Doar 2% dintre sportivi sunt depistați la testele de dopaj, deși aproape jumătate recunosc că au folosit substanțe interzise. Putem opri dopingul în sport? Şi ar trebui să facem asta?

Chiar de la începuturile sportului, atleţii au căutat mereu să obţină un avantaj competitiv. Sportivii din Grecia antică mâncau testicule crude de animale înaintea competiţiilor sportive. Cicliştii din era victoriană luau tincturi de cocaină şi făceau injecţii cu stricnină. Iar în lumea modernă, pentru cei care caută să trişeze, cea mai evidentă cale sunt drogurile care măresc performanţa sportivă.

Unul dintre cele mai mari scandaluri de doping din istoria sportului a scos recent Rusia pentru următorii patru ani de la Jocurile Olimpice  – deşi sportivii ruşi pot încă lua parte individual la competiţie, sub steag neutru. 

Măsura este controversată, criticii ei considerând-o prea blândă, iar autoritățile de la Kremlin o interpretează drept parte a unui complot împotriva unei forțe a sportului.

Folosirea substanţelor interzise, o problemă globală

Recomandări

Alfred Bulai a făcut infarct în arest. El a fost dus de urgență la spital

Încă din 2016, Agenţia mondială anti-doping (WADA) a prezentat un raport care detalia felul în care dopingul devenise politică de stat în Rusia. 

Însă dopingul nu este doar o afacere rusească. Folosirea substanţelor interzise este o problemă globală şi afectează mai toate sporturile. 

Un număr semnificativ de sportivi recunosc că au folosit droguri, mult mai mulți decât cei care ajung să fie prinşi prin testele de urină sau sânge, arată un studiu publicat în 2018, în „Sports Medicine”, realizat în timpul a două competiţii internaţionale din anul 2011.

Astfel, dintre cei 2167 de sportivi intervievaţi, 44% au admis că luaseră o substanţă interzisă în ultimul an, în timp ce testele de laborator dădeau o prevalenţă a dopingului de doar 2%. 

E greu să stabilim cu exactitate cât de comun e dopingul în sport. Să ne uităm de pildă la statisticile din ciclism! 21 de oameni au ajuns pe podium în Turul Franţei în perioada 1999-2005. La 20 dintre ei, folosirea substanţelor ilegale a fost confirmată sau cel puţin serios suspectată.

Constant apar noi combinaţii şi cocktailuri de substanţe interzise, tot mai greu de testat, iar majoritatea cazurilor de doping au fost identificate abia la ani de zile după ce s-au întâmplat. 

Recomandări

Alexandru Bologa, campion paralimpic la judo, la Paris. Este prima medalie pentru România la Jocurile Paralimpice 2024

Introducerea în 2009 a pașapoartelor biologice ale sportivilor, care observă în timp evoluția parametrilor fiziologici ai individului pentru a vedea schimbări nenaturale,  a compensat pentru o parte din limitările testelor de laborator. 

Însă dopingul ”isteț” continuă să rămână cumva sub radar, situație care s-ar putea schimba doar cu o finanțare mai bună a organismelor ca WADA și prin eliminarea corupției (sunt numeroase cazuri când sportivii sunt anunțați din timp de testările ”aleatorii”), arată o analiză din The Economist.

Argumente pentru a legaliza dopingul

“Războiul împotriva dopingului a eşuat”, spune Julian Săvulescu, bioeticianul australian de origine română, care argumentează împotriva interzicerii absolute şi pentru legalizarea şi reglementarea majorităţii formelor de doping. 

“Lance Armstrong n-a picat niciun test de doping, deşi a fost supus la mii de astfel de teste (n.r.: şi, deşi după un deceniu de negare, Armstrong a recunoscut în 2013 că luase EPO, testosteron, cortizon, hormoni de creştere şi făcuse transfuzii de sânge)”, crede cercetătorul.

Recomandări

Cum va arăta harta deceselor provocate de temperaturile ridicate, în 2050. Mii de români mor în fiecare an ca urmare a efectelor climei

Aproape 80% din finaliştii cursei de 100 metri sunt sau vor fi implicaţi în folosirea substanţelor interzise. Dopingul cu sânge sau folosirea hormonilor de creştere nu au putut fi detectate. Pentru că dopingul imită perfect procesele fiziologice, va fi mereu posibil ca aceste analize să fie învinse.

Julian Săvulescu, bioetician:

Pe de-o parte, substanţele pentru îmbunătăţirea performanţei sportive oferă un avantaj asimetric jucătorilor care le folosesc. Pe de altă parte, acelaşi avantaj asimetric îl dă şi accesul la anumite resurse de care nu dispun toţi sportivii: 

• Programe avansate de training
• Cuplarea la echipamente de monitorizare pentru a putea orchestra performanţa optimă a inimii, muşchilor sau creierului
• Colaborarea cu o echipă întreagă de specialişti sportivi
• Antrenamentul la mare altitudine pentru a creşte aportul de oxigen

WADA are o listă cu substanţe interzise. Ca să ajungă pe acea listă, substanţele trebuie să îndeplinească două din următoarele 3 criterii:

1. Are potenţialul să crească performanţa sportivă 
2. Este periculoasă pentru sănătatea sportivului
3. Contravine spiritului sportului.

