În 1992, interlopul Fane Spoitoru, pe numele său adevărat Ion Titişor, cădea la pământ ciuruit de 6 gloanţe provenite din arma unui poliţist căruia a încercat să îi taie mâna cu o sabie.  Poliţistul Nelu Florea a trecut atunci prin mii de rapoarte de justificare a folosirii armei. Tot de atunci, orice poliţist român are o teamă adâncă de a folosi pistolul pentru că ştie că asta i-ar putea face mai mult rău lui însuşi, prin justificări, decât infractorului.

Cazul recent al poliţistului Sorin Vezeteu înjunghiat la Suceava pare a schimba modul de gândire prinvind prestanţa, libertăţile şi modul general al poliţistului de a se raporta la cetăţean. Dacă în alte țări ale UE sau în USA, infractorii violenţi ştiu de frica poliţistilor, care sunt foarte fermi şi imediat se impun, în România, chiar şi când ajung mascaţii pe la clanurile de crimă organizată, prestanţa oamenilor legii pare a nu exista, sunt înjuraţi, autoritatea nu le este recunoscută pentru că par slabi, iar de multe ori imaginile cu oameni umilesc poliţiştii devin virale.

Totul se reduce la modul în care cetăţeanul percepe statutul de poliţist. Omul legii ucis la Suceava, care se pare că patrula singur, a fost ucis cu sânge rece fiind înjunghiat de peste 40 de ori de un tânăr de 24 de ani, originar din comuna suceveană Valea Moldovei, pe numele său Ioan Beşa. Criminalul avea antecedente penale în Spania unde suferise două condamnări definitive. Ceea ce a şocat la acest caz a fost atat cruzimea cu care Ioan Beşa a ucis un om, cât şi lipsa viscerală de respect la adresa vieţii umane per ansamblu.

Profilul psihologic al criminalului

Din punct de vedere psihologic, Ioan Beşa avea o personalitate instabilă emoţional, dar spre deosebire de alţi oameni cu instabilităţi, dezechilibrul său afectiv genera gânduri de răzbunare şi resentimente, totul pe un fond de agresivitate criminală. Un prim indiciu al personalităţii specifice de tip criminal este acela că avea în permanenţă cuţitul la el. Prezenţa cuţitului înlesneşte actul criminal. Dacă nu ai avea cuţit la îndemână pe moment, ar fi mult mai greu să realizezi crima, ar trebui să planifici totul în detalii fine, să anticipezi, ceea ce nu a fost cazul aici.

Criminalul a reacţionat impulsiv în baza percepţiei „Toţi sunt la fel” asupra poliţiştilor. Este exact mentalitatea de terorist care nu face diferenţe între persoane ci ştie că toţi ar merita să moară. E ca în cazul bărbaţilor care ajung să urască toate femeile pentru că în trecut a existat una care i-a părăsit sau cazul femeilor care se razbună pe toţi bărbaţii pentru că unul s-a purtat urat cu ele.

În mintea criminalului, orice poliţist din lume purta vina celor care l-au arestat în Spania. Această incapacitate psihologică de a distinge între cei care ti-au făcut rău concret şi restul lumii pe care o învinovăţesti a condus la moartea unui om nevinovat. Ucigaşul avea un instinct criminal care mocnea de multă vreme, iar ideea unui poliţist singur şi a vederii uniformei acestuia a fost doar un factor declanșator. E ca şi cum avea arma demult pregătită şi lipsea doar conjunctura potrivită apasării trăgaciului. Dacă ştiti pe cineva care are în permananţă un cuţit prin buzunare sunaţi imediat la 112. Acel om e o bombă cu ceas.

Citeşte şi: Povestea de dragoste dintre Dumitru Lupu și Ileana Șipoteanu. Compozitorul a murit chiar de ziua soției lui

Mamei criminalului îi era frică de el

Ucigaşul poliţistului avea nativ o capacitate foarte slabă de empatie. Nu rezonează cu durerea cuiva, cu ideea de suferinţă. Este o caracteristiică a psihopatologiei criminale.  E similar cu cazul acela din Vâlcea, unde un psihopat a ucis mai mulţi câini si i-a atârnat în copacii din pădure. Aceşti oameni fac rău fără reţineri morale sau remuşcări inclusiv celor apropiaţi. Nu e de mirare că mamei ucigaşului îi era teamă de  el. Aceasta a făcut în trecut o cerere poliţiei pentru a fi protejată de violenţele fiului ei dar răspunsul  pare să fi fost, conform spuselor femeii „ Ce vrei doamnă, să dormim cu tine in pat?”. Acest răspuns al instituţiei poliţiei a fost momentul când s-a dat prima lovitură simbolică de cuţit poliţistului mort.

