ComenteazăMăsurile luate chiar în aceste momente de guvernele din întreaga lume, în contextul crizei profunde produse de pandemia COVID, ar putea modela economiile țărilor pentru următoarele decenii, avertizează Martin Sandbu.
De aceea, crede economistul, autoritățile trebuie să profite de situație și să pună la punct un amplu plan de reformă care să genereze o piață a muncii echitabile, cu joburi productive, bine plătite, care să ofere beneficii tuturor cetățenilor, inclusiv celor lăsați în urmă: tineri, angajați fără calificări sau fără locuri de muncă stabile, minorități.
Clasa precariatului, care nu poate economisi, ducea la ineficiență economică pe ansamblu, spune el.
Deveniserăm nesustenabili pentru că banii erau la prea puțini dintre noi
Pandemia a lovit o economie globală care era profund nesustenabilă din punct de vedere social, ecologic și intelectual, scrie Martin Sandbu.
În ultimele patru decenii, aproape toate economiile avansate au devenit mai polarizate și inegale. Au scos miliarde de oameni din sărăcie, dar în acest proces au creat proprile inegalități și tensiuni sociale.
Spre exemplu, creșterea economică ne-a adus în pragul unei catastrofe climatice.
Tulburările politice din ultimii ani au arătat și ele că lumea nu mai poate continua ca până acum. Apoi, coronavirusul a produs cea mai dramatică tulburare socială și cel mai dramatic colaps economic din istoria recentă.
Dimensiunea crizei a transformat liderii politici în radicali care au intervenit în economie și au preluat riscurile angajaților și ale companiilor pe umerii statului.
Acum este momentul pentru a analiza cum vor influența actualele politici viitorul pe termen lung al economiilor, scrie comentatorul Financial Times.
Cum se va schimba însă viitorul rămâne de văzut. Ideea este că deciziile ce vor fi luate în următorii ani vor stabili dacă lumea din era post-COVID va fi una care favorizează mai mult decât în trecut distribuirea egală a prosperității.
Efectul pandemiei în societate
Principala caracteristică a pandemiei, din punct de vedere economic, este că a intensificat liniile de demarcare socială, observă Sanbdu.
Temerile privind inegalitatea economică și socială au fost alimentate de lockdown-urile ce i-au lovit în special pe oamenii care nu puteau munci de acasă. Asta în condițiile în care locurile de muncă ocupate de persoanele cu studii înalte erau deja răsplătite mai bine, în raport cu joburile care implică muncă manuală, nu doar din punct de vedere al remunerației, dar și al siguranței și al stabilității.
Angajații din cele mai multe joburi care implică muncă manuală – ospitalitate și turism, livrări, retail și îngrijire – au avut mai mereu parte de condiții mai proaste, care s-au înrăutățit în timpul pandemiei.
Femeile și tinerii au fost în mod particular loviți.
Un alt impact al pandemiei a fost accentuarea provocărilor ridicate de așa-numita ”gig work” – munca contractorilor independenți, și de alte forme de muncă neacoperite de contractele tradiționale.
Piețele informale de muncă au fost de multă vreme o caracteristică a economiilor sărace. Dar creșterea unui ”precariat” format din angajați din servicii – care au parte de joburi și venituri nesigure și nu sunt acoperiți de asigurările sociale – este principalul motiv pentru care tot mai mulți oameni din țările bogate au o plasă financiară de siguranță foarte subțire.
Munca de la distanță are și ea efectele ei asupra economiei. Este plauzibil de presupus că ea va crește productivitatea în cazul angajaților care se află deja în cele mai ”moderne” joburi, care se bazează pe abilități cognitive și care sunt potrivite pentru acest tip de muncă.
Un plan curajos de mărire a salariilor
Din toate motivele descrise mai sus, scrie Sandbu, pandemia forțează autoritățile să confrunte toate problemele neglijate prea mult timp.
Două lucruri par clare. Primul este că natura și echitatea muncii sunt de o importanță majoră, și orice program de reformă trebuie să se concentreze pe crearea de joburi de calitate înaltă pentru cât mai mulți oameni, în cât mai multe locuri.
Al doilea este că acest program de reformă trebuie să fie amplu – comparabil cu Planul Marshall aplicat în Europa după al Doilea Război Mondial sau cu New Deal-ul aplicat în SUA anilor 1930.
Care ar trebui să fie însă politicile? Printre altele, spune comentatorul Financial Times, planul de reformă trebuie:
1. Să susțină creșterea productivității și modernizarea tehnologică a locurilor de muncă, cerând o contribuție mai mare din partea angajatorilor.
Atunci când joburile neproductive sunt înlocuite de cele mai productive, munca devine mai sigură, mai plăcută și mai bine plătită.
În economiile nordice, echitatea salarială a sporit productivitatea. Această abordare poate fi folosită peste tot pentru a combate munca lipsită de productivitate, care nu necesită calificări.
Concret, asta ar presupune creșteri ambițioase ale salariului minim și standarde stricte impuse la locul de muncă.
2. Să creeze o așa-numită ”high-pressure economy”, o economie cu o creștere puternică a cererii, care ar forța astfel companiile să extindă și să asigure noi locuri de muncă ”bune”, pe măsură ce locurile de muncă neproductive dispar.
O astfel de economie este necesară deoarece ar aduce beneficii celor aflați la marginea pieței muncii – tinerii, persoanele needucate sau minoritățile – care sunt primii concediați într-o recesiune și ultimii angajați pe timp de creștere.
Concret, asta ar presupune calibrarea politicilor fiscale și economice astfel încât cererea să fie mai mereu înaintea capacității economiei, pentru a-i încuraja pe angajatori să atragă cât mai mulți oameni în câmpul muncii.
3. Să reducă costurile asociate cu părăsirea unui job și găsirea unui alt loc de muncă.
Asta ar necesita o gamă de politici, care ar presupune, spre exemplu, cheltuieli pentru sporirea calificărilor cetățenilor sau investiții în asigurările sociale.
Schimbarea locurilor de muncă și îmbunătățirea abilităților necesare pentru găsirea altui loc de muncă sunt costisitoare pentru angajați și imposibile, dacă oamenii nu dispun de o plasă financiară suficientă pentru a le asigura existența între joburi.
Reducerea impozitelor pe muncă
4. Să reformeze sistemele de impozitare pentru a încuraja munca de calitate. Acest lucru presupune reducerea impozitelor pe muncă, pentru a încuraja schimbarea joburilor și angajarea. Pierderile financiare ale statului pot fi recuperate din alte zone.
Asta ar putea însemna o impozitare mai mare a capitalului. În plus, taxele pe emisiile de carbon ar trebui crescute, pentru a încuraja migrarea joburilor și a capitalului într-o direcție verde.
De asemenea, problema impozitării profitului trebuie și ea rezolvată, pentru a echilibra nivelul de competitivitate dintre companiile multinaționale și angajatorii locali.
5. Să stimuleze o distribuire cât mai largă a joburilor cu valoare adăugată. Scopul acestei politici ar trebui să fie acela de a asigura că joburile bine plătite pot fi găsite în cât mai multe regiuni.
Asta ar presupune investiții în transport, în Internet, în infrastructura locală și în condiții de trai care să facă toate regiunile atractive.
Trei întrebări majore
Toate aceste politici par ambițioase, scrie Sandbu, iar diavolul stă ascuns în detalii. Dar provocarea la adresa economiilor este atât de mare în acest moment încât politicile modeste nu vor schimba prea mult.
Prin urmare, spune comentatorul, orice program care vrea să aibă o șansă de succes trebuie să fie unul curajos, la scară mare și cu ținte cât mai largi. Ținând cont de schimbările enorme economice care au avut deja loc, un astfel de program nu mai pare acum nerealist.
Liderii au acum în față trei întrebări majore despre viitorul economiei.
1. Prima este: realocare sau restaurare? Economiile naționale au fost grav lovite, iar companiile și angajații sunt nesiguri cu privire la viitor: mai sunt toate joburile și modelele de afaceri viabile după pandemie?
Problema este că chiar dacă criza sanitară face ca unele activități să fie mai puțin profitabile, realocarea nu se va produce fără o serie de politici care să o sprijine. Chiar dacă actualul model economic este distrus, unul nou nu se va construi de unul singur.
2. A doua întrebare este: construim ceva mai bun sau ne întoarcem la ce știam?
Este o întrebare importantă deoarece prima variantă presupune mai multe eforturi din partea companiilor și a angajaților – spre exemplu, stabilirea unor standarde de mediu, care implică costuri, dar și creșterea salariilor și a standardelor de muncă.
3. Ultima întrebare este: sunt statele gata să îmbrățișeze iarăși planificarea?
Adică să intervină în mod constant pentru a modela economia? Planificarea a dispărut treptat din agenda guvernelor în anii 1980. Drept rezultat, autoritățile de azi nu mai sunt obișnuite cu planificarea strategică și nici nu se mai pricep la acest lucru.
Există însă semne că planificarea se întoarce. Schimbările climatice, tulburările politice, transformările tehnologice și acum pandemia au crescut presiunea pe politicieni pentru a-și dirija economiile statale spre o gândire strategică mai bună.
Banii cetățenilor mai eficient folosiți. Iar banii companiilor, generați împreună cu o forță de muncă mai bine plătită, mai bine calificată. Acestea par a fi, crede economistul, direcțiile noului plan.
* Acesta este un articol din seria Școala de bani, proiect editorial inițiat și susținut de BCR, cu un conținut jurnalistic independent, dedicat economiei moderne, educației financiare și temelor legate de importanța unei conversații echilibrate între actorii economici.