ComenteazăPe clădirea în care se află sediul comunității rușilor lipoveni din Sarichioi sunt arborate, de obicei, trei steaguri: al României, al Uniunii Europene și încă unul, al Rusiei.
Pe 24 februarie, o rafală venită dinspre nord a rupt al treilea steag, iar membrii comunității, gospodari și altfel foarte atenți la micile detalii, nu s-au ostenit să-l înlocuiască. E o dispariție istorică.
„Mi-a scris unul pe Facebook: «Cum se poate ca tu, un rus, să-i ajuți pe ucraineni? Or să te blesteme strămoșii!». Știi ce? Nici nu-i mai bag în seamă. M-am săturat. Suntem întâi de toate oameni. Nu ruși, nu ucraineni, nu lipoveni sau haholi. Oameni!”, spune Vitali Finoghen.
Finoghen este liderul comunității rușilor lipoveni din Sarichioi și primarul comunei. Da, lipovenii și haholii, altfel zis rușii și ucrainenii care au populat Dobrogea au fost în relații reci. Dar asta nu are nicio importanță astăzi, când milioane de vieți sunt în pericol. Nu sunt vieți de ucraineni, de haholi, sunt vieți de oameni
Lipovenii, la rându-le, vechi refugiați
„Suntem aici de 300 de ani”, îmi spune Vitali Finoghen, cel care îi conduce pe rușii lipoveni, dar administrativ e și primarul comunei Sarichioi.
Ce nu spune, dar nici nu este nevoie, pentru că avem la îndemână istoria, este că rușii lipoveni au fost, atunci când au venit în Dobrogea sau în Bucovina, refugiați. Ei au fugit de persecuțiile la care erau supuși de Petru cel Mare pentru că nu acceptau reformele religioase decise la sinodul din 1654 al bisericii ortodoxe din Rusia.
Lipovenii sunt niște oameni care moștenesc încăpățânarea de a-și păstra religia așa cum o vor ei, de a-și purta bărbile cât de lungi vor și de a-și apăra, în cele din urmă, libertățile, sunt greu de păcălit. Când ai în spate trei secole de rezistență, un ciclu propagandistic de 20-25 de ani nu înseamnă nimic.
Căsătoriile mixte sunt rare
Și ucrainenii care s-au stabilit în Dobrogea, mai ales la gurile Dunării, tot refugiați erau. Au fost izgoniți de aceleași persecuții religioase. Și, totuși, cele două comunități nu s-au înțeles niciodată.
Nu au existat conflicte sângeroase, Dobrogea a fost mereu prea tolerantă și prea multietnică pentru a permite asta, dar lipovenii și haholii s-au evitat, s-au disprețuit.
Până de curând, căsătoriile mixte erau excluse. Chiar și în ziua de astăzi, în secolul XXI, sunt rare. Iată însă că un alt tiran, unul care se visează un nou Petru cel Mare, reușește să-i unească pe cei despărțiți de secole de conflict.
Sunt aproximativ 40.000 de ruși lipoveni în România. Mulți trăiesc în Delta Dunării și în zonele apropiate acesteia, alții sunt răspândiți înspre nord.
Mai bine de 10% dintre aceștia trăiesc în comuna Sarichioi, din Tulcea. Datele oficiale se bat cap în cap, cum se întâmplă adesea, dar dacă privești sediul comunității rușilor lipoveni, aflat vizavi de primărie, constați că este cam de două ori mai mare decât clădirea statului. Uneori, o clădire spune mai multe decât o statistică sau un recensământ.
Biserica și adevărații influenceri: femeile
Duminică dimineață, în toate bisericile din Sarichioi, Enisala, Sabangia, Visterna și Zebil, fie ele de rit vechi, rusești, sau românești, la începutul slujbelor se aude chemarea la solidaritate a comunității rușilor lipoveni din Sarichioi.
Anunțul fusese postat și pe Facebook, încă de sâmbătă, dar biserica, cea care, de fapt, i-a făcut să plece din Rusia, este importantă în comunitatea lipovenilor.
La biserică vin, în principal, femeile. Dar, de fapt, ele sunt cele care țin frâiele gospodăriilor.
Oricât de impunători, iuți la mânie și aparent înfricoșători par lipovenii, mult mai firavele lor consoarte sunt cele care iau deciziile.
În mijloc de noapte, când bărbații se avântă la pescuit în imensitatea Razelmului, fără a ști dacă nu-i prinde vreuna din păcătoasele furtuni ale fostei lagune, femeile se strâng la biserică. Se roagă pentru viața soților lor și pun comunitatea la cale. De aia, orice informație difuzată prin intermediul bisericii ajunge mai repede la adevăratele autorități.
O ușă care nu se încuie
Tot duminică, puțin după prânz, Sarichioi pare gol. În alte zile, la alte ore, satul are un zumzet specific, de vreo doi ani. Sunt motoarele electrice ale scuterelor cu trei sau patru roți cu care umblă, în general, cei mai bătrâni. Este o adevărată modă în Sarichioi, care a devenit satul cu cei mai motorizați seniori din câte știu eu.
Într-o zi de sărbătoare religioasă am numărat, în fața bisericii, nu mai puțin de 63 de astfel de scutere. Sunt peste 130 în toată localitatea, din câte știu.
Dar acum este liniște. Slujba se terminase de mult, iar cei care nu erau în case, la masă, erau la sala de sport, unde avea loc o competiție de futsal.
Solidaritatea cu ucrainenii însă începe să se concretizeze discret.
Ușa de la sediul comunității rușilor lipoveni nu este încuiată, deși înăuntru nu se află nimeni. Oamenii vin, lasă pachetele în sala de consiliu și pleacă. O parte din sală a fost plină înainte de a începe strângerea oficială a ajutoarelor. Haine, sortate și etichetate pe vârste, mâncare, furnituri medicale, produse de igienă personală.
„Nu-ți este frică să lași ușa descuiată? Dacă fură cineva ceva?”, întreb, ca orice orășean. „De ce să fure?”, îmi răspunde Vitali. „De ce să fure când știu că, dacă au nevoie de ceva, nu trebuie decât să ceară ajutorul comunității?”. Chiar, de ce ar fura?
Prejudecățile ne fac să credem că într-o clădire a cărei ușă nu se încuie, oamenii intră ca să ia. Aici intră să lase.
La etajul sediului există o cameră de oaspeți, cu două paturi, baie, ca o cameră de hotel. Deja este pregătită pentru a primi refugiați. La demisol este o altă cameră, unde tocmai au sosit patru paturi, cu tot cu saltele și așternuturi, donate de una dintre pensiunile din zonă. Mai trebuie doar montate. Au fost montate, luni. Lângă camera asta este bucătăria și o altă baie.
Cei care vor fi găzduiți în sediul comunității, nu foarte mulți, că ăsta e spațiul, vor avea tot confortul. Fără a pretinde nimeni că le va fi ca acasă, pentru că asta e imposibil.
Pe o masă din sala de consiliu este o listă. „Sunt cei care vor să ia la ei câte o familie de refugiați, când va fi cazul. Unii stau la Tulcea, dar au case aici, și le lasă toată casa la dispoziție. Sunt 30, acum, dar e doar începutul”.
Plecăm. „Nu încui?”, întrebare reflex. „Păi? Unde lasă pachetele cei care mai vin azi? Mâine sigur o să trimit primul transport la Crucea Roșie…”. Și a trimis.
Primii refugiați au ajuns deja la Sarichioi
„Sunt 30 de kilometri până la Tulcea, încă 37 până la Isaccea. Crezi că or să ajungă curând aici primii refugiați?”. „Dar au ajuns deja”, îmi spune primarul. „Sunt două familii la o pensiune”. Sunt tentat să cred că și-au făcut rezervare și s-au cazat, ca niște turiști. Dar nu. A fost prima pensiune din Sarichioi care și-a anunțat disponibilitatea să primească refugiați și i-a și primit.
Sunt, într-adevăr, două familii. Extinse. 15 oameni: 5 femei adulte, 4 adolescente între 15 și 17 ani, 4 băieți între 4 și 6 ani. Plus Piotr și Timur. În total 15, așadar.
În vechea casă lipovenească, restaurată după toate regulile restaurării și extinsă discret, cu păstrarea arhitecturii, nu încap toți 15, dar mai stau și la un vecin.
I-am prins puțin după masă. Proprietarul pensiunii nu este acolo, e plecat la vama Isaccea, să mai ajute și acolo. Trebuie să mă introduc singur, să văd dacă au chef să vorbească cu ziariști. Cei patru puști care aleargă prin curte mă ignoră. Nu sunt o amenințare și, de fapt, ei habar n-au că i-ar amenința ceva.
Sunt din Ismail. Au plecat din Ucraina cu o săptămână înainte de începerea invaziei, în Bulgaria, apoi au venit în România, vinerea trecută. Un coleg de-al lui Timur și Piotr le-a găsit locul ăsta, spun ei. Amândoi au sub 50 de ani, dar eu nu sunt acolo pentru a verifica nici cum și nici când au ieșit din Ucraina.
A mai rămas vreun membru al familiei dincolo? „Mama”, spune Timur, „are 65 de ani și n-a vrut să plece”.
Timur și Piotr sunt marinari. „Oameni ai mării”, spune Piotr. Au grija a 13 persoane deja dezrădăcinate și unei a 14-a rămase la Ismail. Speră ca agentul să le găsească rapid un nou contract. Au avut șansă că erau între voiaje, au șansă că locul lor de muncă nu este legat teritorial de Ucraina. Trebuie să muncească, pentru că nu știu cât va dura bunăvoința oamenilor.
Comunitatea care găsește soluții
Este o întrebare nerostită de ei, dar pertinentă. Pe seară vorbesc la telefon cu proprietarul pensiunii și nu pot să nu pun această întrebare. E onest și-mi spune că i-ar fi greu dacă situația ar dura mai departe de mai, când începe sezonul turistic. Dar știm amândoi că Putin nu e prea interesat de sezonul turistic din România. „Dar știi ce? Pensiunea asta, pentru mine, oricum e mai mult pasiune decât business. Dacă durează mai mult, găsim noi soluții!”.
Sunt convins. Nu pentru că sunt ușor de convins, ci pentru că, în comunitatea în care ușile rămân descuiate pentru ca oamenii să poată lăsa lucrurile de care este nevoie, în comunitatea unde cei rămași acasă au grijă de straturile de flori din fața caselor celor plecați la muncă în străinătate, se vor găsi mereu soluții.
Un microbuz a preluat din vama Isaccea un alt grup de refugiați: trei mame și opt copii, care vor fi găzduiți de o altă pensiune din Sarichioi. Strămoșii nu au blestemat pe nimeni nici acum.
Pentru că strămoșii lipovenilor de azi, cu bărbile lor monumentale și ochii lor necruțători, sunt capabili să înțeleagă nevoile altor izgoniți, îngropând un conflict mocnit de trei secole.