Profesorul de etică aplicată Radu Uszkai: „Nu ar trebui ca verdictul de plagiat să fie o ștanță de care indivizii să nu scape niciodată”

Jurnalista Emilia Șercan a dezvăluit, recent, în publicația PressOne, că premierul Nicolae Ciucă ar fi devenit doctor în Științe militare cu o teză din care sunt plagiate cel puțin 42 de pagini din totalul de 138. La finalul anului trecut, fostul ministru al cercetării, inovării și digitalizării Florin Roman și-a dat demisia în urma investigației Libertatea care arăta că a copiat în lucrarea sa de dizertație. Un alt caz cu ecouri la nivel internațional a fost cel al lui Victor Ponta, fost prim-ministru. 

Membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată şi asistent universitar în cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti, Radu Uszkai explică, într-o discuție cu Libertatea, cum plagiatul, „o formă de corupție morală”, are efecte asupra întregii societăți. 

„Bicicletele pot fi furate, în vreme ce resurse imateriale, precum ideile, nu”

Libertatea: De ce este rău plagiatul? De ce e imoral?
Radu Uszkai: Dacă ar fi să facem apel la un numitor comun cu privire la motivul pentru care majoritatea persoanelor consideră că plagiatul este imoral, acesta ar fi o relație de echivalență de genul „plagiat = furtul de idei”. 

O văd pe burtierele televiziunilor de știri, o citesc în postările din feed-ul meu de Facebook și o aud invariabil de la studentele și studenții mei atunci când le adresez întrebări pe această temă. 

Recomandări

Campionii traseismului politic din listele pentru alegerile parlamentare. Partidele le favorizează eligibilitatea în detrimentul candidaților noi

În această cheie de interpretare, răspunsul la întrebarea inițială vine ca urmare a unui silogism cât se poate de facil: știm că furtul este imoral și, din moment ce plagiatul este o formă de furt, atunci desigur că și acesta este imoral.

Perspectiva aceasta este întărită, de altfel, de singura definiție a plagiatului pe care o găsim într-o lege românească, definiție care leagă plagiatul cu problema drepturilor de autor. Acesta, ne spune Legea 206/2004 la art. 4, alin. 1, reprezintă „expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale”. 

Această definiție este cel puțin incompletă și nu reușește să surprindă deloc esența problemei de ordin moral, o deficiență pe care o împărtășește alături de înțelegerea comună la care am făcut aluzie mai devreme. 

Ideile nu sunt ca bicicletele. Dacă tu ai o bicicletă și eu vin seara, îți sparg lacătul și o fur, eu voi avea o bicicletă, în vreme ce tu o vei pierde. Dacă, în schimb, tu ai o idee și eu vin, o copiez în referatul meu și o predau profesoarei mele pentru a primi o notă, nu te voi lăsa fără respectiva idee. 

Recomandări

Hoție la Castelul Peleș. „POS-ul nu mai funcționează, se poate plăti doar cash”. Ce ar trebui să verifice Corpul de Control al Ministerului Culturii

Regula este simplă: vorbim despre furt doar atunci când doi sau mai mulți oameni nu pot „consuma” concomitent un bun. De aceea, bicicletele și celelalte obiecte materiale pot fi furate, în vreme ce resurse imateriale, precum ideile, nu.

Dacă plagiatul nu este rău pentru că ar fi o formă de furt a unor idei, de ce există oare acest consens în zona eticii aplicate cu privire la imoralitatea celor care apelează la asemenea „tehnici” de redactare? Motivul, așa cum bine spuneau colegii mei de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, autori ai unui excelent manual pe tema eticii academice, este semnificativ mai complex. Plagiatul este, în primul rând, o formă de fraudă, o minciună.

Plagiatul este imoral pentru că este o formă de furt, dar argumentul corect este ceva mai sofisticat. Furtul nu este unul de idei, ci unul de identitate.

– Ce exemple le dau tinerilor elevi și studenți acești politicieni români prinși cu plagiatul? Îi descurajează, așadar, să muncească cinstit?  
– Mi se pare cel puțin rezonabil să spunem că asemenea cazuri celebre de plagiat întrețin o adevărată „cultură a plagiatului”, o rețetă de succes extrem de puțin costisitoare (în materie de timp ori efort cognitiv) pe care o putem urma și noi atunci când suntem studenți și vrem să ajungem cât mai sus pe o scară ierarhică, oricare ar fi aceea. 

