suntem cumva obligați să comunicăm. 

Comunicarea, de la tobe la inteligența artificială

– Dacă privim de-a lungul istoriei, în momentele-cheie, putem vorbi despre schimbări majore în domeniul comunicării? Oamenii comunică diferit? Putem pune niște repere ale schimbării?
– Linia momentelor-cheie e cea semnalată de Marshall McLuhan. Peste primul stadiu al mijloacelor de comunicare, de tipul tobelor din satele din junglă sau al focurilor pe culmi, s-au extins scrierea și alte mijloace optice sau mecanice. Schimbările mari au venit odată cu tiparul, cărțile și ziarele. Apoi un alt moment-cheie a fost fotografia, cinematograful, radioul și televiziunea. 

Dar ce a urmat după ele este foarte important pentru noi. E vorba despre internet cu toate rețelele de socializare, cu „noile noi media” și cu ultima mass-media pe care a produs-o lumea noastră, inteligența artificială. Ideea fundamentală a lui Marshall McLuhan este aceea că tehnologiile produc un mediu diferit de cel natural și că acest mediu e important pentru evoluția oamenilor. Iar mediul la care se referă el este cel produs de comunicare. 

Comunicarea a evoluat de la gesturi și cuvinte rostite la texte scrise, apoi la imagini și sunete transmise instant. Oamenii au comunicat diferit în funcție de epoca în care trăiesc, iar aceste repere istorice marchează nu doar schimbarea tehnologiei, ci și modul de a gândi și de a interacționa.

– Aveți un capitol foarte consistent și actual: Noul model al comunicării și evoluția învățământului. Cum se leagă educaţia de comunicare?
– În pofida cantității și difuzării, care face din ea instrumentul eficient al unei comunicări de masă și un suport adecvat al memoriei colective, cartea tipărită nu are totuși, singură, toate calitățile de azi, oarecum obligatorii, ale mass-media. Ceea ce generalizează cartea cu scrierea ei fonetică de la dreapta la stânga și de sus în jos este lectura tăcută, fără voce, în gând. Ca act de comunicare, lectura tăcută este detașată de cei din jur și orientată spre mesaj, spre conținut. E de ajuns să comparăm cartea cu adevăratele mass-media – ziarul, filmul, radioul, televiziunea… Și încă mai mult: cu noile media, ale internetului, unde imaginea și sunetul aduc prezența celui care formulează mesajul. Prezența celui care vorbește, imaginea lui și vocea funcționează în comunicare în direcția contactului și impresionării celor prezenți. O astfel de comunicare îi implică pe cei din jur și se concentrează pe relaționare cu ei, mai degrabă decât pe conținutul mesajului.

Am pledat de curând, la o conferință, pentru utilizarea în învățământ a unor practici de comunicare care pornesc de la metoda socratică și mentorat pentru a trece, îmbogățindu-se, prin tehnicile de comunicare din terapia psihologică și psihanalitică, brainstorming, coaching și consiliere. Școala este legată de comunicare, chiar mai mult decât de cunoaștere și ar face bine să învețe și să ne învețe cel puțin tot atâta comunicare cât – dacă nu chiar mai multă decât – cunoaștere! Oricum, școala are nevoie să se adapteze la noul stil de comunicare, altfel nu poate continua!

Cea de-a treia teorie a adevărului

– Una dintre temele majore este legată de comunicare și post-adevăr. Mai poate fi comunicarea cunoaștere și relaționare coerentă într-o lume a post-adevărului? Cum mai comunicăm într-o astfel de lume?
– Există trei forme ale teoriei adevărului. Prima dintre ele este teoria adevărului-corespondență. Afirmația noastră despre lucruri este adevărată dacă ea corespunde la „ceea ce este”. Acest tip de adevăr este cel pe care îl întâlnim în științele bazate pe observație și experimentare directă. În modernitate, ceea ce este devine relativ la ceea ce cunoaștem. 