Primul criteriu este cel puţin bizar, crede Săvulescu, pentru că multe substanţe perfect legale au potenţialul să crească performanţa sportivă. Creatina, de pildă, creşte cu până la 15% forţa maximă, cofeina creşte  time-to exhaustion cu 10%.

Când dopingul este periculos

În acelaşi timp însă, sportivii care folosesc substanţe interzise riscă să aibă de-a face cu efecte secundare, unele minore, altele ameninţătoare de viaţă.

Potrivit medicului Gary I. Wadler, un internist american specializat pe subiectul folosirii drogurilor în sport:

“Atleţii trăiesc într-o lume a negării şi a invincibilităţii. Ei ştiu că este periculos, însă raportul risc-recompensă este atât de disproporţionat încât vor ignora riscul, chiar dacă asta înseamnă să-şi scurteze viaţa.”

Analgezicele puternice, antiinflamatoarele şi anestezicele locale sunt omniprezente în rugby şi în fotbalul american, şi sunt folosite masiv în timpul competiţiilor pentru a le permite jucătorilor să continue să joace şi să joace mai bine, după o accidentare. 

“Dar este periculos: sportivii se accidentează mai rău decât dacă ar fi jucat simţind durerea. Şi în plus, aceste medicamente dau frecvent dependenţă”, spune Săvulescu. 

În 2014, 500 de foşti jucători au dat în judecată Liga naţională de fotbal american (NFL). Spuneau că au fost împinşi să joace sub analgezice puternice, lucru care le-a provocat serioase reacții secundare sau o dependență de substanțe. 

Procesul a continuat până în acest an, dar jucătorii nu au putut aduce probe suficiente de convingătoare în insistenţă pentru a dovedi că liga este vinovată de ceea ce li s-a întâmplat. 

Acesta este un tip de doping non-fiziologic, poate fi depistat şi trebuie sancţionat, explică Săvulescu, care argumentează însă că dopingul fiziologic ar trebui permis. 

În clasa dopingului fiziologic intră acele substanţe care îmbunătăţesc fiziologia normală a individului, fie pentru a-i permite să tragă mai tare de el la antrenamente, fie pentru a-l ajuta să evolueze mai bine în competiţie. Adică: EPO (eritropoietina), dopingul cu produse din sânge, hormonul uman de creştere, precum şi unii dintre steroizi.

Agenţii de doping fiziologic folosiţi astăzi -ca EPO sau steroizii- pot îmbunătăţi procesele naturale şi ar putea fi administraţi în siguranţă, explică Săvulescu. Ei nu schimbă substanţial ceea ce pot realiza oamenii, ci doar optimizează fiziologia lor pentru a obţine asta. 

Steroizii îi permit sportivului să se antreneze mai bine, dar tot trebuie să se antreneze mai bine ca să obţină un rezultat.

Elementul uman rămâne la fel de important ca în sportul “curat” de orice substanţă, iar virtuţile pe care ni le dorim în sport nu sunt compromise de aceste substanţe, crede Săvulescu.

Şi totuşi, de ce se dopează atleţii?

Timp de doi ani, am luat EPO (eritropoietină), hormon de creştere, steroizi anabolizanţi, testosteron, amfetamină. Practic, de toate. Era parte din job

Erwan Mentheour, ciclist:

“Niciun atlet nu se apucă de sport cu intenţia de a lua droguri. Dar ajung într-un mediu în care predomină mentalitatea: câştigă cu orice preţ. Sunt presaţi şi împinşi din toate părţile să ia scurtături şi să folosească substanţe interzise”, explică, într-un interviu pentru The Economist, Rob Koehler, fost director adjunct la WADA. 

Deşi mulţi dintre sportivi investesc în sport zeci de ani şi fac la începutul carierei eforturi financiare serioase, doar 1% dintre ei ajung să câştige suficient de mult din sport cât să-şi asigure financiar existenţa după ce nu mai pot participa la competiţii, adaugă Koehler: “În industrii de milioane de dolari, mulţi dintre sportivi nu obţin mai nimic”. 

Așa ajung să considere rezultatele lor la o competiţie internaţională sau alta ca fiind ceva de viaţă sau de moarte.

Un rol important l-ar putea juca, potrivit lui Koehler, sponsorii din industrie, care ar trebui să-i ajute pe sportivi să-şi impună termeni mai convenabili în negocierea cu federaţiile şi cu organizatorii competiţiilor sportive. 

Urmărește-ne pe Google News