Radu Cosașu a murit. Nuvelistul și gazetarul sportiv avea 92 de ani

Radu Cosașu era spitalizat din luna februarie.

Într-un mesaj publicat duminică pe Facebook, scriitorul și jurnalistul Andrei Crăciun vorbește despre ultimele două luni din viața lui Radu Cosașu.

„Pe 23 februarie, într-o zi de joi, s-a simțit rău. La spital i-au dat cincizeci la sută șanse de supraviețuire. A supraviețuit, cum să nu supraviețuiască tocmai Radu Cosașu, care a dat literaturii române cel mai frumos cuvânt dintre toate: supraviețuirile. L-am vizitat la Terapie Intensivă și, în încăperea aceea cu oameni conectați la aparate, Radu Cosașu mi-a cerut ziare. Mai avea puțină voce și cu ea mi-a cerut ziare”, scrie Andrei Crăciun.

„Era firește îngrijorat că povestea lui a ajuns la sfârșit. Dar nu sfârșitul vieții ca atare îl întrista, ci altceva, mult mai grav: faptul că nu o să mai poată scrie niciodată. Acest gând îl îngrozea, îl tortura: ziua în care să nu mai poată ține un creion în mână venise și i se părea insuportabilă. «Ce mă fac, băiete? Ce mă fac?!». Sigur, există niște cauze medicale, pe care medicii le vor scrie în rapoartele lor, dar eu știu că Radu Cosașu a murit de tristețea gândului că nu mai poate scrie”, mai precizează Crăciun, adăugând că Radu Cosașu „a fost îngrijit până la sfârșit cu infinită dragoste de soția sa”.

„Nu suport să împart lumea în inocenți și vinovați”

Gazetar sportiv și nuvelist, Radu Cosașu, pe numele real Oscar Rohrlich, s-a născut la Bacău, pe 29 octombrie 1930, într-o familie din mica burghezie evreiască. Într-un dialog din 2010 cu Ovidiu Ioanițoaia, scriitorul explica de ce a ales un pseudonim. „Nu mi-a fost şi nu mi-e ruşine nici cu originea, nici cu numele, doar că Rohrlich era greu de pronunţat.”

Sedus de idealurile comuniste, la 16 ani rupe legăturile cu familia sa. Mai târziu, renunță și la studiile universitare în Filologie și urmează, între 1952 și 1953, cursurile Școlii de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, o copie a Institutului de Literatură „Maxim Gorki” al Uniunii Scriitorilor din URSS. Aici, tinerilor li se oferea o educație comunistă, fiind transformați în viitori scriitori de partid, care să promoveze realismul socialist.   

„Am fost golan UTC-ist cu patruzeci și ceva de ani înainte de Golaniada anticomunistă din ‘90. Am trecut prin ambele maniheisme – cel comunist și cel anticomunist –, prin vremea aceasta de haos ideologic. Nu suport să împart lumea în inocenți și vinovați, s-o văd tranșată, etanș, între bine și rău”, mărturisea într-un interviu acordat la începutul acestui an pentru Liter Net.

„Aici zace un om care a vrut să fie gazetar sportiv și a fost”

Încă din copilărie Radu Cosașu visa să devină cronicar de fotbal. „În stilul lui Vanea Chirilă, să descriu cum se marchează ori se ratează un gol”, spunea pentru Gazeta Sporturilor, unde, de altfel, a semnat zeci de texte. Ultimul, pe 18 februarie 2023. 

Visul meu nu a fost niciodată acela de a fi scriitor. Meseria mea e aceea care e scrisă și pe cartea de vizita: Radu Cosașu, nuvelist. Nu prozator, nu scriitor, nimic din toate astea, ci nuvelist. Adevărul este că n-am vrut să fiu decât gazetar sportiv. Epitaful meu va suna așa: „Aici zace un om care a vrut să fie gazetar sportiv și a fost”.

Radu Cosașu:

12 ani șomer

A debutat ca reporter în 1948, la „Revista elevilor”, și a continuat ca redactor la „Scînteia tineretului” (1949). Exclus din redacție și pentru a se „reabilita”, din pricina unui unchi plecat în străinătate, tânărul Cosașu a ajuns să lucreze ca frezor la Uzinele Timpuri Noi. 

În 1953, a revenit la „Scînteia tineretului”, de unde a fost din nou concediat, trei ani mai târziu, după ce a lansat „teoria adevărului integral” în literatură. 

„M-au dat afară fiindcă m-am pronunţat împotriva cenzurii. Dar nu m-au eliminat ca evreu, ci ca javră mic-burgheză! Într-un fel, însă, m-au eliberat, pentru că m-au silit să fantazez, să mă dedic literaturii. Am suferit, dar să zicem că am uitat şi, în parte, am iertat”, povestea Cosașu pentru GSP. 

N-am putut şi nu pot trăi în indignare, cu atât mai puţin în ură. Am traversat o perioadă cumplită, pe care însă n-o reneg. Inclusiv cu greşeli, trecutul şi prezentul îmi aparţin. Mi le asum în egală măsură.

Radu Cosașu:

În perioada în care a fost persona non grata în presă, a publicat mai multe cărți, între care un volum de proză patriotică, „Servim Republica Populară Română” (1952), semnat cu pseudonimul Radu Costin. Au urmat peste 20 de titluri, dintre care amintim „Opiniile unui pământean” (1957), „Nopțile tovarășilor mei” (1962), „Omul, după 33 de ani, scapă (1963), „Maimuțele personale” (1968), „Un august pe un bloc de gheață” (1971). 

A scris „cea mai bună carte despre comunismul românesc”

În 1968, se angajează la revista „Cinema”, unde scrie zeci de cronici de film, după ce, cu doi ani înainte, semnase scenariul lungmetrajului „Un film cu o fată fermecătoare”, regizat de Lucian Bratu și cu Margareta Pâslaru în rol principal. 

Este propulsat în rândul scriitorilor de seamă odată cu seria de volume „Supraviețuiri” (1973-1989), descrisă de criticul literar Mihai Iovănel drept cea mai bună carte despre comunismul românesc. „Pentru că îi spune povestea nu doar din exterior, ci și din interior; pentru că îi arată nu doar erorile (eufemistic spus) și fanatismele, ci și magnetismul, forța de seducție. L-a transformat peste noapte în unul dintre cei mai importanți scriitori români contemporani”, scria Iovănel în Scena9.

„Nu mai ești un tânăr scriitor, ai un loc în literatura română, vezi ce faci”, l-a avertizat Marin Preda pe Radu Cosașu după ce i-a citit primul volum din serie. 

„Niciodată prost dispus”

În 1993, a înființat, alături de Andrei Pleșu, Tita Chiper, Zigu Ornea, Alex Leo Șerban și Magdalena Boiangiu revista de cultură „Dilema” (azi, „Dilema Veche”), unde a ținut vreme de mai mulți ani rubrica intitulată „Din vieața unui extremist de centru”. În 2018, la editura Polirom, a publicat volumul „Anti-damblale”, o serie de texte post-89. 

Iată cum îl descria Andrei Pleșu, într-un text din numărul 351 din „Dilema veche” și republicat de Gazeta Sporturilor: „De cînd îl ştiu e bine dispus. Poate fi absent, preocupat, timid, sceptic, dar niciodată prost dispus. E atent cu afabilitate, participativ, cordial, niciodată indiscret, disponibil, toate cu un soi de surîs subînţeles în colţul gurii şi al ochiului. Dar nu aici e misterul. Misterul vine din faptul că Radu Cosaşu e posesorul unei bune dispoziţii fără iluzii. 

Simt că nu e vulnerabil la nici o certitudine, că are o relaţie strict politicoasă cu absolutul, că nu i se pot da garanţii în nici o privinţă. Ai zice că nu exclude – dar nici nu include – nimic. Adică e plasat, cum a decis prin însuşi titlul rubricii sale, în centrul extrem, în locul în care toate tezele sînt tratate ceremonios ca simple ipoteze”.

Criticul și istoricul literar Bogdan Crețu spunea despre Radu Cosașu că este unul dintre foarte puținii scriitori români care n-au încercat să-și cosmetizeze trecutul, să-și șteargă din bibliografie sau să-și justifice cărțile realist-socialiste. 

„Dimpotrivă, le‑a transformat în nucleul operei sale, demascându-și mai aspru decât ar fi putut-o face un răuvoitor compromisurile și naivitățile începuturilor, privind înapoi nu cu mânie, dar cu autoironie, cu sarcasm”, nota Crețu într-un articol dedicat lui Cosașu din Observatorul Cultural. 

„Ime­diat după sfârșitul acelei epoci, pe care a perceput-o ulterior în toată grozăvia ei, dar care a fost singura în care i-a fost dat să deschidă ochii, să-și fixeze bezmetic visurile, idealurile, să-și urmeze credința politică, s-a fixat în zone marginale, scriind despre filme sau despre sport, cultivând, ca un fel de peni­ten­ță, genurile așa-zis minore, precum articolul de gazetă, reportajul, eseul ocazional, confesiunea”, mai scris Bogdan Crețu. 

E incredibil cum și-a gestionat slăbiciunile și fricile, le-a pus admirabil în pagină și le-a convertit în literatură, iar asta l-a făcut să fie foarte puternic. Radu Cosașu e un om plin de șarm, cu forța aceea specială a naturilor hipersensibile, de care nu ai cum să nu te îndrăgostești.

Cezar Paul-Bădescu, scriitor:

O lecție de modestie și generozitate

De-a lungul vieții, Radu Cosașu a fost distins cu numeroase premii, între care amintim Ordinul „Meritul Cultural” (2004), Premiul Naţional pentru Literatură (2007), Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române (1973), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1971, 1981), Premiul de excelență la Gala Premiilor „Ioan Chirilă” (2010), Premiul de excelență la Gala Premiilor Gopo (2020).

Însă Radu Cosașu a fost apreciat și pentru spiritul său erudit, pentru curajul de a-și recunoaște greșelile și pentru modestia sa. Refuza cu obstinație să acorde interviuri, dovadă că sunt doar câteva în cariera sa de zeci de ani, și pufnea în râs când i se spunea că este un mare scriitor contemporan. 

„Descopăr în Cosaşu un om care ţine pe umerii săi fragilizaţi toată memoria lumii. Grea povară, pe care Cosaşu o rezolvă, în stilu‐i caracteristic, printr‐un joc al referinţei, printr‐o voluptate a citatului, printr‐o plăcere nedisimulată de a conecta universuri, scurtcircuitându‐le”, descria criticul de film Victor Morozov o întâlnire cu Radu Cosașu din vara lui 2021. 

„Sunt uimit să văd cum, întrebându‐l despre tot soiul de teme grave de azi şi de ieri – de la identitate la fotbal, şi de la comunism la scriitură –, Cosaşu preferă să recurgă adesea la citate redate cu măiestrie, la nume de autori mari şi mici care au avut ceva de zis pe subiect, la împrumuturi din altă parte.”

Ca şi cum viaţa acestui ficţionar pursânge chiar ar fi devenit un soi de colaj de citate, o realitate alcătuită din cuvintele altora, sau peste care a ales să suprapună filtrele de înţelegere ale altora. Ca o dovadă supremă de generozitate şi înţelepciune.

Victor Morozov, critic de film:

La ce secție de votare votezi duminică și cum poți vota dacă nu ești în localitatea de domiciliu pe 24 noiembrie la alegerile prezidențiale!
 

Urmărește-ne pe Google News