Mai poartă şi altcineva vina crimei înafară de criminal?

Factorul care ar fi putut salva viaţa poliţistului ar fi fost ca el să nu fie singur în patrulare. Fiind singur, luat prin surprindere şi înjunghiat în gât, un poliţist ar fi murit în orice ţară, având  orice fel de pregătire. Acestui factor surpriză a înjunghierii pe la spate într-o zonă vitală precum gâtul nu ar fi rezistat nimeni pentru că nu ar fi beneficiat de timpul necesar ajungerii la arma din dotare. Acest caz particular nu a depins de o eventuală slabă pregătire sau dotare a poliţistului mort.

În aceleaşi circumstanţe ar fi murit pe loc şi un poliţist american obişnuit să scoată imediat arma. În speţa de faţă nu aveai timp să scoţi arma (chiar dacă o aveai în dotare), să tragi piedica, să o îndrepţi către agresor. Toate acestea necesită ceva timp, iar poliţistul fusese înjunghiat pe la spate în gât, pierdea sânge, conştienţa îi era afectată, creierul nu mai era oxigenat cu sânge. Este de mare interes de aflat dacă poliţistul a apucat să folosească în mod concret spray-ul paralizant pe care a reuşit să pună mâna totuşi în acele clipe. Dacă el a avut timp să apese macar odată declanşatorul spray-ului este rezonabil să conchidem că ar fi putut folosi si arma în scop de autoapărare. Dacă doar a scos spray-ul dar nu a apucat să îl folsoească, acelaşi lucru s-ar fi întâmplat şi cu arma din dotare.

Cum e perceput poliţistul în România faţă de alte tări. „Românii se trag de şireturi cu poliţistul”

Din punct de vedere psihologic, crearea de imagine în percepţia publică este foarte importantă. De-a lungul timpului, românii au fost convinşi că se pot trage de şireturi cu poliţistul. Aceiaşi români au o atitudine de obedienţă în alte ţări faţă de poliţiştii de acolo care împun un respect asociat cu puţină teamă doar prin propria prezenţă. În tările UE sau în USA, poliţistul de patrulă stradală e pregătit temeinic pentru luptă corp la corp, pentru alergare, cunoaste la perfecţie tehnici de imobilizare provenite din arte martiale. Acei poliţişti au  libertăţi foarte clar stabilite în ceea ce priveşte folosirea armei. În aceste ţări şi ameninţarea teroristă a generat o şi mai mare libertate de acţiune oferită de stat poliţiştilor.

În România este cunoscut faptul ca şi folosirea justificată a armei din dotare poate face mai rău poliţistului decât infractorului. Poliţistul român de patrulă şi de interacţiune directă cu cetăţeanul are nevoie de un rebranding atât psiho-social cât si statutar. Au nevoie de traininguri de asertivitate ca să poată fi impunători prin propria prezenţă şi atitudine fără a fi abuzivi. E o fină nunaţă de diferenţiere. Poliţiştii de patrulă ar trebui să participe direct la stabilirea statutului lor şi nu acesta să le parvină „gata făcut” de către cei care nu au interacţiune directă cu cetăţeanul.

Românii nu le cer mai-marilor Poliţiei Române să inventeze apa caldă şi iarba verde ci să arunce un ochi la modul cum fac lucrurile poliţiştii din tări civilizate precum Germania, Elveţia, Franţa etc. Tot ce avem de făcut e să preluăm un model funcţional testat în aceste ţări aşa cum am preluat modelul dreptului francez.  Se pot prelua chestiuni concrete de la ei cum ar fi modelul de echipament ( potrivit pentru confruntările  corp la corp sau alergare), tipul de armă, libertăţile folosirii ei, alegerea oamenilor de patrulă  şi în funcţie de pregătirea lor fizică etc. Avem nevoie de know-how de la cei care au implementat cu succes aşa ceva.

Citeşte şi: EXCLUSIV/ Călătorii CFR care plătesc preț întreg le primesc la pachet, bonus. Gratuitatea care aduce mizerie și nesimțire

psiholog Cezar Laurentiu Cioc

Urmărește-ne pe Google News