Recomandări

Mama copilului de 3 ani mort în accidentul provocat intenționat de soțul ei a văzut în direct tragedia: „Tati, tati nu mai mâna maşina”

Este, într-un fel, ca un soi de adaptare la un mediu academic defect și, așa cum ar spune biologii evoluționiști, dacă o adaptare aduce un anumit succes în cazul unui individ, aceasta va fi imitată de alți membri ai respectivei specii. Or, ca să parafrazez titlul unui celebru album al unei trupe irlandeze de rock alternativ, dacă toată lumea bună plagiază, de ce să nu o fac și eu? 

În cazul unor școli doctorale (nu are sens să dăm nume acum), cazurile acestea celebre indică mai degrabă existența unei norme sociale de urmat, mai ales atunci când motivul pentru care persoana în cauză își dorește respectivul titlu n-are nimic de-a face cu sporirea domeniului cunoașterii.

În cazul tinerilor de liceu sau facultate însă, cred că un rol mai important îl joacă altceva: exemplele de plagiatori care au avut succes, fie din anii mai mari, fie chiar din propriul an de studiu, cei care fentează regulile și iau măcar note de trecere, dacă nu chiar un 10 cu care se pot lăuda acasă.

„Nu este sub nicio formă o problemă exclusiv românească”

– Ce spune plagiatul despre noi? De ce plagiem? Nu suntem unici, și alți miniștri străini au fost prinși cu plagiatul. 
– Sigur că da, plagiatul (la fel ca alte abateri de la normele de etică și integritate presupuse de cercetarea științifică) nu este sub nicio formă o problemă exclusiv românească, oricât de mult ne face plăcere, câteodată, să credem asta. Dovadă în sprijinul acestei afirmații stau câteva cazuri celebre din ultimul deceniu, de la un fost președinte maghiar, la un ministru al educației din Croația ori, iar acesta este cazul meu preferat, un fost ministru al apărării din Germania, cu un nume de familie extrem de nefericit: Guttenberg. 

Chiar dacă nu suntem unici, dimensiunea problemei plagiatului în peisajul academic românesc este semnificativ mai mare decât în mediul academic din țările pe care aspirăm să le imităm, iar de aceea răspunsul la întrebarea „de ce plagiem?” cred că este esențial.

La mijloc sunt, cred eu, o serie de explicații diverse și destul de complexe și poate că, de aceea, nu ar trebui ca verdictul de plagiat să fie o ștanță de care indivizii să nu scape niciodată.

O primă explicație este de ordin economic: plagiem, nu-i așa, pentru că e mai simplu să dăm copy-paste decât să muncim câteva zile la un referat, ori trei ani la o teză de doctorat. În aceste cazuri, verdictul moral trebuie să fie cât se poate de clar: există o intenție evident răuvoitoare, iar plagiatorul trebuie pus la colț. Totuși, nu cred că explicația aceasta de ordin economic e capabilă să surprindă în totalitate fenomenul plagiatului. 

De pildă, uneori o studentă va plagia nu din lene, ori pentru că are intenția de a frauda evaluarea la o materie ori a minți comisia de evaluare de la licență, ci pentru că nu are încredere în forțele proprii, ori pur și simplu nu cunoaște elementele de bază presupuse de redactarea unui referat științific. Poate că a auzit de ghilimele, dar nu știe nimic despre ce este un sistem de citare sau la ce folosește acesta. Neobișnuită cu un asemenea regim încă din școala generală sau liceu, va plagia (cel puțin în primul an de facultate) din ignoranță, nu din rea-voință.

Cauza comportamentelor imorale, ziceau vechii filosofi greci, trebuie căutată tocmai în ignoranță.

– Există o toleranță față de plagiat?
– Da, plagiem și pentru că „se plagiază” în jurul nostru și pentru că plagiatul este tolerat de profesorii și profesoarele noastre. Plagiem pentru că știm că nu avem ce să pățim, iar acest lucru se întâmplă, deloc surprinzător, din rațiuni care sunt, la rândul lor, complexe. Numărul mare de ore și elevi ori studenți pe care profesorii din România îl au (față de omologii lor din Vest, cel puțin) reduce uneori timpul disponibil pentru o evaluare serioasă a proiectelor, referatelor, ori lucrărilor de diplomă sau de doctorat aflate pe birourile lor.

În alte cazuri însă, toleranța față de plagiat este rezultatul unui act deliberat: în contextul educației finanțate pe cap de elev/student, profesorii sunt dependenți de numărul acestora pentru a-și asigura leafa.