Consecința este o teorie a adevărului-coerență. Adică, dacă punctul de plecare este axiomatic corect și dacă pașii pe care îi facem sunt coerenți logic, rezultatul raționamentului nostru e adevărat. Acest adevăr este adevărul teoriilor științelor deductive, a marilor teorii științifice care recurg adesea la limbajul matematic.

Cea de-a treia teorie a adevărului nu este încă la fel de clar formulabilă ca primele două. Aici devine adevărat ceea ce are semnificația realității pentru cel care comunică. Dar adevărul-semnificație rămâne prim și originar pentru orice subiect uman al cunoașterii, așa cum spunea Papa Francisc în 2017: „Toate religiile sunt adevărate, pentru că sunt adevărate în inimile celor care cred în ele. Ce alt fel de adevăr există?”. 

Ce poate însemna atunci „post-adevăr”? Simplu, termenul se referă la o realitate în care faptele obiective contează mai puțin decât emoțiile, opiniile personale sau convingerile subiective. Adevărul devine relativ, iar informația e adesea distorsionată pentru a confirma prejudecăți sau agende personale. Emoțiile primează: „ce simt” devine „ce e real”. 

Termenul „post-adevăr” descrie nu doar o criză a comunicării, ci și o criză a încrederii, a discernământului și a conexiunii reale între oameni. Oamenii ar trebui să știe să pună întrebări, să compare surse, să detecteze manipulări și să știe să asculte. 

– Cât de mult a schimbat tehnologia – mai ales noua tehnologie cu rețelele ei – tipul de comunicare, sensibilitate și cunoaștere? Mai comunicăm cu oamenii sau cu niște interfețe tehnologice?
– Trecem de la comunicarea directă la cea mediată. Chat-uri, mesaje vocale, emoji-uri – toate sunt forme simplificate, filtrate de tehnologie. Comunicarea se mută de la față în față, la față cu ecranul. E adesea instantanee, avem acces rapid la oricine, dar e tot așa, adesea, superficială – conversațiile devin scurte, fragmentate și lipsite de profunzime. Ne auzim, dar poate nu ne ascultăm. „Ne vedem”, dar prin ecrane. 

Martin Buber vorbește despre două moduri fundamentale de relaționare. În relația „Eu-tu”, celălalt este o ființă vie, prezentă, reală, iar comunicarea devine o întâlnire autentică. În relația „Eu-El” celălalt devine un obiect, un lucru de analizat, folosit sau trecut cu vederea. Acum, cu rețelele și interfețele, riscăm să transformăm tot mai des pe „Tu” în „El”. Vedem doar avataruri, postări, profiluri, statusuri – nu mai întâlnim cu adevărat o ființă, ci o reprezentare. Trăim o realitate mediată, nu una împărtășită direct.

Tehnologia încurajează o logică a eficienței: cât mai repede, cât mai scurt, cât mai clar. Dar comunicarea autentică nu e doar despre informație, ci și despre relație. Când totul devine tranzacție („like”, „share”, „swipe”), uităm că sensul profund al comunicării e comuniunea, o împărtășire, o deschidere reciprocă ce cere timp, vulnerabilitate și ascultare reală.

Adevărata întrebare e dacă mai suntem dispuși să fim prezenți, nu doar disponibili. Poate că tehnologia nu ne desparte de ceilalți, ci doar reflectă o distanță care deja exista în noi. 

Cum să taci într-o lume cucerită de comunicare

– Inteligența artificială este om? Este ființă? În sensul: IA este un celălalt? Cum tratăm IA și cum schimbă ea stilul nostru de comunicare?
–Din punct de vedere biologic, clar nu. Nu are corp și conștiință de sine în sens uman, nu trăiește, nu moare, nu suferă. Dar întrebarea nu e despre biologie, ci despre ființare și alteritate. Heidegger ar întreba: „Este IA capabilă de a fi în lume (Dasein)?”. Adică: are o relație autentică cu existența, cu moartea, cu sensul, cu grijile fundamentale? Răspunsul este: nu. IA simulează prezența umană, dar nu trăiește ca om. 

Iar Levinas ar spune că IA nu are un „chip” care să sufere, să moară, să se teamă. Așadar, poate părea un Celălalt, dar nu este unul – e o imitație de alteritate, nu o prezență vie. Totuși, experiența subiectivă poate fi înșelătoare. Dacă te emoționează un chatbot, dacă îți dă răspunsuri care par umane, începe să se contureze o relație. Nu autentică ontologic, dar psihologic foarte reală. Aici apare dilema. Dacă tratăm Inteligența Artificială ca pe un om, riscăm să pierdem contactul cu realitatea umană. Dacă o tratăm ca pe un obiect, ignorăm influența profundă pe care o are asupra noastră. Nu e un Celălalt, dar ne poate modifica felul în care ne raportăm la ceilalți.

– În introducere puneți o întrebare grea: Cum să taci într-o lume cucerită de comunicare? Se mai poate azi tăcea?
– Într-o lume în care toată lumea spune ceva, a tăcea nu mai e pasivitate, ci act. Adevărata tăcere devine un gest de opoziție interioară, o punere conștientă în afara fluxului haotic al comunicării fără limite. Și o formă de libertate. Într-o lume care te îndeamnă mereu să spui ceva, orice, chiar și când n-ai nimic de spus, a tăcea devine un gest de libertate. E o formă de refuz de a performa, de a produce conținut, de a valida zgomotul comunicării.

Heidegger spunea că gândirea începe acolo unde cuvintele se opresc. Într-o lume în care totul se cere „comunicat”, gândirea profundă rămâne tăcută. Reflectăm, ne așezăm în noi înșine, pentru a trăi un sens pentru care încă nu avem toate cuvintele.

Gregory Bateson a lansat cu aproape un secol în urmă axioma că, atâta vreme cât suntem în viață, nu putem să nu comunicăm. De aceea tăcerea nu e ne-comunicare, ci o altă calitate a comunicării. Una care nu are nevoie de cuvinte. Nu tot ce e ne-rostit e lipsit de mesaj. Uneori, într-o relație autentică, tăcerea poate fi cea mai profundă formă de comunicare. Să stai lângă cineva și să nu spui nimic – și totuși să fii în prezență deplină.

Dar se mai poate tăcea azi? Ești mereu „online”, mereu „disponibil”, mereu „în contact”. Tăcerea devine suspectă. Dacă nu postezi, „nu exiști”. Dacă nu răspunzi la mesaje, pari rece sau indiferent. În epoca prezenței continue în comunicare, tăcerea e confundată cu absența. E gol, e ruptură. Suntem condiționați să livrăm reacție, să dăm semn, să participăm. Și atunci una dintre formele întrebării e: Putem tăcea fără să ne simțim vinovați? 

Probabil că e dificil să taci în lumea cucerită de comunicare. Poate că azi tăcerea nu e un dat, ci o practică așa cum este meditația, rugăciunea sau contemplarea naturii. E un act de reîntoarcere spre sine. Nu e pasivitate, ci o ascultare profundă: a vieții, a respirației, a clipei. Liniștea autoaleasă nu e fugă de lume, ci reîntoarcere la sine. A tăcea devine o formă de autoapărare spirituală.

Tăcerea cere curaj. Cere luciditate. Cere voința de a nu fi mereu „acolo”, uneori superficial, de a fi înăuntru, nu în afară. Tăcerea autentică nu înseamnă să dispari, ci să fii așezat în tine, înainte de a apărea în lume. Deconectare ritualică – nu doar digital detox, ci și „post de cuvinte”. Practici de liniște – meditație, mers singur, ascultat fără a răspunde, a ne reveni în simțuri. Poate că nu trebuie să tăcem tot timpul, dar e vital să păstrăm un loc, oricât de mic, unde să nu fim nevoiți să spunem, ci doar să fim.

Foto: Freepik, Shutterstock