Într-un mediu competițional construit pe baze șubrede, ca urmare a unei asemenea construcții deliberate a stimulentelor, nu este de mirare că asistăm nu doar la o veritabilă inflație a notelor mari, dar și la semnificativ mai puține restanțe, chiar dacă o studentă a trimis un referat plagiat. 

Până la a determina exact cuantumul sau forma pedepsei (care, desigur, trebuie să fie măcar proporționale cu dimensiunea abaterii), trebuie să reușim să aplicăm pedepsele pe care le avem acum îndemână. Toleranța pentru aceste abateri ar trebui să fie zero, însă această atitudine ar trebui să fie cuplată cu o strategie bazată pe „reabilitarea”, științifică și morală, a plagiatorilor.

Școala și „dezvoltarea virtuților pentru munca intelectuală onestă”

– Pe scurt, cum am putea evita plagiatul? Ce e musai de știut? 
– Într-o anumită măsură, soluția este cât se poate de simplă: folosirea ghilimelelor și indicarea surselor de „inspirație” este un pas necesar pentru a evita plagiatul. Cititorii lucrării noastre trebuie să vadă într-un mod cât mai facil care este contribuția noastră originală și creativă și unde utilizăm o bibliografie specifică domeniului nostru și cum putem să reconstruim, verificând respectivele surse, traseul intelectual al lucrării noastre. Acesta este un pas necesar, dar nu și suficient. 

Pe lângă acest plagiat de tip clonă mai există o sumedenie întreagă de alte tipuri, între care amintesc plagiatul prin parafrazare, mixare, reciclare sau cel de tip agregat. Putem evita plagiatul doar dacă știm, în primul rând, care sunt toate formele de plagiat posibil.

Școala și profesorii ar trebui nu doar să contribuie la dezvoltarea virtuților necesare pentru munca intelectuală onestă, dar și la dezvoltarea autonomiei lor, a capacității lor de a gândi critic. Iar acest lucru este aproape imposibil, câtă vreme accentul se pune, în continuare, pe memorare și reproducere mecanică.

– „Nu există o cultură antiplagiat în universitățile românești”, se arată într-un „Ghid împotriva plagiatului”, pe care ți-ai pus și tu semnătura. Care e situația la zi? S-au făcut progrese în acest scop?
– Față de momentul redactării acelui ghid, aș îndrăzni să spun că au avut loc câteva progrese, unele dintre ele notabile. În primul rând, tema a devenit una din ce în ce mai relevantă în spațiul public și nu doar din rațiuni stricto sensu politice. În plus, avem, din fericire, voci jurnalistice cunoscute în spațiul public care se ocupă de „controlul calității”, voci care atrag atenția constant la abateri academice venite din cele mai puternice sfere ale societății. 

Pe de cealaltă parte, observăm un interes și din punct de vedere instituțional, birocratic. Universitățile și-au dezvoltat sisteme de management etic și o infrastructură etică în care plagiatul este una dintre cele mai relevante teme. Printre elementele infrastructurii etice amintesc introducerea obligatorie a cursurilor de Etică și Integritate Academică pentru ciclurile masterale și doctorale, ori ca opționale în cazul celui de licență (este cazul, spre exemplu, universității la care eu predau). 

Mai putem observa, de asemenea, introducerea unor mijloace moderne pentru detectarea plagiatului, precum celebrul program Turnitin.

Totuși, nu sunt un idealist și sunt perfect conștient de imperfecțiunile actuale. Genul acesta de cursuri, discuțiile și dezbaterile despre plagiat, prezentarea sistemelor de citare și utilizarea unui aparat critic pentru o lucrare academică sunt cu atât mai utile cu cât se fac încă din primul an de facultate, nu în timpul studiilor masterale ori la doctorat. Soluțiile informatice au, la rândul lor, propriile limitări de ordin algoritmic: pot detecta ușor cazurile de plagiat copy-paste în cazul unei lucrări de licență redactată în limba română, care utilizează o bibliografie în aceeași limbă, însă nu se descurcă la fel de bine atunci când un student a folosit resurse în alte limbi, ori a plagiat utilizând tehnici mai elevate decât copy-paste. Apoi, birocratizarea soluțiilor nu poate fi eficientă câtă vreme normele sociale nu se modifică. 

Citeam chiar astăzi, pe Facebook, postarea unei foste studente a Facultății de Filosofie care fusese întrebată de cineva de la o altă facultate dacă are un eseu de dat la disciplina „Etică și Integritate”. Când plagiatul este mai puțin costisitor, nu trebuie să uităm celebra replica a unui fost consilier de-ai lui Bill Clinton: „Its the economy, stupid!”.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro